Tag Archives: recenzie

Confruntări, de Iosif Ţon – O carte despre cum îşi poate recâştiga biserica autoritatea

Este destul de uşor, atunci când trăieşti într-o societate în care principiile libertăţii de conştiinţă sunt respectate, să uiţi istoria plină de lupte şi de suferinţe a celor pe care Dumnezeu i-a ales să fie „campioni” ai credinţei, în mijlocul unei lumi pline de întuneric. De fapt, biserica creştină s-a ridicat tocmai datorită unor astfel de oameni, care depăşindu-şi slăbiciunile şi punându-şi toată încrederea în Dumnezeu, au reuşit să zidească o temelie puternică pentru libertatea de închinare a fiecărui om, conform cu credinţa pe care o are. Din rândul acestor oameni, face parte şi pastorul Iosif Ţon, care prin intermediul volumului „Confruntări”, ne pune la dispoziţie materiale pline de valoare pentru istoria bătăliei dintre ateismul comunist şi credinţa creştină.

Atlanta, Georgia, 27 iulie 1939

La peste 20 de ani de la căderea comunismului în România, s-ar putea ca pentru mulţi să nu mai prezinte interes ceea ce s-a întâmplat timp de 40 de ani în ţara noastră. Cea mai mare greşeală ar fi să uităm ce s-a petrecut atunci, să ştergem cu buretele toată seria de nedreptăţi, persecuţii şi încălcări flagrante ale drepturilor omului şi astfel, să devenim nu numai lipsiţi de apreciere, dar şi vulnerabili faţă de întoarcerea, oricând posibilă, a unor noi forme de despotism. Istoria anilor grei ai comunismului „biruitor” nu trebuie uitată şi nici nu trebuie să se repete în vreun fel. Iată de ce, volumul „Confruntări” ne oferă posibilitatea de a păstra vie memoria faptelor rele din acele timpuri, pentru ca ele să nu mai revină.

În acest sens, gândul central al acestei culegeri de documente este bine sintetizat de Declaraţia făcută la Congresul Mondial al Bisericilor Baptiste, desfăşurată la Atlanta, Georgia, în 27 iulie 1939. „Nici un om, nici un guvern şi nici o instituţie religioasă, civilă, socială sau economică nu are dreptul să-i dicteze vreunei persoane cum să se închine lui Dumnezeu sau dacă să se închine sau nu. În continuarea practicii noastre constante, suntem imperativ constrânşi să insistăm din nou, asupra deplinei menţineri a absolutei libertăţi religioase a fiecărui om, de orice credinţă sau fără credinţă.”

„Cine îşi va pierde viaţa?”

În continuare, suntem plăcut surprinşi de prospeţimea conceptelor pe care Iosif Ţon le exprimă într-unul dintre documentele marcante, scrise împotriva regimului totalitar, intitulat „Cine îşi va pierde viaţa?”, întocmit în anul 1973.

Prin intermediul unei prezentări sintetice de excepţie, Iosif Ţon ne conduce prin istoria conceptului libertăţii de conştiinţă, de-a lungul veacurilor. În final, autorul aplică elementele de dogmatică creştină cu privire la liberate, la situaţia cultelor religioase neoprotestante, din România comunistă. Oferind o binemeritată lecţie autorităţilor statului referitor la respectarea drepturilor omului, stabilite prin Declaraţia de la Helsinki şi având şi curajul de a distribui acest manifest document, Iosif Ţon transpune în practică ceea ce el a studiat atunci când şi-a realizat teza asupra martirajului.

Libertatea copiilor lui Dumnezeu   

În privinţa libertăţii pe care Dumnezeu o recunoaşte omului, Iosif Ţon nota: „Cristos a plecat de la premiza că omul este liber să îşi aleagă destinul, că el are nevoie să experimenteze puterea eliberatoare a Evangheliei, înainte de a găsi această libertate, pe care Pavel a numit-o libertatea copiilor lui Dumnezeu.” În continuare, el spune, citând din Declaraţia de la Atlanta: „Religia adevărată se sprijină pe convingerea că fiecare om poate să intre în legătură directă cu Dumnezeu. A-i nega vreunui om deplina exercitare a acestui privilegiu, înseamnă a-l priva pe individ de dreptul lui cel mai sacru şi de a-i viola demnitatea şi valoarea ca fiinţă umană.”

Pornind de la aceste principii, Iosif Ţon demască complotul pus la cale de autorităţile comuniste, care acţionând din interiorul bisericilor neoprotestante, prin intermediul conducerii acestora, şi-a impus un sistem bine gândit de subminare a dezvoltării lor, sub aparenţa menţinerii libertăţii de conştiinţă. Acest duplicitarism nefast, manifestat de autorităţile comuniste, este pus în evidenţă de autor, care subliniază nevoia mutării centrului spiritual al bisericii de la conducerea organizată, la Cel care este Capul – Isus Cristos.

Stăpânul nostru suprem este Dumnezeu

„Ceea ce vrem să spunem este că prin reglementările şi instrucţiunile nescrise, bisericile au fost împinse într-o situaţie neconstituţională, nestatutară şi nebiblică. Este timpul să ne oprim si să ne întrebăm unde am ajuns, cum de am ajuns unde suntem şi dacă este bine asa. Iar dacă ajungem să vedem că nu este bine, să avem curajul să ne întoarcem de unde am căzut şi să ne refacem fiinţa biblică, nou-testamentală, aşa cum vrea Domnul nostru, Isus Cristos.”

Aceste cuvinte curajoase ale lui Iosif Ţon sunt însoţite şi de nişte cereri precise pentru oprirea imixtiunii autorităţilor de stat în administraţia bisericii, dincolo de ceea ce este legal, conform tratatelor internaţionale. „Biblia ne învaţă să preţuim ţara în care trăim şi să stimăm autorităţile ei, să le dăm tot ceea ce le aparţine acestora. Dar Biblia ne mai învaţă că Stăpânul nostru suprem este Dumnezeu şi pentru noi, autoritatea Lui este cea care ne cere angajare necondiţionată şi deplină.” Urmarea răspândirii acestui document se poate intui uşor. Nu a fost simplu pentru Iosif Ţon să facă faţă autorităţilor comuniste şi temutei securităţi.

Pe de altă parte, contextul internaţional era într-un proces de schimbare, iar dorinţa autorităţilor statale din România de a obţine „Clauza naţiunii celei mai favorizate” din partea SUA a condus la oprirea unui şir nefast de evenimente, care s-ar fi încheiat cu lichidarea fizică a autorului. Lucrul cu adevărat deosebit este acela că acest document ajuns peste hotare, a silit autorităţile comuniste să îşi revizuiască comportamentul faţă de cultele neoprotestante şi să dea curs acelor cereri privind neamestecul lor în viaţa internă a bisericii.

„Manifest creştin”

Un alt document cu un profund caracter istoric şi spiritual al acelor timpuri este aşa-numitul „Manifest creştin”, care se constituie ca o replică la „Manifestul comunist” scris de Karl Marx. Mergând pe principiul opunerii la teza ateismului comunist a unei antiteze bazate pe conceptele religiei creştine, pastorul Iosif Ţon demonstrează în mod admirabil, faptul că societatea comunistă a fost incapabilă în a produce acel om nou, „constructor devotat şi conştient al comunismului.” Singura învăţătură capabilă să producă un om nou este cea creştină.

„Să spunem direct şi deschis ceea ce credem şi ceea ce vom căuta să demonstrăm în continuare: cauza pentru care nu se realizează omul nou este tocmai ideologia materialistă, atee. Fiindcă aceasta este piedica cea mai formidabilă care a fost înălţată vreodată, în calea formării caracterului nobil al omului.”

Sufletul omului este însetat după lumea spirituală

Examinând obiecţiile împotriva credinţei aduse prin intermediul materialismului dialectic, conceput de Marx şi Engels, precum şi prin tezele evoluţioniste ale lui Darwin, Iosif Ţon ne oferă o imagine sintetică asupra lipsei de fundament ideologic al acestor învăţători, relevând contradicţia de fond a acestora. Sistemul comunist destinat să producă apariţia omului nou, era el însuşi cauza care împiedica dezvoltarea unui om cu adevărat nou, superior din punct de vedere moral şi spiritual.

„Ceea ce se poate constata este că materialismul a creat în oameni un imens gol spiritual. Sufletul omului nu poate fi satisfăcut numai prin bunuri materiale şi culturale; el este însetat după lumea spirituală şi nu poate fi satisfăcut decât în contactul viu cu aceasta.”

Locul creştinului în socialism

În continuare, autorul consemna: „Lucrul pe care-l dovedesc cu claritate toate faptele istorice este că religia creştină în forma ei autentică a fost cea care a reuşit într-un mod nemaicunoscut în istorie, să creeze un om moral şi o societate curată şi că prăbuşirea credinţei a avut ca rezultat prăbuşirea moralităţii societăţii în ansamblul ei.” Acest manifest creştin lansat în cursul anului 1974 defineşte în cele din urmă, „Locul creştinului în socialism”, reliefând faptul că nu este corect statutul de toleranţă acordat creştinilor neoprotestanţi.

„De Isus Cristos se tem numai aceia care ar vrea să transforme lumea întreagă, dar care se tem ca această transformare să înceapă în ei înşişi, în propriul lor caracter. Revoluţia trebuie să înceapă în noi înşine, în fiecare dintre noi şi aceasta o poate face numai acela care a iubit omenirea atât de mult, încât S-a răstignit pe Sine pentru ea.” Întrebarea finală a acestui manifest era în ce măsură comunismul avea să accepte creştinismul autentic şi dacă avea să respecte libertăţile fundamentale ale omului.

Schimbarea de direcţie a persecuţiei religioase după 1974

Răspunsul îl cunoaştem – comunismul a respins o astfel de ofertă, iar în cadrul documentului „Schimbarea de direcţie a persecuţiei religioase după 1974”, vedem cum autorităţile statale au trecut la alte forme de discriminare şi înăbuşire a cultelor creştine neoprotestante, prin retrogradări sau disponibilizări, prin amenzi pentru adunările în familie şi mai ales, prin persecutarea studenţilor şi elevilor creştini. Ca urmare a acestor lucruri, Iosif Ţon, alături de încă patru personalităţi marcante ale creştinismului evanghelic din România a întocmit un manifest numit „Chemarea la adevăr”, care a fost citit la postul de radio „Europa liberă”.

„Persecutarea noastră începe prin atitudinea generală a autorităţilor de la toate nivelurile faţă de noi, credincioşii. Pretutindeni suntem priviţi ca duşmani, ca oameni ai unui trecut care trebuie extirpat, ca anacronici, ca indezirabili. Ni se spune mereu şi deschis, că noi nu avem loc aici, că suntem periculoşi, că stricăm unitatea naţiunii, că subminăm regimul.” Aceste cuvinte scrise în anul 1977 ne dovedesc un spirit plin de curaj, abnegaţie şi jertfire de sine. Şi nu întâmplător trebuie menţionat acest lucru, pentru că toţi semnatarii aveau să fie supuşi detenţiei, anchetelor brutale şi persecuţiei.

„Învăţăminte spirituale”

Lupta împotriva comunismului ateu din România nu a fost nici simplă şi nici uşoară. Aceste documente stau ca mărturii ale celor care au avut curajul să urmeze pilda lui Isus Cristos şi a apostolilor Săi. Un lucru extraordinar pe care Iosif Ţon l-a descoperit, având ca bază inspiraţia Sfintelor Scripturi a fost acela al căderii comunismului. Acest lucru l-a condus la speranţa unui timp în care credinţa avea să fie liberă, când ateismul pretins ştiinţific şi impus cu forţa avea să dispară şi când Evanghelia avea să fie predicată în toată libertatea pe plaiurile româneşti. Faţă de alţi colegi de generaţie, care nu vedeau decât o întindere progresivă şi universală a comunismului, Iosif Ţon a avut intuiţia timpurilor pe care azi le trăim.

Iată de ce, în ultima perioadă a comunismului, atenţia sa s-a concentrat pe formarea noii generaţii de predicatori, care să aducă lumina Cuvântului în spaţiul românesc. Aici poate, se observă cel mai bine, nu numai talentul de evanghelist, dar şi cel de lider spiritual de excepţie al autorului. La finalul volumului „Confruntări”, sub titlul „Învăţăminte spirituale”, putem citi prin intermediul a două interviuri, realizate de postul „Radio Vocea Evangheliei”, opiniile, întrebările, frământările, dar şi răspunsurile pe care le-au găsit în acea perioadă tulbure, pastorul Iosif Ţon şi soţia sa, Elisabeta.

Intervenţia Sa în mijlocul evenimentelor istorice

Putem spune că experienţa familiei Ţon este un exemplu pentru ceea ce înseamnă a fi un adevărat creştin, care Îl mărturiseşte pe Isus chiar şi în vremuri de negură şi de încercare. Şi astfel, ne putem gândi că niciodată întunericul spiritual al acestei lumi nu va fi atât de dens, încât să-i distrugă pe cei ce aleg să rămână alături de Hristos. „Istoria nu este numai o înşiruire de fapte umane. Cel care crede în Dumnezeu şi a învăţat să umble cu Dumnezeu ştie să vadă intervenţia Sa în mijlocul evenimentelor istorice.”

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Jertfe anonime şi mărturii de spirituale într-un remember al luptei românilor pentru libertate în perioada comunistă

petru_lascau_dec10Motto: „Întoarcerea la valorile iudeo-creştine pentru renaşterea spirituală a neamului înseamnă întoarcerea la Biblie pentru a ne lăsa schimbaţi, renăscuţi de ea.”

„Paşi spre lumină” de Petru Lascău este o culegere de proză şi eseuri creştine care de la început, impresionează prin sinceritatea exprimării şi prin modalitatea plastică, vizuală, de a reda sentimentele trăite în anii grei de dinaintea căderii comunismului în România. Evocând o perioadă tulbure şi marcată de multă suferinţă cauzată de represaliile regimului totalitar împotriva celor care Îl căutau pe Dumnezeu, această carte se constituie ca o colecţie vie de mărturii trăite în acea perioadă. Printre eseurile şi povestirile din volumul „Paşi spre lumină” se numără „Dar cea mai mare dintre toate este Dragostea…”, „Mereu o nouă apă curge-n vaduri”, „Abisul”, „Lumina”, „Tricolorul”,  „Noapte de Ajun”, „Intrusul”, „Noaptea preasfinţită”.

Petru Lascău devine cunoscut în lumea scrisului graţie volumelor de proză “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”, “Lupta cu somnul” şi “Memoriile lui Eutih”.  Domnia sa este pastor al bisericii “Agape” din Arizona.

Din întuneric la lumină

Odată cu volumul „Paşi spre lumină” remarcăm talentul deosebit al lui Petru Lascău de a îngemăna într-o singură expresie, credinţa în Dumnezeu şi sentimentul suferinţei în faţa unei realităţi crude şi nemiloase – realitatea comunistă – ce căuta să înăbuşe orice dorinţă de libertate. Iată de ce, prin eseurile scrise în acea perioadă, ne este oferită şansa de a retrăi o epocă „de aur” care din fericire, avea să apună la scurt timp după aceea. Pentru cei care au trăit în acea perioadă, cartea „Paşi spre lumină” va fi o ocazie de întoarcere în timp, un fel de remembering al unei vremi când afirmarea credinţei în Dumnezeu te-ar fi costat în mod sigur, libertatea. Prin nenumărate fire de povestire ce se împletesc cu descrieri simbolice, autorul reuşeşte să proiecteze fragmente de timp şi spaţiu ce îţi insuflă dorinţa de a nu lăsa ca astfel de lucruri să se mai repete vreodată. Poate că tocmai acesta este mesajul central al cărţii, şi anume, ca prin mărturii ce au fost prinse din memoria timpului în această carte, nimeni să nu uite că actuala libertate de care ne bucurăm cu toţii, a fost câştigată cu multe jertfe anonime sau ale unor comunităţi care au ştiut să lupte atunci când a sta pentru Dumnezeu însemna de fapt, să rămâi singur în faţa unui duşman necruţător. Amestec de lumini şi umbre, cartea „Paşi spre lumină” ne călăuzeşte în final, conform celebrului dicton Per aspera ad astra, din întunericul necredinţei, la lumina libertăţii de a ne închina lui Dumnezeu. Persoane şi momente se detaşează astfel, din galeria întunecată a vremii când a fi creştin însemna să fii un trădător al „cauzei”, în scopul de a ne oferi deopotrivă mărturie şi exemplu, de a da o pildă pentru cei care fie nu au ştiut, fie nu au avut ocazia să trăiască experienţa oamenilor credinţei.

Iosif Trifa şi Oastea Domnului

Din rândul acestor persoane se remarcă în mod deosebit, personalitatea părintelui Iosif Trifa, căruia in memoriam prilejuită de centenarul naşterii sale, i se oferă un consistent articol ce ne atrage atenţia asupra unui om care a ştiut să trăiască şi să moară pentru Dumnezeu. Astfel, aflăm cum Iosif Trifa „s-a născut în satul Certege, din judeţul Turda, la 3 martie 1888. Era al patrulea fiu din cei şapte ai familiei  Dimitrie şi Ana Trifa. În anul 1900, îşi începe gimnaziul la Beiuş, iar în 1907, devine  student la teologie, la Sibiu. La terminarea studiilor de la Sibiu, în 1910, acesta ajunge învăţător în Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu.” Originea umilă a lui Iosif Trifa nu prevestea cu nimic destinul de excepţie pe care avea să îl împlinească. Un om din popor, dar simţind împreună cu cei de un neam cu el, un om de jos, dar înălţat printr-o credinţă vie în Dumnezeu, Iosif Trifa ne uimeşte ori de câte ori îi citim biografia şi ori de câte ori avem ocazia să-i vedem lucrarea pe care a început-o pe pământul românesc. Viaţa a fost crudă cu Iosif Trifa, astfel că „începând din 1912, când i se naşte primul copil, o fetiţă pe nume Olimpia, pentru tânărul preot începe calvarul unei cumplite suferinţe. Fetiţa îi moare în anul următor. Al doilea băiat, Gheorghe-Titus se stinge la fel, la vârsta de un an, lăsând zbucium şi lacrimi, tinerei familii. În anul 1916, familiei Trifa i se naşte cel de al treilea copil, care în amintirea celui de curând mort, primeşte tot numele de Gheorghe-Titus. Titus este singurul copil rămas în viaţă. În anul 1918, se naşte Augustina, fetiţă care ar fi trebuit să fie mângâierea primului rod pierdut. Izbucneşte în acea perioadă o epidemie de gripă, se îmbolnăvesc grav, atât fetiţa, cât şi soţia. Moare mai întâi mama, apoi fiica.” Ne putem gândi câtă durere a îndurat Iosif Trifa şi bineînţeles că părea greu de crezut că după astfel de pierderi sufleteşti, el avea să înceapă marea lucrare de redeşteptare spirituală din România acelor vremuri. Rememorând perioada respectivă, Iosif Trifa consemna: „Domnul ne atrage în diferite chipuri la pieptul Său. O, cum nu înţeleg oamenii că şi necazurile şi suferinţele, încercările şi izbeliştile vieţii ne sunt o atragere a Domnului, ca să ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El şi să ne rezimăm în El şi în odihna Lui.” Astfel, moartea celor dragi l-a urmărit toată viaţa, ca un îndemn sfânt de a trăi pentru cer. „Începând din 1919, Iosif Trifa începe să scrie şi să publice la o serie de reviste şi ziare, tot felul de scrieri, plin de credinţă şi dragoste pentru Isus Hristos Domnul.” Mai aflăm cum în anul 1922, a apărut primul număr al revistei „Lumina satelor”, publicaţie creştină destinată promovării şi regenerării spirituale a naţiunii române. Prin intermediul acestei lucrări, în cursul anului 1923 se conturează o mişcare de trezire spirituală şi „renaştere duhovnicească a societăţii româneşti”, care avea să se numească Oastea Domnului.

 

Cuvintele lui Petru Lascău se întreţes în mod armonios cu diferitele cugetări ale lui Iosif Trifa şi astfel, avem ocazia să retrăim o vreme plină de tumult din istoria României şi să înţelegem că Dumnezeu a urmărit în acea epocă să înalţe sufletele românilor către El, înainte de începe perioada cea mai tristă din istoria României, cea a comunismului ateu. În acest sens, Petru Lascău ne propune o temă de meditaţie profundă, spunând: „În nemăsuratul Său har, Dumnezeu pregăteşte adăpostul înainte ca furtuna să se dezlănţuie. Oastea Domnului a fost o asemenea poartă deschisă spre victorie.” Şi mai departe, autorul pune o întrebare retorică: „Ce s-ar fi întâmplat în istoria noastră, dacă nu se respingea şansa divină de pregătire prin trezirea Oastei Domnului pentru marea confruntare cu ateismul militant comunist?” În orice caz, cuvintele lui Iosif Trifa străbat peste timp, prin salutul ostăşesc „Slăvit să fie Domnul! Amin.”

Rusia, octombrie 1988

În caleidoscopul subiectelor din cartea „Paşi spre lumină” se distinge evocarea unei călătorii a autorului, în Rusia lui Gorbaciov, într-o perioadă de avânt a perestroikăi, care a marcat începutul sfârşitului sistemului comunist. Astfel, într-un articol intitulat sugestiv „Cu Biblia în Rusia sau impresii de călătorie în U.R.S.S.”, scris în octombrie 1988, avem ocazia de a culege păreri la prima mână, dintr-o perioadă acum uitată, când însă, începeau să se întrezărească zorile unei noi epoci. Călătorind la Moscova şi după aceea, la Leningrad, autorul ne redă prin cuvinte bine alese, acel gust dulce amar din vremea de sfârşit a comunismului. O evocare ce ne este în mare măsură familiară, a  Rusiei Sovietice din acea perioadă, sună astfel: „Străzi aglomerate, oameni cu pungi, genţi, plase, troleibuze, autobuze, tramvaie, metrou. Miliţieni la colţ de stradă, maşini grăbite, care nu acordă nici o prioritate pietonilor, ci trec printre ei, ca la circ. Magazine aglomerate, murdare şi fără reclame sau vitrine. Pardoseli de duşumea mirosind a motorină, dale de marmură, date de curând cu talaj, uşi unsuroase de miile de mâini ce le deschid şi închid toată ziua. Pereţi afumaţi şi murdari. Galantare neluminate şi cu marfă puţină.” Ne dăm seama că Rusia lui Gorbaciov nu era din punct de vedere economic, departe de România. Pe de altă parte, existau diferenţe substanţiale. Astfel, dacă în România, creştinii erau vânaţi de securitate, iar Bibliile confiscate şi transformate în „hârtie igienică”, glasnostiul sovietic permitea distribuirea de Biblii şi oferea ocazia desfăşurării de evanghelizări chiar în locurile cele mai neaşteptate.

„Îngerii călăuzitori” din Cernăuţi

Călătorind din Leningrad până în Cernăuţi, Petru Lascău are ocazia de a se împărtăşi de binefacerile oferite de căile ferate sovietice şi de a cunoaşte oameni de toate felurile, dar mai ales, înţelege faptul că nevoile celor din marea Uniune Sovietică erau aceleaşi cu ale tuturor oamenilor de pretutindeni, cu referinţă directă la nevoia de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. O experienţă tulburătoare avea să trăiască în Cernăuţi, unde ajunge să găsească biserica din localitate, identificându-i pe cei care mergeau la adunare, folosind o metodă foarte simplă. „A doua zi, am pornit în căutarea fraţilor. Singura speranţă o aveam de la o adresă pe care reuşisem să n-o pierdem şi mai ales, în clasica metodă de a-i găsi pe credincioşi, aceea de a lua Biblia sub braţ şi a merge în staţiile de autobuz. Am aplicat pe cea de a doua şi a dat rezultate imediate. De la distanţă, am identificat o pereche şi ne-am spus: „Oamenii aceştia sunt credincioşi.” Am intrat în vorbă cu ei. Nu ştiau nici engleză, nici română, dar cunoşteau Biblia noastră, aşa că au spus: „Sobranie”, arătând cu mâna într-o anumită direcţie. Aceasta însemna că mergeau la adunare. Aceşti „îngeri călăuzitori” ne-au dus la biserică după ce am schimbat mai multe autobuze şi troleibuze.” Sensibilitatea deosebită a lui Petru Lascău iese la iveală din impresiile pe care le consemnează cu acea ocazie, când a ajuns la o biserică arhiplină. Astfel, el a constatat asemănări şi diferenţe faţă de comunităţile din România. „Diferenţa am simţit-o imediat, după modul cum au cântat, după felul cum au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, cum s-au rugat, cum au pătruns şi au stat în clădirea bisericii. Născută din suferinţa unei istorii, cântarea rusă are inflexiunile unei doine de jale, acordurile minore ale unei lacrimi ce nu se poate plânge altfel. Când a fost anunţată o cântare în limba română, cântare pe care o ştiam atât de bine, mi-a fost aproape imposibil s-o cânt. Gama majoră fusese înlocuită cu una minoră, versul îndulcit cu inegalabilele meandre ale sufletului rus, durerea unui neam asuprit irumpea prin această fereastră deschisă a inimii.” Ultima parte a acestui articol este consacrată vizitei la Chişinău, capitala Moldovei, unde autorul are ocazia să vadă marile mişcări populare în favoarea unirii cu ţara şi deopotrivă, are şansa de a întâlni „poeţi ca Vieru, Matcovski, scriitori ca Ion Druţă şi Nicolae Dabija.” În acea perioadă, crimele lui Stalin şi ale securităţii ruse erau demascate una câte una şi toţi românii din Moldova simţeau că se apropie momentul marii uniri cu ţara. Nimic nu mai putea opri dorinţa de liberate a „fraţilor de peste Prut”, iar cu acea ocazie, autorul constata că „numai în ultimii doi ani, în Moldova sovietică se deschiseseră 324 de biserici”, lucru fără precedent pentru epoca respectivă.

„Fiţi sfinţi”

Trecând dincolo de căderea comunismului, Petru Lascău explorează problema sfinţeniei în societatea contemporană, când se pare că ne rămân la dispoziţie doar nişte opţiuni extreme, în genul „culturismului spiritual” sau „sportului de masă”. Preluând cuvintele apostolului Pavel, în articolul „Fiţi sfinţi” suntem provocaţi la o adâncă meditaţie asupra noţiunii de sfinţenie, asupra înţelegerii corecte a faptului că mântuirea prin credinţă presupune o schimbare din temelii a vieţii sau, aşa cum spunea J. C. Ryle, episcop de Liverpool, „Scripturile ne învaţă că în urmărirea sfinţeniei, adevăratul creştin are nevoie de strădanie personală şi de fapte, la fel cum are nevoie de credinţă.” De aceea, Petru Lascău adaugă: „Multa învăţătură despre „trăirea prin credinţă”  a infuzat multora ideea că nu mai este nevoie de nici un efort personal în atingerea sfinţeniei, a separării, a punerii noastre deoparte pentru slujirea lui Dumnezeu.” Nimic nu este mai fals decât a crede că religia creştină se rezumă doar la crezuri şi cuvinte frumoase, ca o aşteptare pasivă a unei mântuiri ce vine de sus. De aceea, prin contrast,  „Pavel, apostolul, vede viaţa creştină ca o cursă sportivă de alergare. De dragul premiului, alergătorii se supun voit la diferite înfrânări. Ei sunt într-un continuu exerciţiu al renunţării. Antrenamentul zilnic cere efort şi luptă aspră cu tine însuţi. Trebuie să te depăşeşti, să te obligi la disciplină. Viaţa ta este diferită de a celorlalţi, la fel cum este regimul tău alimentar, economia timpului zilei, stilul vieţii, în general.” Prin aceste cuvinte, de fapt, ne reîntâlnim cu ceea ce spunea părintele Iosif Trifa, care îi chema pe oameni la un război sfânt împotriva păcatului de orice fel. Profilul unui creştin este acela al unui om care se luptă cu păcatul, cu tendinţele către rău şi în puterea lui Hristos, învinge. Această putere este atât de mare, încât a zămislit în timpurile cele mai întunecate ale istoriei, oameni ai credinţei care au purtat flacăra vie a nădejdii în Isus Hristos şi ale căror cântări de laudă au făcut să fie zdrobite lanţurile înrobitoare ale ateismului, necredinţei şi morţii. Petru Lascău ne propune un drum către cer, o ridicare din mijlocul unei realităţi ostile, ce caută să ne abată de la calea cea dreaptă, prin păşirea pe treptele săpate de acei anonimi antemergători ai drumului credinţei, ce s-au sfârşit poate, în bezna istoriei, dar care sigur, au trăit şi vor trăi prin faptele lor, precum şi prin momentul când vor fi aduşi la lumină în Împărăţia lui Dumnezeu.

Billy Graham  sau cum a ajuns Evanghelia mântuitoare în întreaga lume

Nu în ultimul rând, Petru Lascău aduce un elogiu deosebit marelui predicator Billy Graham. Articolul în cauză a fost scris în 1990, cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, de către marele predicator. Petru Lascău trece în evidenţă mai multe aspecte importante din viaţa „acestui om al lui Dumnezeu, care a exercitat o influenţă covârşitoare asupra generaţiei sale. Despre Billy Graham se spune că a predicat Evanghelia Domnului nostru Hristos, mai multor oameni decât a făcut-o orice persoană din istorie. Un raport estima numărul lor la 104 milioane în 60 de ţări ale lumii, printre care şi România. Cruciadele sale au adus la picioarele crucii Mântuitorului peste 2,2 milioane de convertiţi.” Din multe puncte de vedere, Billy Graham ne-a lăsat un exemplu cu privire la ceea ce înseamnă folosirea mijloacelor moderne de comunicaţie în predicarea Evangheliei. El nu a aşteptat ca aceste mijloace să se maturizeze, ci prin „folosirea de timpuriu a mijloacelor moderne de comunicaţie, cum sunt televiziunea şi radioul, a răspândit Evanghelia mântuitoare în întreaga lume.” Partea cea mai de seamă a acestui om al lui Dumnezeu este faptul că  pe măsură ce „popularitatea sa a crescut, el nu s-a lăsat flatat de ea, rămânând acelaşi om modest şi disciplinat cu sine însuşi, concentrat cu totul spre munca sa de a răspândi Evanghelia mântuitoare şi nu pentru a-şi consolida propria împărăţie.” În acest articol omagial, Petru Lascău ne ajută să privim aşa cum se cuvinte la lucrarea marelui predicator Billy Graham, pentru a lua exemplu cu privire la modul în care trebuie desfăşurate astfel de campanii de evanghelizare în masă.

Mielul a biruit balaurul

Lucrul cel mai important se concretizează în date şi cifre care vorbesc de la sine despre ce fel de om a fost Billy Graham. Astfel, autorul spune: „Cu toate că Billy Graham conducea un adevărat imperiu evanghelic, care genera un venit de peste 64 de milioane de dolari anual, el era salarizat cu o sumă fixă de 59.500 de dolari anual şi o indemnizaţie pentru locuinţă şi călătorii de 19.700 dolari.” Ne punem întrebarea, ce date ar fi raportate în acest sens, de către mulţi dintre cei care au astfel de poziţii de răspundere sau sunt „stele de televiziune”, în lumea evanghelică? Deşi pe coordonate americane, totuşi în persoana lui Billy Graham distingem elemente comune cu alţi oameni ai credinţei, de pe alte meridiane şi ne putem gândi că în final, fie că este vorba de părintele Iosif Trifa, fie că este vorba de Billy Graham, fie că este vorba de orice alt om al credinţei, totuşi, modelul rămâne de fiecare dată, acelaşi: Omul Isus Hristos.

Aşa cum menţiona Petru Lascău în articolul „Sculaţi-vă, alăuta şi harpă!”, în care ni se descrie un episod evanghelistic într-o Românie post-decembristă, „privind frontul dintre cioporul mieilor şi haita lupilor, cu greu poţi întrevedea o posibilă victorie a gingăşiei şi purităţii împotriva colţilor înrăiţi ai urii. Şi totuşi, Mielul a biruit balaurul. Iar Mielul era înjunghiat. El biruie întotdeauna.” Cuvântul final al cărţii „Paşi spre lumină”, care se recomandă de la sine prin ceea ce stă scris, este următorul: „Întoarcerea la valorile iudeo-creştine pentru renaşterea spirituală a neamului înseamnă întoarcerea la Biblie pentru a ne lăsa schimbaţi, renăscuţi de ea, înseamnă dobândirea spiritului de toleranţă a iubirii aproapelui nostru, înseamnă întoarcerea la Dumnezeu, la Tatăl ce ne aşteaptă ca pe nişte fii rătăcitori. Înseamnă să lepădăm atitudinea neprimitoare a fiului mare, înseamnă „deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte!”” Să urmăm acest îndemn!

Octavian D. Curpaş

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)