Tag Archives: Petrica Lascau

„Lupta cu somnul” de Petru Lascău – Phoenix, Arizona

Un volum de 45 de eseuri despre despre incertitudinile şi frământările vieţii
Motto: „Aţi luptat vreodată cu somnul? Teribilă luptă.”lupta_cu_somnul
Este uşor sau greu să te lupţi cu somnul? Aceasta este întrebarea pe care ne-o punem, atunci când deschidem volumul „Lupta cu somnul”, al pastorului Petru Lascău. Răspunsul ne este oferit de-a lungul a peste 322 de pagini, ce cuprind diferite articole ce au văzut lumina tiparului începând cu anul 1985. „De la sosirea mea în Statele Unite, în anul 1985”, spune Petru Lascău în „Introducere”, „m-am dedicat scrisului şi publicisticii. Am editat o revistă creştină, timp de 12 ani, pe care am numit-o „Exodus”… Fiecare număr al revistei conţinea un editorial, uneori şi articole scrise de mine. Cartea de faţă conţine o mare parte din aceste editoriale şi articole pe care le-am publicat timp de 12 ani, precum şi altele pe are le-am publicat în diverse publicaţii româneşti şi eseuri pe care nu le-am publicat niciodată.” Autorul este actualmente pastorul bisericii “Agape” din statul Arizona (www.agapearizona.com).
„Lupta cu somnul” aruncă o privire asupra realităţilor din lumea creştină, într-o abordare diversă. Se discută de asemenea, noţiuni de dogmatică, probleme privind relaţiile interconfesionale, precum şi elemente de ecumenism. Cartea se distinge printr-un stil natural, documentat şi bine argumentat teologic. Volumul este o invitaţie la a-L cunoaşte pe Isus Christos şi a birui prin El, în lupta cu somnul, pe care orice creştin o are de dus.
Obişnuinţa cu cele sfinte
Scopul pentru care a fost scrisă cartea este evident, încă din „Introducere”. Aici, Petru Lascău ne spune: „Public aceste eseuri dintr-o sfântă dorinţă de a-i ajuta la rândul meu, pe alţi creştini, în lupta lor cu somnul. Probabil, că unora le voi lua somnul de pe ochi, iar pe alţii îi voi adormi de-a binelea cu scrisul meu. Oricum, nimeni nu poate satisface pe toată lumea. Cei ce dorm de-a binelea, învinşi de obişnuinţa cu cele sfinte, şi peste care apatia a căut ca un somn dulce, oricum nu vor citi aceste rânduri. Ele vor sluji celui care nu vrea să se lase pradă mrejelor adormirii.” Cu siguranţă că nimeni nu doreşte în mod conştient „să se lase pradă mrejelor adormirii” şi tocmai de aceea, cartea lui Petru Lascău reprezintă un instrument util de a alunga somnul nesănătos din lucrurile spirituale. De-a lungul a 45 de eseuri, dintre care câteva sunt scrise de Rodica Lascău, soţia autorului, avem şansa să urmărim o expunere dinamică, instructivă şi captivantă a luptei cu somnul în diferitele ei ipostaze. Printre titlurile capitolelor se numără: „Bucuraţi-vă”, „Care este calea spre locaşul luminii?”, „Mi-am isprăvit alergarea”, „Ce vom alege?”, „Crucificarea”, „Falsul”, „Ingratitudinea”, „Hollywood – Fabrica de vise produce coşmare”, „Umnaismul laic”, „Libertare sau robie”, „Forest Gump?”, „Profeţii sfârşitului”, „De-am fi fost acolo!”, „Cât de biblice sunt experienţele noastre?”
Paleta subiectelor este destul de largă, astfel că trecând de primul articol, ce dă titlul volumului, putem explora subiecte diverse. Acestea privesc relaţia dintre bisericile evanghelice şi cele istorice, în speţă biserica ortodoxă. De asemenea, facem cunoştinţă cu dilemele etice din creştinismul contemporan, în relaţie cu o societate secularizată. În explorarea acestei teme, vom avea ocazia să urmărim o paralelă între evoluţia creştinismului penticostal în România, precum şi în Statele Unite ale Americii. Pe de altă parte, această carte nu se adresează strict credincioşilor penticostali, ci este dedicată tuturor creştinilor, fiind axată pe o problemă existenţială, legată de manifestarea darurilor Duhului Sfânt de-a lungul timpului şi mai ales, în perioada pe care o trăim. Nu în ultimul rând, în volumul de faţă găsim articole şi gânduri cu privire la evenimente cu care am fost contemporani în ultimii ani.
Dacă îţi iei ca aliat Iubirea
Revenind la primul articol, „Lupta cu somnul”, merită amintite următoarele cuvinte: „Dormim, în timp ce umbra crucii se lungeşte pe pământ, odată cu asfinţitul acestui secol. Dormim. Cine şi cum o să ne trezească, oare?” În acest fel, Petru Lascău deplânge starea de toropeală care domneşte în biserici, un somn paralizant, în ciuda binecuvântărilor şi a luminii revărsate de la Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi darurile spirituale. Este inexplicabil faptul că în pofida binecuvântrilor prezente şi a confortului de care beneficiem în raport cu alte timpuri, răspunsul celor care iau asupra lor Numele lui Hristos este atât de departe de ceea ce ar trebui să fie. Şi pe bună dreptate, autorul se întreabă ce este de făcut şi „oare ce ne va smulge confortului şi tihnei noaste doctrinare? O nouă doctrină, o criză, o suferinţă, o persecuţie? Nu ştiu, probabil că toate la un loc, sau poate cu totul altceva. Numai Dumnezeu ştie, noi însă avem nevoie de trezire.” Răspunsul ne este dat la finalul articolului. „În lupta noastră cu noaptea şi somnul avem ca aliat doar iubirea. Singura care veghează în aşteptare e dragostea. Ea scrutează mereu orizontul, într-o continuă aşteptare. Iar aşteptarea este freamăt şi nesomn, este dor şi pregătire.” Soluţia pe care o propune prin urmare, Petru Lascău, este de a uni dorul reîntâlnirii cu Hristos cu pregătirea, în vederea intrării în Împărăţia cea veşnică, totul motivat de iubirea pe care ar trebui să o avem faţă de Mântuitorul nostru. Este extraordinar modul în care autorul transcende cadrul strict al penticostalismului, atingând marile teme creştine şi întâlnindu-se astfel, cu frământările, problemele şi incertitudinile tuturor celor care Îl caută pe Hristos, indiferent de biserica de care aparţin. Mergând pe aceeaşi linie, un articol cutremurător din cartea „Lupta cu somnul” este cel intitulat „Au dispărut darurile Duhului Sfânt”. Parcurgând evoluţia istorică a poziţiei bisericii vizavi de doctrina dispariţiei darurilor duhovniceşti, se constată cum oameni mari din istoria creştinismului au influenţat într-un mod nefericit concepţia vremii asupra prezenţei darurilor Duhului Sfânt, până acolo încât au interzis manifestarea lor în biserică. Fără îndoială că Augustin de Hipo „în loc să caute motivele dispariţiei darurilor duhovniceşti din biserică în starea morală a epocii sale, a emis ipoteza că ele ar lipsi pentru că Dumnezeu le-a retras, nemaifiind necesare bisericii. În acest mod, prezenţa Duhului Sfânt este dată la o parte din biserică, prin chiar doctrinele formulate de aceasta. Lucru cu atât mai trist, cu cât chiar şi teologii protestanţi formulează poziţii asemănătoare. Analizând argumentele doctrinei inexistenţei darurilor spirituale, suntem surprinşi de diferitele raţionamente care au însoţit interdicţia manifestării lor chiar de către slujitorii bisericeşti, în ciuda a ceea ce stă scris în Biblie. Şi legând acest articol de tema volumului, ne putem întreba dacă nu cumva o cauză principala a somnului care a cuprins creştinismul nu se află tocmai în respingerea darurilor pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere.
Cardinalul şi poetul ţăran
Dacă însă, cineva s-ar fi aşteptat ca volumul „Lupta cu somnul” să fie o apologetică a penticostalismului sau a evanghelicalismului, se înşeală. Fiindcă în articolul „Cardinalul”, vedem cum Petru Lascău demonstrează o reală apreciere faţă de o personalitate care s-a stins din viaţă, din sânul bisericii catolice. Mai precis, eseul abordează subiectul morţii cardinalului Bernardin din arhidioceza catolică a oraşului Chicago. Pe parcursul mai multor pagini, învăţăm despre viaţa exemplară pe care a dus-o acest om, despre care Petru Lascău spune: „Moartea cardinalului mi-a dovedit că se poate muri frumos. Că puterea şi înălţimile unei slujbe atât de mari nu pot corupe un suflet sincer şi păstrat mereu curat, spălat de sângele jertfirii divine şi de lacrima rugăciunii. Ea a dovedit că se poate birui spaima morţii prin credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. În faţa morţii, nu mai suntem catolici sau protestanţi şi nici măcar cardinali sau mireni. Suntem numai mântuiţi sau nemântuiţi. Suntem numai cu Christos sau fără El. Cardinalul era cu Christos.”
Un alt articol care merită menţionat este cel dedicat memoriei lui Traian Dorz, cel care a fost conducătorul mişcării Oastea Domnului din România. Traian Dorz, fiu de ţăran din Livada Beiuşului, a demonstrat de-a lungul vieţii o consacrare de excepţie, manifestată prin scrierea „a mii de proverbe versificate, a mii de poeme, unele intrate pentru totdeauna în muzica sufletului nostru, prin cântările Oastei Domnului…” Astfel, Traian Dorz a fost „cel mai prolific scriitor creştin pe care l-a cunoscut vreodată, ţara noastră… Minunea este cu atât mai mare cu cât din cei 75 de ani ai săi, 17 i-a petrecut în închisori şi lagăre de muncă forţată.” Nu putem să nu fim de acord cu Petru Lascău când spune: „Cel mai mare poet ţăran, cum l-a numit unul dntre poeţii români contemporani, s-a plămădit ca om şi mesager divin pe plaiurile Bihorului, la coarnele plugului, în foşnetul pădurilor de fagi, în unduirea holdelor de grâu, în sudoarea nobilă a ţăranului. Citindu-i poezia, meditaţia, uneori, de profunde pătrunderi filozofice, nu poţi să nu simţi mirosul fânului de curând cosit. Nu poţi să nu auzi ciocârlia şi cântecul voios al secerătorului.” În cuvinte pătrunse de împreună simţire creştină, Petru Lascău realizează astfel, o prezentare vie şi sensibilă a celui ce a fost Traian Dorz, a acestui om de excepţie, care scria: „Isus, Isus noi te-aştepăm/ Cum crinii aşteaptă roua./ Privind spre ceruri Te chemăm/ Cu mâinile-amândouă.” La finalul acestui articol, Petru Lascău nu poate să nu afirme: „Analizându-i opera, nu-ţi vine să crezi că este posibil ca într-o viaţă atât de scurtă şi atât de zbuciumată, un om fără o educaţie deosebită să scrie atât de mult şi atât de bine.” Iată un exemplu de creştin care a reuşit să învingă somnul epocii sale. Un alt articol care ar merita menţionat este „Cruciadă în România”, inspirat din experienţa călătoriei misionare pe care Petru Lascău împreună cu formaţia „Elim”, din biserica pe care o păstorea, la Chicago, au făcut-o în 1992. În cuvinte simple şi făcând, aşa cum spune autorul, „haz de necaz”, ne sunt relatate principalele momente ale acestui drum, din Statele Unite ale Americii în România. Cu această ocazie, autorul şi grupul „Elim” au ocazia să revadă locuri dragi din cuprinsul ţării, trecând prin bisericile penticostale din patria mamă. O concluzie interesantă pe care autorul o formulează este că „România îşi construieşte azi, bisericile. Pretutindeni în ţară se construiesc biserici. Singurele proiecte la care se lucrează, singurele ce au fonduri sunt construcţiile bisericeşti.” Cât de adevărate erau aceste cuvinte în 1992, când a fost scris aricolul şi cât de mult am vrea să rămână valabile şi astăzi, în anul 2009. La final, autorul spune: ”Pot afirma cu încredere, la sfârşitul acestei prezentări, că pretutindeni, românii au rămas ospitalieri, în ciuda sărăciei şi a preţurilor astronomice. Creştinul a rămas acelaşi om de bine, dornic de părtăşie frăţească, dornic de Dumnezeu.”
Astăzi S-a născut Christos
Pentru cei interesaţi, volumul „Lupta cu somnul” oferă multe alte surpize plăcute, inclusiv un articol despre Bill Clinton şi afacerea Levinsky, despre modernism şi impactul său asupra creştinismului, despre relaţia dintre bisericile protestante şi biserica ortodoxă română, despre istoria penticostalismului, despre dilema alegerilor prezidenţiale în Statele Unite ale Americii şi multe alte subiecte care se recomandă oricui doreşte să învingă în lupta cu somnul.
În încheierea acestui volum, nu putem să nu ne oprim asupra articolului „Zăpezile de altădată”, scris de Rodica Lascău, articol care adaugă ultimele două file la experienţa luptei cu somnul. Autoarea reia momentul Crăciunului şi al acelor timpuri când spune ea – „simţeam mirosul paielor pe care sta culcat Pruncul. Şi noi eram prunci, şi El venise în primul rând, la noi, în lumea bucuriei noastre copilăreşti, pentru că noi eram poate, cel mai aproape de El, de lumea Lui”. Rodica Lascău exprimă la sfârşit, o idee călăuzitoare în lupta cu somnul: „Unde era Pruncul de curând născut? Crescuse cum şi noi crescuserăm. L-am căutat la iesle şi ieslea era goală şi pustie. Am alergat la casa dulgherului şi nu era acolo. Târziu, pe colina sinistră din marginea oraşului, am găsit o cruce. Am urcat dealul şi am plâns la poalele ei, când ni s-a spus că murise în locul nostru… Am descoperit acolo, la crucea din Dealul Iubirii, că El, Pruncul, Se întrupase în fiecare dintre noi, din lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii. Vedem de atunci, acele albastre ţărmuri, cu ochii Lui…, sperând în cuvintele Lui şi trăim deja, în lumea Lui, a Pruncului ce a adus bună-învoire între cer şi pământ, prin crucea jertfei Sale.” Cu alte cuvinte, în lupta cu somnul putem fi biruitori numai atunci când Christos Se întrupează în fiecare din noi prin „lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii”.
Prin urmare, somnul este consecinţa logică a despărţirii de Dumnezeu. Somnul este expresia unei lumi aflate în întuneric spiritual şi departe de Împărăţia Cerească a Luminii. Somnul se exprimă printr-un modernism deşănţat, printr-o religiozitate lipsită de Christos, prin manifestarea patimilor şi a desfrâului de orice fel, prin media care prezintă păcatul în multitudinea formelor sale. Cu toate acestea, trezirea ne stă la îndemână, atunci când prin lacrimile pocăinţei „ne apropiem de Christos şi când „aşteptarea devine freamăt şi nesomn, devine dor şi pregătire”.
Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Jertfe anonime şi mărturii de spirituale într-un remember al luptei românilor pentru libertate în perioada comunistă

petru_lascau_dec10Motto: „Întoarcerea la valorile iudeo-creştine pentru renaşterea spirituală a neamului înseamnă întoarcerea la Biblie pentru a ne lăsa schimbaţi, renăscuţi de ea.”

„Paşi spre lumină” de Petru Lascău este o culegere de proză şi eseuri creştine care de la început, impresionează prin sinceritatea exprimării şi prin modalitatea plastică, vizuală, de a reda sentimentele trăite în anii grei de dinaintea căderii comunismului în România. Evocând o perioadă tulbure şi marcată de multă suferinţă cauzată de represaliile regimului totalitar împotriva celor care Îl căutau pe Dumnezeu, această carte se constituie ca o colecţie vie de mărturii trăite în acea perioadă. Printre eseurile şi povestirile din volumul „Paşi spre lumină” se numără „Dar cea mai mare dintre toate este Dragostea…”, „Mereu o nouă apă curge-n vaduri”, „Abisul”, „Lumina”, „Tricolorul”,  „Noapte de Ajun”, „Intrusul”, „Noaptea preasfinţită”.

Petru Lascău devine cunoscut în lumea scrisului graţie volumelor de proză “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”, “Lupta cu somnul” şi “Memoriile lui Eutih”.  Domnia sa este pastor al bisericii “Agape” din Arizona.

Din întuneric la lumină

Odată cu volumul „Paşi spre lumină” remarcăm talentul deosebit al lui Petru Lascău de a îngemăna într-o singură expresie, credinţa în Dumnezeu şi sentimentul suferinţei în faţa unei realităţi crude şi nemiloase – realitatea comunistă – ce căuta să înăbuşe orice dorinţă de libertate. Iată de ce, prin eseurile scrise în acea perioadă, ne este oferită şansa de a retrăi o epocă „de aur” care din fericire, avea să apună la scurt timp după aceea. Pentru cei care au trăit în acea perioadă, cartea „Paşi spre lumină” va fi o ocazie de întoarcere în timp, un fel de remembering al unei vremi când afirmarea credinţei în Dumnezeu te-ar fi costat în mod sigur, libertatea. Prin nenumărate fire de povestire ce se împletesc cu descrieri simbolice, autorul reuşeşte să proiecteze fragmente de timp şi spaţiu ce îţi insuflă dorinţa de a nu lăsa ca astfel de lucruri să se mai repete vreodată. Poate că tocmai acesta este mesajul central al cărţii, şi anume, ca prin mărturii ce au fost prinse din memoria timpului în această carte, nimeni să nu uite că actuala libertate de care ne bucurăm cu toţii, a fost câştigată cu multe jertfe anonime sau ale unor comunităţi care au ştiut să lupte atunci când a sta pentru Dumnezeu însemna de fapt, să rămâi singur în faţa unui duşman necruţător. Amestec de lumini şi umbre, cartea „Paşi spre lumină” ne călăuzeşte în final, conform celebrului dicton Per aspera ad astra, din întunericul necredinţei, la lumina libertăţii de a ne închina lui Dumnezeu. Persoane şi momente se detaşează astfel, din galeria întunecată a vremii când a fi creştin însemna să fii un trădător al „cauzei”, în scopul de a ne oferi deopotrivă mărturie şi exemplu, de a da o pildă pentru cei care fie nu au ştiut, fie nu au avut ocazia să trăiască experienţa oamenilor credinţei.

Iosif Trifa şi Oastea Domnului

Din rândul acestor persoane se remarcă în mod deosebit, personalitatea părintelui Iosif Trifa, căruia in memoriam prilejuită de centenarul naşterii sale, i se oferă un consistent articol ce ne atrage atenţia asupra unui om care a ştiut să trăiască şi să moară pentru Dumnezeu. Astfel, aflăm cum Iosif Trifa „s-a născut în satul Certege, din judeţul Turda, la 3 martie 1888. Era al patrulea fiu din cei şapte ai familiei  Dimitrie şi Ana Trifa. În anul 1900, îşi începe gimnaziul la Beiuş, iar în 1907, devine  student la teologie, la Sibiu. La terminarea studiilor de la Sibiu, în 1910, acesta ajunge învăţător în Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu.” Originea umilă a lui Iosif Trifa nu prevestea cu nimic destinul de excepţie pe care avea să îl împlinească. Un om din popor, dar simţind împreună cu cei de un neam cu el, un om de jos, dar înălţat printr-o credinţă vie în Dumnezeu, Iosif Trifa ne uimeşte ori de câte ori îi citim biografia şi ori de câte ori avem ocazia să-i vedem lucrarea pe care a început-o pe pământul românesc. Viaţa a fost crudă cu Iosif Trifa, astfel că „începând din 1912, când i se naşte primul copil, o fetiţă pe nume Olimpia, pentru tânărul preot începe calvarul unei cumplite suferinţe. Fetiţa îi moare în anul următor. Al doilea băiat, Gheorghe-Titus se stinge la fel, la vârsta de un an, lăsând zbucium şi lacrimi, tinerei familii. În anul 1916, familiei Trifa i se naşte cel de al treilea copil, care în amintirea celui de curând mort, primeşte tot numele de Gheorghe-Titus. Titus este singurul copil rămas în viaţă. În anul 1918, se naşte Augustina, fetiţă care ar fi trebuit să fie mângâierea primului rod pierdut. Izbucneşte în acea perioadă o epidemie de gripă, se îmbolnăvesc grav, atât fetiţa, cât şi soţia. Moare mai întâi mama, apoi fiica.” Ne putem gândi câtă durere a îndurat Iosif Trifa şi bineînţeles că părea greu de crezut că după astfel de pierderi sufleteşti, el avea să înceapă marea lucrare de redeşteptare spirituală din România acelor vremuri. Rememorând perioada respectivă, Iosif Trifa consemna: „Domnul ne atrage în diferite chipuri la pieptul Său. O, cum nu înţeleg oamenii că şi necazurile şi suferinţele, încercările şi izbeliştile vieţii ne sunt o atragere a Domnului, ca să ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El şi să ne rezimăm în El şi în odihna Lui.” Astfel, moartea celor dragi l-a urmărit toată viaţa, ca un îndemn sfânt de a trăi pentru cer. „Începând din 1919, Iosif Trifa începe să scrie şi să publice la o serie de reviste şi ziare, tot felul de scrieri, plin de credinţă şi dragoste pentru Isus Hristos Domnul.” Mai aflăm cum în anul 1922, a apărut primul număr al revistei „Lumina satelor”, publicaţie creştină destinată promovării şi regenerării spirituale a naţiunii române. Prin intermediul acestei lucrări, în cursul anului 1923 se conturează o mişcare de trezire spirituală şi „renaştere duhovnicească a societăţii româneşti”, care avea să se numească Oastea Domnului.

 

Cuvintele lui Petru Lascău se întreţes în mod armonios cu diferitele cugetări ale lui Iosif Trifa şi astfel, avem ocazia să retrăim o vreme plină de tumult din istoria României şi să înţelegem că Dumnezeu a urmărit în acea epocă să înalţe sufletele românilor către El, înainte de începe perioada cea mai tristă din istoria României, cea a comunismului ateu. În acest sens, Petru Lascău ne propune o temă de meditaţie profundă, spunând: „În nemăsuratul Său har, Dumnezeu pregăteşte adăpostul înainte ca furtuna să se dezlănţuie. Oastea Domnului a fost o asemenea poartă deschisă spre victorie.” Şi mai departe, autorul pune o întrebare retorică: „Ce s-ar fi întâmplat în istoria noastră, dacă nu se respingea şansa divină de pregătire prin trezirea Oastei Domnului pentru marea confruntare cu ateismul militant comunist?” În orice caz, cuvintele lui Iosif Trifa străbat peste timp, prin salutul ostăşesc „Slăvit să fie Domnul! Amin.”

Rusia, octombrie 1988

În caleidoscopul subiectelor din cartea „Paşi spre lumină” se distinge evocarea unei călătorii a autorului, în Rusia lui Gorbaciov, într-o perioadă de avânt a perestroikăi, care a marcat începutul sfârşitului sistemului comunist. Astfel, într-un articol intitulat sugestiv „Cu Biblia în Rusia sau impresii de călătorie în U.R.S.S.”, scris în octombrie 1988, avem ocazia de a culege păreri la prima mână, dintr-o perioadă acum uitată, când însă, începeau să se întrezărească zorile unei noi epoci. Călătorind la Moscova şi după aceea, la Leningrad, autorul ne redă prin cuvinte bine alese, acel gust dulce amar din vremea de sfârşit a comunismului. O evocare ce ne este în mare măsură familiară, a  Rusiei Sovietice din acea perioadă, sună astfel: „Străzi aglomerate, oameni cu pungi, genţi, plase, troleibuze, autobuze, tramvaie, metrou. Miliţieni la colţ de stradă, maşini grăbite, care nu acordă nici o prioritate pietonilor, ci trec printre ei, ca la circ. Magazine aglomerate, murdare şi fără reclame sau vitrine. Pardoseli de duşumea mirosind a motorină, dale de marmură, date de curând cu talaj, uşi unsuroase de miile de mâini ce le deschid şi închid toată ziua. Pereţi afumaţi şi murdari. Galantare neluminate şi cu marfă puţină.” Ne dăm seama că Rusia lui Gorbaciov nu era din punct de vedere economic, departe de România. Pe de altă parte, existau diferenţe substanţiale. Astfel, dacă în România, creştinii erau vânaţi de securitate, iar Bibliile confiscate şi transformate în „hârtie igienică”, glasnostiul sovietic permitea distribuirea de Biblii şi oferea ocazia desfăşurării de evanghelizări chiar în locurile cele mai neaşteptate.

„Îngerii călăuzitori” din Cernăuţi

Călătorind din Leningrad până în Cernăuţi, Petru Lascău are ocazia de a se împărtăşi de binefacerile oferite de căile ferate sovietice şi de a cunoaşte oameni de toate felurile, dar mai ales, înţelege faptul că nevoile celor din marea Uniune Sovietică erau aceleaşi cu ale tuturor oamenilor de pretutindeni, cu referinţă directă la nevoia de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. O experienţă tulburătoare avea să trăiască în Cernăuţi, unde ajunge să găsească biserica din localitate, identificându-i pe cei care mergeau la adunare, folosind o metodă foarte simplă. „A doua zi, am pornit în căutarea fraţilor. Singura speranţă o aveam de la o adresă pe care reuşisem să n-o pierdem şi mai ales, în clasica metodă de a-i găsi pe credincioşi, aceea de a lua Biblia sub braţ şi a merge în staţiile de autobuz. Am aplicat pe cea de a doua şi a dat rezultate imediate. De la distanţă, am identificat o pereche şi ne-am spus: „Oamenii aceştia sunt credincioşi.” Am intrat în vorbă cu ei. Nu ştiau nici engleză, nici română, dar cunoşteau Biblia noastră, aşa că au spus: „Sobranie”, arătând cu mâna într-o anumită direcţie. Aceasta însemna că mergeau la adunare. Aceşti „îngeri călăuzitori” ne-au dus la biserică după ce am schimbat mai multe autobuze şi troleibuze.” Sensibilitatea deosebită a lui Petru Lascău iese la iveală din impresiile pe care le consemnează cu acea ocazie, când a ajuns la o biserică arhiplină. Astfel, el a constatat asemănări şi diferenţe faţă de comunităţile din România. „Diferenţa am simţit-o imediat, după modul cum au cântat, după felul cum au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, cum s-au rugat, cum au pătruns şi au stat în clădirea bisericii. Născută din suferinţa unei istorii, cântarea rusă are inflexiunile unei doine de jale, acordurile minore ale unei lacrimi ce nu se poate plânge altfel. Când a fost anunţată o cântare în limba română, cântare pe care o ştiam atât de bine, mi-a fost aproape imposibil s-o cânt. Gama majoră fusese înlocuită cu una minoră, versul îndulcit cu inegalabilele meandre ale sufletului rus, durerea unui neam asuprit irumpea prin această fereastră deschisă a inimii.” Ultima parte a acestui articol este consacrată vizitei la Chişinău, capitala Moldovei, unde autorul are ocazia să vadă marile mişcări populare în favoarea unirii cu ţara şi deopotrivă, are şansa de a întâlni „poeţi ca Vieru, Matcovski, scriitori ca Ion Druţă şi Nicolae Dabija.” În acea perioadă, crimele lui Stalin şi ale securităţii ruse erau demascate una câte una şi toţi românii din Moldova simţeau că se apropie momentul marii uniri cu ţara. Nimic nu mai putea opri dorinţa de liberate a „fraţilor de peste Prut”, iar cu acea ocazie, autorul constata că „numai în ultimii doi ani, în Moldova sovietică se deschiseseră 324 de biserici”, lucru fără precedent pentru epoca respectivă.

„Fiţi sfinţi”

Trecând dincolo de căderea comunismului, Petru Lascău explorează problema sfinţeniei în societatea contemporană, când se pare că ne rămân la dispoziţie doar nişte opţiuni extreme, în genul „culturismului spiritual” sau „sportului de masă”. Preluând cuvintele apostolului Pavel, în articolul „Fiţi sfinţi” suntem provocaţi la o adâncă meditaţie asupra noţiunii de sfinţenie, asupra înţelegerii corecte a faptului că mântuirea prin credinţă presupune o schimbare din temelii a vieţii sau, aşa cum spunea J. C. Ryle, episcop de Liverpool, „Scripturile ne învaţă că în urmărirea sfinţeniei, adevăratul creştin are nevoie de strădanie personală şi de fapte, la fel cum are nevoie de credinţă.” De aceea, Petru Lascău adaugă: „Multa învăţătură despre „trăirea prin credinţă”  a infuzat multora ideea că nu mai este nevoie de nici un efort personal în atingerea sfinţeniei, a separării, a punerii noastre deoparte pentru slujirea lui Dumnezeu.” Nimic nu este mai fals decât a crede că religia creştină se rezumă doar la crezuri şi cuvinte frumoase, ca o aşteptare pasivă a unei mântuiri ce vine de sus. De aceea, prin contrast,  „Pavel, apostolul, vede viaţa creştină ca o cursă sportivă de alergare. De dragul premiului, alergătorii se supun voit la diferite înfrânări. Ei sunt într-un continuu exerciţiu al renunţării. Antrenamentul zilnic cere efort şi luptă aspră cu tine însuţi. Trebuie să te depăşeşti, să te obligi la disciplină. Viaţa ta este diferită de a celorlalţi, la fel cum este regimul tău alimentar, economia timpului zilei, stilul vieţii, în general.” Prin aceste cuvinte, de fapt, ne reîntâlnim cu ceea ce spunea părintele Iosif Trifa, care îi chema pe oameni la un război sfânt împotriva păcatului de orice fel. Profilul unui creştin este acela al unui om care se luptă cu păcatul, cu tendinţele către rău şi în puterea lui Hristos, învinge. Această putere este atât de mare, încât a zămislit în timpurile cele mai întunecate ale istoriei, oameni ai credinţei care au purtat flacăra vie a nădejdii în Isus Hristos şi ale căror cântări de laudă au făcut să fie zdrobite lanţurile înrobitoare ale ateismului, necredinţei şi morţii. Petru Lascău ne propune un drum către cer, o ridicare din mijlocul unei realităţi ostile, ce caută să ne abată de la calea cea dreaptă, prin păşirea pe treptele săpate de acei anonimi antemergători ai drumului credinţei, ce s-au sfârşit poate, în bezna istoriei, dar care sigur, au trăit şi vor trăi prin faptele lor, precum şi prin momentul când vor fi aduşi la lumină în Împărăţia lui Dumnezeu.

Billy Graham  sau cum a ajuns Evanghelia mântuitoare în întreaga lume

Nu în ultimul rând, Petru Lascău aduce un elogiu deosebit marelui predicator Billy Graham. Articolul în cauză a fost scris în 1990, cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, de către marele predicator. Petru Lascău trece în evidenţă mai multe aspecte importante din viaţa „acestui om al lui Dumnezeu, care a exercitat o influenţă covârşitoare asupra generaţiei sale. Despre Billy Graham se spune că a predicat Evanghelia Domnului nostru Hristos, mai multor oameni decât a făcut-o orice persoană din istorie. Un raport estima numărul lor la 104 milioane în 60 de ţări ale lumii, printre care şi România. Cruciadele sale au adus la picioarele crucii Mântuitorului peste 2,2 milioane de convertiţi.” Din multe puncte de vedere, Billy Graham ne-a lăsat un exemplu cu privire la ceea ce înseamnă folosirea mijloacelor moderne de comunicaţie în predicarea Evangheliei. El nu a aşteptat ca aceste mijloace să se maturizeze, ci prin „folosirea de timpuriu a mijloacelor moderne de comunicaţie, cum sunt televiziunea şi radioul, a răspândit Evanghelia mântuitoare în întreaga lume.” Partea cea mai de seamă a acestui om al lui Dumnezeu este faptul că  pe măsură ce „popularitatea sa a crescut, el nu s-a lăsat flatat de ea, rămânând acelaşi om modest şi disciplinat cu sine însuşi, concentrat cu totul spre munca sa de a răspândi Evanghelia mântuitoare şi nu pentru a-şi consolida propria împărăţie.” În acest articol omagial, Petru Lascău ne ajută să privim aşa cum se cuvinte la lucrarea marelui predicator Billy Graham, pentru a lua exemplu cu privire la modul în care trebuie desfăşurate astfel de campanii de evanghelizare în masă.

Mielul a biruit balaurul

Lucrul cel mai important se concretizează în date şi cifre care vorbesc de la sine despre ce fel de om a fost Billy Graham. Astfel, autorul spune: „Cu toate că Billy Graham conducea un adevărat imperiu evanghelic, care genera un venit de peste 64 de milioane de dolari anual, el era salarizat cu o sumă fixă de 59.500 de dolari anual şi o indemnizaţie pentru locuinţă şi călătorii de 19.700 dolari.” Ne punem întrebarea, ce date ar fi raportate în acest sens, de către mulţi dintre cei care au astfel de poziţii de răspundere sau sunt „stele de televiziune”, în lumea evanghelică? Deşi pe coordonate americane, totuşi în persoana lui Billy Graham distingem elemente comune cu alţi oameni ai credinţei, de pe alte meridiane şi ne putem gândi că în final, fie că este vorba de părintele Iosif Trifa, fie că este vorba de Billy Graham, fie că este vorba de orice alt om al credinţei, totuşi, modelul rămâne de fiecare dată, acelaşi: Omul Isus Hristos.

Aşa cum menţiona Petru Lascău în articolul „Sculaţi-vă, alăuta şi harpă!”, în care ni se descrie un episod evanghelistic într-o Românie post-decembristă, „privind frontul dintre cioporul mieilor şi haita lupilor, cu greu poţi întrevedea o posibilă victorie a gingăşiei şi purităţii împotriva colţilor înrăiţi ai urii. Şi totuşi, Mielul a biruit balaurul. Iar Mielul era înjunghiat. El biruie întotdeauna.” Cuvântul final al cărţii „Paşi spre lumină”, care se recomandă de la sine prin ceea ce stă scris, este următorul: „Întoarcerea la valorile iudeo-creştine pentru renaşterea spirituală a neamului înseamnă întoarcerea la Biblie pentru a ne lăsa schimbaţi, renăscuţi de ea, înseamnă dobândirea spiritului de toleranţă a iubirii aproapelui nostru, înseamnă întoarcerea la Dumnezeu, la Tatăl ce ne aşteaptă ca pe nişte fii rătăcitori. Înseamnă să lepădăm atitudinea neprimitoare a fiului mare, înseamnă „deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte!”” Să urmăm acest îndemn!

Octavian D. Curpaş

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)