Tag Archives: penticostalul

“Staruinta penticostala”

Staruinta dupa Duhul Sfant, sau “serile de staruinta” – cum sunt numite de catre credinciosii penticostali – sunt o caracteristica specifica miscarilor de trezire penticostala. Staruinta penticostala, in cele mai multe grupari reprezinta suflul si energia comunitatilor respective. Aproape ca nu exista exprimare mai exuberanta si mai diversificata a bucuriei si plinatatii Duhului Sfant ca in timpul unor seri de staruinta. Nimeni nu se mai poticneste acolo daca unul sare de bucurie, bate din palme, plange,  sau pur si simplu e cu fata la pamant inchinandu-se Domnului.

Originile miscarii penticostale nu sunt la 1900, in Scoala de Misiune a lui Parham si nici la 1906, in Azusa Streat. Cele doua centre amintite reprezinta doar explozia care a dus la raspandirea miscarii penticostale moderne. Originile penticostalismului  se regasesc in miscarile de sfintire care au cuprins teritoriul Americii, dar si al Europei de Vest pe la inceputul secolului 18. Una dintre caracteristicile acestor miscari de trezire era si staruinta in rugaciune in cadrul carora, ocazional, anumite persoane afirmau ca au experimentat vorbirea in alte limbi.

Desi Biblia nu foloseste expresia “staruinta dupa Duhul Sfant”, practica se subintelge din invataturile Noului Testament. Isus ne-a invatat ca trebuie sa ne rugam neincetat si sa nu ne lasam (Luca 18:1); ne-a invatat sa cerem Duhul Sfant si Tatal ni-l va da (Luca 11:5); le-a spus ucenicilor sa ramana in Ierusalim si sa astepte acolo fagaduinta Tatalui (Luca 24:49), iar in Fapte 1:8 le promite ucenicilor ca vor primi o putere de sus. Ucenicii care erau in camera de sus cunosteau aceste invataturi, iar Luca ne spune ca ei “staruiau cu un cuget in rugaciune si in cereri…” (Fapte 1:14). Sunt motive serioase sa afirmam ca ei, cei aproape 120 de ucenici, se rugau si cereau in rugaciune promisiunea Tatalui, botezul cu Duhul Sfant.

La ora actuala, staruinta dupa Duhul Sfant – si voi folosi un termen elegant – este neglijata. Asta, poate si datorita faptului ca serile de staruinta aduceau cu sine “valuri de sfintire” care ii determinau pe credinciosi sa se pocaiasca cu adevarat. In vremurile acestea, preferam sa consideram sfintirea ca fiind doar pozitionala si mai putin practica. Scuze gasim din belsug, chiar am ajuns sa fim expeti in a ne scuza. Dar oare nu cumva neglijam staruinta tocmai pentru ca in cadrul ei ni se dovedeste nebunia iubirii lucrurilor din lume? Oare nu cumva o consideram “o practica incepatoare si nefolositoare” tocmai pentru a dormi linistiti in culcusul pe care ni l-am facut pe acest pamant? Staruinta penticostala, facuta dupa principii biblice, aduce cu sine o raza din cer, iar cand vezi cerul si gusti din bucuriile Imparatiei viitoare, nu iti mai vine sa-ti lipesti inima de Imparatia trecatoare.

Bisericile penticostale renunta la insesi practicile ce-i definesc identitatea si ii accentueaza specificul.  Noi credem ca botezul cu Duhul Sfant, pus in evidenta prin semnul exterior al vorbirii in alte limbi, nu este experienta finala si suprema a credinciosului. Botezul cu Duhul Sfant este doar o modalitate de a ne apropia de experienta finala si suprema, experienta sfintirii depline. Nu are nici un rost sa ne batem cu pumnul in piept si sa fluturam legitimatii imaginare de vorbitori in limbi, daca nu ne apropiem de scopul suprem: sfintirea deplina. Din nefericire, ne-am oprit la experienta botezului cu Duhul Sfant,  ne-am asumat-o ca fiind doar a noastra si am uitat sa mergem mai departe in procesul sfintirii.

La ora actuala NU sunt multe biserici, in Romania cel putin, care practica regulat “staruinta dupa Duhul Sfant.” Motivele sunt diverse si va trebui sa le analizez mai profund, dar tentintele actuale arata ca staruinta penticostala- daca nu se va intampla ceva miraculos- va deveni o poveste  istorica pe care batranii nostri ne-o vor relata pentru a ne dovedi ca vremurile lor erau mult mai bune, chiar daca unii s-au facut securisti si comunisti pentru a supravietui regimului totalitar….

continuare aici    http://penticostalul.wordpress.com/

Laurentiu Balcan

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Legalism si gandire critica

10581Nici un om nu poate gandi in totalitate liber si fara prejudecati. Cel putin aceasta este ideea care justifica studiul  Hermeneuticii, sau cel putin una dintre idei. Fiecare  subiect este abordat in functie de ideile pe care le avem deja, idei pe care le consideram adevarate si care filtreaza celelalte idei.

Ideile care contrazic sitemul nostru de valori sau de credinte sunt considerate periculoase si prima atitudine e de respingere, nu de verificare a lor. Sistemele legaliste de credinta iti interzic, sub diferite amenintari si blesteme, sa asculti si sa analizezi idei care contrazic sistemul lor valoric, de teama sa nu renunti la el si sa-si piarda astfel adeptii. In unele cercuri, cu cat gandesti mai putin cu atat esti mai spiritual. Gandirea este privita ca dusman al credintei, nu ca aliat.

Am crescut intr-o biserica legalista. Imi aduc si acum aminte de predicile interminabile despre cravata, batic, pantaloni, judecata si blestem etc. Din nefericire nu imi aduc aminte de nici o predica in care sa fie prezentat harul si dragostea lui Dumnezeu, pe intelesul meu. Se evitau, intentionat si bine planificat, predicile  despre dragostea lui Dumnezeu, de teama sa nu se dea dezlegare la pacat. “Daca le predicam harul”, spuneau fratii: “astia isi dau frau liber la pacat. Trebuie sa se teama ca sa ramana credinciosi Domnului.” Incantatiile unui frate sintetizau foarte bine dorinta adunarii: “groaza si frica sa ne cuprinda, Doamne!” Groaza si frica. Ca si cum cea mai mare porunca ar fi: “ Sa te ingrozesti de Domnul Dumnezeul tau…si de aproaple tau ca de tine insuti.”

Ca baiat nu am suferit foarte mult, mai ales ca in 1993 am plecat in Bucuresti si am avut multe alternative la legalismul bisericii unde am crescut. Dar fetele din grupul de tineri unde am crescut au fost “terorizate”. Aveam un frate, Dumnezeu sa aiba mila de el, care obisnuia sa le spuna, cu o placere diabolica in priviri si cu un sasait serpesc printre dinti: “va imbracati ca niste curve. Uitati-va la voi. Nu va este rusine sa iesiti asa in oras?” Fetele erau uimite,  pentru ca nu se imbracau  exagerat, decat, poate,  pentru cel care nu-si folosea decat un neoron, si ala, din nefericire,  bolnav. Resentimentele au clocotit in inima multora dintre ele si chiar si acum, dupa multi ani, unele dintre fete inca isi mai aduc aminte cu groaza de acele vremuri. Imi imaginez cat le este de greu sa ii ierte pe cei care le-au pus in pericol viata spirituala.

Lipsa de gandire, care uneori e o dovada clara de incompetenta spirituala, face mai multe ravagii decat ne imaginam. Se canta cu mai multi ani in urma – pentru unii era hitul saptamanii – o cantare care la un moment dat spunea: “Ai grija surioara cum te-ncalti; Caci pantoful cu toc cui, nu-i pe placul Domnului.” Intr-o zi, in urma cu doi sau trei ani,  mi-am luat inima in dinti si am predicat din aceasta cantare, care mi se pare o caterinca nedemna de Casa lui Dumnezeu. Am intrebat biserica – care intre timp, SLAVA DOMNULUI,  a mai renuntat la legalismul din trecut – si i-am rugat sa-mi explice care e diferenta spirituala dintre un toc patrat si un toc cui. Bineinteles ca nu mi-au raspuns, pentru ca nu e nici o diferenta.

La ora actuala, in foarte multe biserici penticostale se duce o lupta acerba de promovare si perpetuare a legalismului din trecut. De ce se intampla asa? Unul dintre motive e ca nu gandim cum trebuie. Ne este teama sa recunoastem realitatea. O negam. Exact cum fac pustii din “Imparatul mustelor”, de William Golding. Comit o crima, dar se comporta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Isi protejeaza “inocenta” prin negarea realitatii, prin justificari puerile si aberante chiar.

Legalismul subjuga multe biserici, dar, din nefericire, il negam cu desavarsire. Nu suntem legalisti, suntem biblici. Ce, vrei sa fim ca occidentalii?! Vom ajunge depravati ca ei daca nu strangem fraiele si nu ne inaltam gardurile. Cu cat mai stricti si mai duri, cu atat mai bine. S-ar putea ca in cazul unora sa dea roade, nu stiu. Eu una stiu: eram un pacatos nenorocit si dragostea lui Hristos m-a smuls din lume! Eram un pacatos neajutorat, dar harul lui m-a mantuit. Iar acest HAR ma invata s-o rup cu paganatatea si cu poftele lumesti.

Harul iti da minte, te invata. Legalismul iti ia mintile, te leaga.

Articol scris  Laurentiu Balcan in http://penticostalul.wordpress.com/

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)