Tag Archives: Ligia Seman

“Portrete din cioburi” – Iubirea ce menţine aprinsă flacăra vieţii

Portrete1În “Portrete din cioburi” Ligia Seman reia teme din cărţile sale precedente şi compune un roman arborescent, în două volume. Cartea sa este o analiză a eşecului şi triumfului în dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar şi fresca unei lumi, a societăţii româneşti de dinainte şi după momentul Decembrie 1989. În construcţia sa, romanul “Portrete din cioburi” îmbină componente de roman creştin, roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit şi drept unul intelectual.
Ligia Seman şi lumea din romanele sale
Ligia Seman este o prozatoare română creştină de valoare. Ligia Seman debutează în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii.
„Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”
„Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”, afirma cândva, scriitoarea. Acest adevăr este exploatat şi în „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne demonstrează cu talent că în labirintul ameninţător şi plin de tentaţii înşelătoare al lumii, a rămâne de partea binelui, adevărului şi purităţii reprezintă un act plin de eroism, un test al credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu. Atât la vârsta adolescenţei cât şi a maturităţii, spiritul de compromis ne încearcă continuu, oferindu-ne ocazii de realizare materială, dar sacrificând idealurile înalte ale curăţiei de suflet, de caracter.
O istorie de viaţă
Una din temele romanului “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire. Pe parcursul acţiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge să repete istoria de viaţă a tatălui său. Povestea se repetă cu cele două iubiri ale sale, Stela şi Isa. Autoarea pune foarte mult accent pe aceste idile, încadrându-le perfect în conjuncturi socio-politice specifice. Experienţa trăită de Gabriel cu Stela şi Isa ne arată latura realistă a eroului, însă pe cea şi sentimentală. Aceste relaţii îi determină lui Gabriel, destinul. Iată cum descrie autoarea lupta interioară a lui Gabriel, alături de Isa. „Când opiul trupului nu mai acţiona, în tot mai multe seri, în urma unei beţii a cărnii, Gabriel, obosit şi nervos, răsuflând lângă ea în întunericul dormitorului – îi scăpa printre degete. Trupul îi era lungit lângă ea, dar sufletul lui se îndepărta de ea, se întorcea mereu spre obsesia lui fixă, spre familia ce o părăsise. Stătea nemişcat şi ea la început credea că doarme, dar apoi a înţeles că ochii lui erau deschişi şi realiza la ce se gândeşte el. Era chinuitor gândul că poate nu va mai putea face nimic să-l păstreze.”
În căutarea sensului propriei existenţe
Personajele principale, Emil şi Gabriel, tată şi fiu, vor afla în cele din urmă, prin intermediul experienţelor trăite, sensul propriei existenţe, dar şi sensul existenţei lui Dumnezeu. Din cauza acestor experienţe, inclusiv cele amoroase, cei doi îşi vor schimba, pe măsură ce trece timpul, concepţia despre viaţă, familie şi Divinitate. Emil şi Gabriel sunt personaje complexe şi ocupă poziţii înalte în societate. Cei doi sunt capabili de trăiri interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof, comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorică la faptul că Gabriel e natural înzestrat pentru a urca în vârful piramidei, urmând pilda tatălui său, care în timpul studenţiei fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscară în sufletul băiatului sentimente şi gânduri contradictorii.”
Credinţa în Dumnezeu, singura forţă pentru supravieţuire
Gabriel, tipul de intelectual care încearcă să se autodepăşească, trăieşte într-o realitate crudă. “Dorinţa uriaşă din interiorul lui de a-şi depăşi propria condiţie, de a se ridica deasupra oamenilor obişnuiţi, se lupta cu aversiunea faţă de armele care îi erau oferite – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta această filosofie în primul rând pentru că ea reprezenta fundaţia pe care se clădise viaţa tatălui său. Eşecul acestei vieţi îi adusese atâta suferinţă şi frustrare, încât se ferea de orice ar putea prevesti o istorie asemănătoare. În al doilea rând, politica bazată pe această filosofie excludea credinţa în Dumnezeu, despre care el nu ştia prea multe, dar care fusese totuşi singura forţă ce o ajutase pe mama lui să supravieţuiască şi să vadă un sens în tot ce îndurase.”
Moravurile unei societăţi
Romanul Ligiei Seman “Portrete din cioburi” poate fi considerat şi un roman politic. În paginile cărţii, autoarea evocă societatea socialistă vazută prin ochii unor intelectuali, tată şi fiu, Emil şi Gabriel. Autoarea prezintă moravurile acestei societăţi, falsitatea regimului politic. Însă niciodată nu s-a putut inventa o cale sigură de adormire a conştiinţei atunci când ai avut ocazia să cunoşti chemarea Cuvântului divin. Nu există nici linişte şi nici odihnă pentru cei care aleg să lase deoparte frumuseţea inocenţei de copil al lui Dumnezeu pentru plăcerile şi realizările de o clipă ale compromisului şi păcatului. Nimic nu se compară cu o conştiinţă curată faţă de sine şi faţă de ceea ce este bine şi drept, fiindcă indiferent cât de mult suntem minţiţi de societatea în mijlocul căreia trăim, totuşi Dumnezeu există şi noi am fost creaţi pentru El.

„O stea veşnică pe firmamentul Universului”LigyaSeman18
Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezentă în carte, în roman, ea înglobându-le pe cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care îl ţine în viaţă pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a menţinut aprinsă flacăra vieţii. El nu a încetat niciodată să creadă în Dumnezeu, indiferent de circumstanţe şi asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sa pentru soţie se circumscrie şi se realizează ca urmare a dragostei pentru Creator. „Dragostea profundă dintre un bărbat şi o femeie, cu siguranţă sunt simbolul Celei mai mari opere de Iubire şi Răscumpărare, iar reflectarea acestei iubiri în vieţile celor din jur o stea veşnică pe firmamentul Universului, deosebită de orice altă stea a lumii acesteia.”
În roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face uşor înţeleasă şi exprimă totul în fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca şi în celelalte romane, şi în “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar şi concis. Un alt lucru care o apropie pe autoare de cititorii săi este tonul degajat pe care acesta îl foloseşte. Limbajul utilizat demonstrează că Ligia Seman este o bună observatoare a realităţii. Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este că nici negura comunismului, nici tentaţiile bunurilor lumeşti nu pot să stingă dorinţa după Dumnezeu ce ia naştere atunci când ajungi să cunoşti Cuvântul Său. Preţul compromisului este amar şi plin de suferinţă, o cărare ce te aruncă în abisul disperării fără întoarcere. Totuşi, farmecul iubirii divine se revarsă pe drumul celui ce ajunge să învingă, chiar şi în urma multor greşeli, amăgirile unei lumi lipsite de repere morale autentice.
Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Tragedie şi triumf – Recenzie

Astfel şi-a intitulat Ligia Seman, una dintre cele patru realizari publicistice. In cele 533 de TragedieTriumfpagini ale cartii, cititorul face cunostiinta cu fatete ale societatii romanesti contemporane, cu care prea putini sunt familiarizati, poate si pentru ca subiectul a fost o buna bucata de vreme de domeniul preocuparilor statului si prea putin al organizatiilor caritabile, atat de palid reprezentate in Romania dinaintea lui 1989. Prinsa in valtoarea grijilor cu traiul de fiecare zi, mai ales populatia oraselor nici nu era informata public despre existenta si activitatea caselor de copii, a caselor pentru batrani sau a institutiilor in care erau internate persoanele handicapate sau cu tulburari psihice. Foarte rar razbateau informatii cu privire la modul lor de functionare si atmosfera din aceste institutii, poate si datorita faptului ca ele erau locurile unde erau plasati si indivizi considerati indezirabili, cu vederi politice contrare unui regim opresiv, conceput sa aiba totul sub control riguros, capabil sa dea impresia unei paci sociale general admise, in care toate problemele si-au gasit rezolvarea ideala, conform cu principiile egalitariste larg propovaduite. Dar care in realitate se dovedeau a fi lipsite de orice pretuire a omului ca entitate sociala. Chiar daca unul dintre ele enunta cu emfaza ca cel mai pretios capital este omul, modul de organizare si functionare a infrastructurilor destinate sa rezolve problema dezradacinatilor soartei, era cu mult sub cerintele firesti ale unei lumi cu adevarat civilizate. In aceste institutii se derulau in permanenta, tragedii personale pe care autoarea Ligia Seman, a reusit sa le sesizeze in toata amploarea lor. Inmanunchind intr-o carte trairile dramatice ale personajelor zugravite, Ligia Seman a prezentat cititorilor o fresca tragica a unui segment al societatii romanesti, pe care putini l-au banuit si care impresioneaza prin intreaga evolutie a evenimentelor descrise.

Personajele cartii, provenind din straturi sociale diferite, dar preponderent facand parte din grupul celor mai napastuiti: orfani, copii abandonati, tineri fara educatie sau varstnici “fara nici un capatai”, sunt asvarlite de viata la marginea societatii si duc o existenta la limita supravietuirii. In aceste conditii, o idee care razbate din deciziile si comportamentul multora dintre personaje, este dorinta de libertate individuala. Chiar daca aparent sunt simpli si lipsiti de educatie, copiii care fug din orfelinate si ajung copii ai strazii, isi exprima cu fermitate preferinta de a fi liberi, neincorsetati de reguli si nedominati de ierarhii conventionale. Pretul pe care il platesc insa cei mai multi dintre ei, este neasteptat de mare, pentru ca, in final, si acolo insusirile negative ale omului se manifesta, poate chiar mai dur decat in mediul pe care l-au parasit. Setea de putere, dorinta de a domina, avaritia, invidia, violenta, se manifesta in asemenea imprejurari chiar mai salbatic decat conditiile restrictionate ale unor institutii.

La originea multora dintre nefericirile descrise in cartea Ligiei Seman se afla atmosfera familiala disfunctionala, cu parinti abuzivi, deraiati de la o conduita sociala normala, datorita alcoolului, lipsei unui minim decent de mijloace de trai si a altor factori distructivi, care le fac viata greu de suportat. Cei mai vulnerabili la consecintele nefaste ale unor astfel de conditii sunt, evident, copiii care cresc intr-un astfel de mediu. Lipsa de preocupare pentru educatia lor, limbajul si comportamentul abuziv, creeaza traume timpurii care se vor reflecta de-a lungul intregii existente de mai tarziu.

Vlad, unul dintre personajele principale ale cartii sufera din frageda copilarie niste traumatizari sufletesti majore, care-l vor marca multi ani dupa ce-si pierde parintii si fratii. Supus unor maltratari fizice si psihice permanente in orfelinatul unde este plasat, el devine o bruta insensibila si refractara chiar la bunele intentii ale unora din anturajul lui. Evadarea lui nu-i schimba prea mult statutul de oprimat si claustrat de toate nedreptatile ce i se fac. Chiar si atunci cand, cu trecerea anilor, fizic devine mai puternic, isi manifesta furiile doar sporadic, in mintea lui revenind mereu episoadele din trecut, in care a avut parte de tandrete numai din partea sorei lui – Ana si foarte rar din partea mamei. Viata dezordonata, nesiguranta existentei sale lipsite de afectiune si bucurii il fac sa se comporte ca un animal haituit si sa nu vada in jur decat rautati, egoism, aducatoare de amaraciuni.

In mentalitatea lui se petrece totusi o schimbare radicala atunci cand i se explica sensurile adevarate ale vietii si cand constata ca pe lume exista si fiinte pure, cu suflet, care fac bine fara sa astepte nici o rasplata. O familie de intelectuali, ii dovedeste, cu diferire ocazii ca oamenii pot fi si buni, gata sa ajute si sa ierte. Cu toate ca, prada unor porniri animalice, savarseste un act mai mult decat reprobabil, atentand la viata unui tanar misionar, familia Marcu nu il condamna, ci continua sa-l ajute. Intamplarea il aduce in contact in imprejurari diferite cu membri familiei doctorului Marcu, facandu-l sa realizeze ca este mai important sa ierti si sa faci bine, decat sa te razbuni. Turnura din viata lui este facilitata si de reaparitia in viata lui a sorei lui , Ana, cea care i-a lipsit atat de mult in toti anii de separare.

In derularea actiunii cartii Tragedie şi triumf, autoarea Ligia Seman, descrie cu lux de amanunt framantarile teribile care macina starile sufletesti ale personajelor, unele dintre ele punand la indoiala insasi existenta lui Dumnezeu. “Daca el exista, de ce este nedrept cu cei napastuiti?” isi pun intrebarea simplista cei din anturajul lui Vlad,unul dintre personajele principale ale cărţii. Replica celor care cred altfel, vine cu promptitudine, dar rezulta mai mult din desfasurarea ulterioara a evenimentelor.

Bunatatea si altruismul celor din familia Marcu, chiar daca sunt si ei afectati de pierderi dureroase, contribuie la transformarea care se produce in sufletul chinuit al lui Vlad. Schimbarile induse il fac sa inteleaga rosturile pentru care exista si sa-si infraneze pornirile instinctuale de rautate care de fapt s-au conturat ca rezultat al schingiurilor sufletesti la care a fost supus in timp.

Ligia Seman, dotata cu un talent nativ remarcabil descrie in detaliu starile sufletesti ale personajelor cartii, relevand dilemele cu care se confrunta, indoielile care le framanta credinta, scepticismul cu privire la sansele care le au intr-o societate bazata pe inechitate sociala, pe porniri hraparete si de dominare. Nemultumirile individuale au insa, ca mai totdeauna aspectul haotic al unor frustrari in care cei implicati isi asuma vina pe care nu intotdeauna o au, dar care in ochii celor din jur apare ca lipsa de obiective, de curaj, cu alte cuvinte lipsa capacitatii de a se orienta in timp si spatiu. Frustrarile personale nu raman insa la nivel individual, ci se rasfrang inevitabil asupra celor apropiati, care intregesc astfel cercul vicios al nerealizarii in ansamblu.

Aplecarea Ligiei Seman catre detalii, confera cartii un sens de autencititate si o ajuta sa-l faca pe cititor interesat sa traiasca el insusi starile sufletesti prin care trec personajele cartii. Chiar daca unele trasaturi sunt mai adanc creionate sau accentuate voit, ele nu fac decat sa coloreze tragismul descrierilor. In paralel cu actiunea principala, uneori se fac digresiuni in particularitatile imprimate de timp si loc, fara a se intra in specificul socio-georgafic, care este totusi oarecum diferit in variate regiuni ale tarii. Faptul nu ştirbeşte cu nimic conturarea atmosferei imprimate de mediile in care se desfasoara actiunea.

Expunerea beneficiaza de multe pledoarii cu tenta filosofica, cugetari si reflectii puse in gura diferitelor personaje, ceea ce genereaza intrebari si indeamna la cumpanirea sensurilor existentiale ale efemerului nostru periplu terestru. O Felicit pe Ligia Seman spune dr. Emil Oneţ, autorul acestor opinii, pentru aceasta reusita publicistica si cred ca , Tragedie şi triumf, va reprezenta un punct de referinta care va ajuta pe multi să conştientizeze cu mai multa compasiune zbuciumul in care unii dintre semenii nostri isi duc viata.

Dr. EMIL G. ONET El Mirage, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Peste deal de lumea materială

funiiledragcopertaAr fi lipsit de onestitate să prezint cartea Funiile dragostei, scrisă de Ligia Seman, ca pe o descoperire a mea. Am ajuns la ea via Imaginea lui Dumnezeu reflectată într-un roman al căutărilor la vremea descoperirii sensului vieţii – ampla şi profunda analiză semnată de Octavian D. Curpaş.

Dacă ar fi să pun o „etichetă” textelor lui Octavian Curpaş, aş scrie pe ea: înţelegere. El are, totdeauna, o privire înaltă asupra problemelor şi ceea ce, şi cu mult talent literar, ne prezintă, este linia dreaptă a lucrurilor (oameni, fapte – orice) – conturul lor, curăţat de porozităţi sau false podoabe. Cine citeşte recomandarea pe care o face el romanului Ligiei Seman, va citi şi cartea pentru că Octavian Curpaş ne convinge că, în “Funiile dragostei” (care – ne asigură el – nu are nimic de-a face cu ficţiunea), vom găsi o acţiune aparte, un subiect capitalizat în iubire, o pledoarie pentru compatibilizarea vieţii civile cu credinţa, un conflict bine condus, într-un stil literar atractiv, autoarea stăpânind atât arta narativă, cât şi cea a instrumentării dialogului sau arta mijloacelor de caracterizare a personajelor.

Toate acestea, nu pot să nu trezească interesul iubitorilor de literatură, cu atât mai mult al celor pentru care sensul vieţii (pe care Octavian Curpaş îl evidenţiază începând chiar cu titlul recenziei sale) e orientat, indiferent de cărare, spre Dumnezeu. Cartea Ligiei Seman este o confirmare.

Într-adevăr, sensul vieţii organizează textul, în câteva linii calitative. Nemaifiind, acum, ceva nou de spus, voi schimba doar „regnul” interpretării.

Funiile dragostei pleacă de la constanta: „Balul bobocilor” şi de la un pachet de uniformităţi: locul de desfăşurare, care, de câţiva ani, este acelaşi; concursul, nelipsit, de la acest eveniment, pentru titlul de miss; probele – egale, pentru toate concurentele; atmosfera şi amenajările de recepţie neprotocolară (cu accent pe binele fizic: mese, scaune, sandvişuri, prăjituri, apă, băuturi răcoritoare) – asemănătoare, de la an, la an şi, de la universitate, la universitate. Ne putem închipui vacarmul (obişnuit, şi el, la asemenea festivităţi) din sală, totuşi, aceste componente de mediu sugerează, prin regularitatea lor, armonie. Suntem introduşi, deci, încă de la început, în registrul idealismului. Ni se prezintă o incintă intens populată, din care, evident, nu poate lipsi nici variabilitatea. Este, acolo, o masă de studenţi, fiecare, din ei, cu caracter, temperament, preferinţe proprii, nemaivorbind de aspectul exterior, unic, absolut personal. Miss frumuseţe este alta, în fiecare an. Şi, în ansamblu – polifonie şi o cromatică pestriţă. Sala adună şi ştiutele atribute fundamentale şi complementare, între ele, ale „hotarului”: închidere şi deschidere. Ambianţa sală-public este sub semnul virtualului – al posibilităţii: contacte, influenţe, ocazii, primejdii. Un virtual în planul celei mai neîndoielnice realităţi.

 

Este un loc „lumesc”, de viaţă frenetică – prin excelenţă, pasională. Un pas spre dreapta – e pasionalul virtuţii (Şi acum rămân: credinţa, nădejdea şi iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea – 1 Corinteni 13, 13), unde se situează Lia, Florin, Relu şi mulţi alţii. Un pas spre stânga – e pasionalul păcatului, cu zădărnicia şi pierzania lui (Şi am văzut eu că toată osteneala / şi toată bărbăţia / nu sunt decât invidia omului faţă de aproapele său; aceasta este, şi ea, deşertăciune şi vânare de vânt – Ecclesiastul 4, 4). Pasul de invidie îl fac, chiar în mijlocul acestei săli (nu prin contactul imediat cu Securitatea, ci prin ideile care le încolţesc şi pe care, apoi, le rulează în minte), frustratul, din punct de vedere material, Mircea şi egocentricul Mihai, care are totul, dar o vrea, pe deasupra, pe Lia (nu pentru că o iubeşte, cum crede, ci pentru că se iubeşte pe el – cum nu-şi dă seama). Dar sunt oameni, şi ei – cu suferinţe, tentaţii, decizii neinspirate.

Din primele pagini, sunt aduse în faţa cititorului aproape toate personajele cărţii. Ele, ca şi cele care vor apărea mai târziu, se înfiripă, în imaginaţia lectorului, reale, în carne şi oase. Paradoxal, percepţia aceasta, a realităţii vizibile, este cea mai subiectivă. Autoarea, însă, caută – poate intenţionat, poate, intuitiv – să realizeze o corespondenţă între subiectivitate (partea prosopografică – descriptivă, picturală – a portretului) şi obiectivitate (realizată prin mijloacele proiective ale etopeei). Aceşti eroi frumoşi, dintre care, unii calcă foarte strâmb, au ezitările lor şi interogaţiile lor în faţa opţiunii pentru rău, ceea ce relevă un interior esenţialmente frumos – lucru conform cu frumuseţea lor exterioară. Ligia Seman fixează, în felul acesta, o capacitate latentă de redresare care se poate activa în orice moment, fără prea mare merit personal, din partea protagoniştilor sau al celor cu rol secundar, deoarece, în natura ei, Creaţia lui Dumnezeu este bună. Cu atât mai mult este bun omul creat tocmai după chipul şi asemănarea Lui. Aşezarea, de către autoare, a tuturor figurilor, într-un fel de estetică primordială, se încadrează, după cum se vede, în firea lucrurilor. Totuşi, dacă nu e ficţiune, beletristică este. Toate personajele sunt echipate cu un bagaj, clasic, de armonie, dar intervine un joc, romantic, de lumini şi umbre. Vocea nu mai poate fi lirică şi se despică în şuvoaie cu tempouri diferite, iar acţiunea se va exprima, de-acum, în note dramatice. Eroii se polarizează repede, după toate regulile naturii create de Dumnezeu, ceea ce implică existenţa unei funii de dragoste între ei, chiar dacă ea are şi capacităţile urii.

Prin aceeaşi axă, după legile universului, se propagă atracţia şi respingerea dintre poli; de-a lungul ei, al funiei-axă, vor fi posibile convertirile din roman – ca schimbare a obiectului atracţiei sau al respingerii. Binele este fundamental şi îl are, ca prototip, pe Dumnezeu. Răul este relativ, accidental şi pasager. Este firesc ca niciunul din personaje să nu rămână, definitiv, „rău”. Persistenţa în eroare nu va înregistra timpi egali. Dar, atât departajarea, cât şi solidarizarea eroilor vor decurge din caratele iubirii. Unii întind, aproapelui, coarda, dar şi el trebuie să vrea să o prindă. Afectiv, momentul poate fi extrem de tensionat. Şi există, în Funiile dragostei, şi o combinaţie între materie şi emoţie: lacrima. Teren riscant, pentru autoare, dar în care ea se încumetă şi dă drumul multor lacrimi, în carte. Din cauza lor, romanul ar putea fi taxat – greşit – ca melodramatic. Ce legătură e – spunea, iată, Blaga – între lumină şi lacrimi? Nu ştiu. Dar dat fiind că există ochiul, organ al luminii şi în acelaşi timp al lacrimilor, legătura e dovedită chiar dacă esenţa ei nu o vom întrezări niciodată. Legătura e dovedită şi în cartea Ligiei Seman, unde lacrima apare totdeauna o dată cu limpezirea vederilor, cu luminarea minţii.

Finalul romanului este în simetrie-asimetrie cu începutul lui. Apare, înainte de epilog, o altă delimitare – un salon de spital, dar ocupat, de data aceasta, bineînţeles, doar strictul necesar. Un loc al iregularităţii, al realizărilor diferenţiate, unde fizicul, sub eroziunea bolii, pierde teren, unde sufletul îşi face simţită valoarea. Acum, când durerea datorită morţii lui Florin încă mai persistă, e o uşurare să ştiu că, mai presus de o viaţă materială, contează mântuirea unui suflet. Un loc care nu mai e al virtualului, ci al realizării ori, ori.

Oricât ar fi fost ea de sfântă, de milostivă, de bună, era imposibil să-l poată ierta. Aceasta depăşea limitele condiţiei umane. Sunt, e adevărat, hotare ale condiţiei umane: concretizate, între altele, în dorinţe. Dacă dorinţele iau direcţia interesului personal, nesocotindu-l pe al altuia, ele produc închideri şi, de aici, autodevorare; dacă sunt altruiste, realizează deschideri – spre o lume, cu siguranţă, populată. Niciodată […] Mihai nu-şi închipuise că va putea lua parte la înmormântarea Liei. Nu ţinea minte să fi văzut vreodată atât de multă lume cu un asemenea prilej.

Frumuseţii proprii a eroilor i se adaugă, în încheierea volumului, noi calităţi, rezultate dintr-un transfer de iubire. Nu era atât de frumoasă [Mădălina] cum fusese Lia, însă lui [lui Mihai] i se părea – de fapt era pe deplin convins de aceasta – că nu era o fiinţă mai frumoasă decât ea – frumuseţea care întrece materia: constantă, acum, în pereche inversă cu schimbătoarea, de la bal, la bal, miss. Este un transfer pe care Mihai nu l-a reuşit niciodată în relaţia cu Lia. Nu este o carenţă a raportului dintre ei din cauză că Lia ar fi avut nevoie de nişte frumuseţe în plus, ci pentru că Mihai nu şi-a revărsat iubirea (ci numai admiraţia) asupra ei, iubirea, păstrându-şi-o, devoratoare, pentru el însuşi. Este o carenţă mai mult a raportului cu Dumnezeu. Cât timp fierea geloziei otrăveşte conştiinţa, ochii nu se pot ridica spre Cer şi rămân fixaţi de scoarţa trecătoare a pământului. Până în ultima clipă de viaţă a Liei, Mihai l-a considerat pe Florin rivalul lui. Aş vrea să-i demonstrez că sunt capabil s-o fac mult mai fericită decât putea Florin. Şi Mihai şi-a trimis gelozia, susţinută de putrede aţe, până în largul cerului, dar ochi pentru Cer, încă, n-a avut. În acest caz – spune Mihai, într-un monolog interior, redat la persoana a treia -, Florin câştigase. El era deja în cer şi Lia va merge la el, iar el, Mihai, va fi mistuit în iad nu de flăcările lui, ci de durerea de a o şti departe, a altuia pe ea… pe care o iubea [crede] cu atâta intensitate. Mihai a rămas mult timp cu privirea aceea, din ziua balului, rătăcită, ajungând, cu greu, numai peste înălţimea capetelor studenţilor şi negăsind ceea ce căuta, negăsind nici fiinţa căutată. Replica iubirii adevărate stă în capătul somaţiei ajunse, din vina lui Mihai, pe biroul lui Florin: Lia, vreau să mă ajute Dumnezeu să te pot face fericită […] Indiferent peste cât timp te vei întoarce, eu voi fi tot aici. Sau în atitudinea din momentul de răutate al Ancăi (încă atee), când Relu îşi plecă faţa senină şi o mângâie cu privirea deşi fata rămase neclintită în intenţiile ei. Mihai va avea de lustruit mult la diamantul sufletului lui (scăpat, cândva, la balul acela, în mocirlă), dar va reuşi, până la urmă, să-l facă să se reflecte, strălucitor, în al Mădălinei – sora lui Dani, studentul ucis într-un accident înscenat de securişti şi pe care Mihai încercase să-l salveze. Romanţios? – Deloc. E o demonstraţie practică a posibilităţii, oricare ar fi condiţiile. Şi o dovadă ştiinţifică a indispensabilului iubirii aproapelui (cu iertare, dacă e cazul).

Romanul e construit în spirală – în cercuri semiînchise, deschise mereu cu o treaptă mai sus. Absenţa motivată a Liei de la petrecerea studenţilor făcuse o legătură între idealitate şi obiectivitate (Dumnezeu se aplecase spre creatura lui şi o chemase). Absenţa tot atât de motivată a Liei din realitatea palpabilă (altă petrecere) creează tangenţa obiectivităţii cu idealitatea (Lia merge definitiv în Împărăţia lui Dumnezeu). În idealism (trasat, la începutul cărţii, în spaţiu închis) este, acum, la sfârşit, Ziua Porţilor Deschise. Spre Suprema Realitate. O sărbătoare „organizată” pe o spiră superioară. De fapt, e un început al poveştii de viaţă pe care şi-o poate compune fiecare cititor. Oricum, prietena mea era prea puţin interesată în desluşirea acestei aşa-zise „enigme”: pentru ea cel mai important era faptul că acele cuvinte fuseseră insuflate de Dumnezeu, şi nu numai atât… era nespus de fericită că le înţelesese ca fiind adresate ei PERSONAL.

Registrul idealismului n-a rămas ancorat în prima pagină, nici închis între pereţii cantinei. Şi nici ea n-a fost orice sală de mese. A fost încăpătoarea şi primitoarea cantină a studenţilor de la Chihlimbar. Substanţa magistralei pământ-cer. NEMO CONTRA DEUM NISI DEUS IPSE. Nimeni şi nimic n-ar putea înfrânge pe Dumnezeu decât Dumnezeu însuşi. Principiul acesta mi se pare valabil şi în domeniul poftelor noastre primare. Nimic nu le poate înfrânge decât propria lor energie… convertită în altceva (Lucian Blaga).

În rostogolul evenimentelor, până la ultima pagină, toţi au ajuns pe culme. Paşilor pe-alături, li s-a şters urma. O constantă. Cu atâtea variabile.

Angela-Monica Jucan

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

“Tragedie şi triumf” – un roman despre credinţă şi puterea dragostei în mijlocul furtunilor vieţii

TragedieTriumf1 (2)„Fetiţa pădurarului”, „Portret de fetiţă”, „Catiuşa lipoveanca”, „Portret de copil” sunt tot atâtea chipuri de copii ce te privesc expresiv, din tablourile pictorului Nicolae Toniza. “Ochii lui Tonitza”, ochii mari, rotunzi, inocenţi, melancolici, naivi şi plini de poezie ai micuţilor zugrăviţi de el ne urmăresc cu lumina lor profundă. De-a lungul timpului, copiii au fost o veritabilă sursă de inspiraţie nu doar pentru artiştii plastici, ci şi pentru scriitori şi compozitori. Dacă în artă, aceştia au un loc bine delimitat, în religie ei fac subiectul unei recomandări de excepţie din partea Mântuitorului lumii. Cu mai bine de două mii de ani în urmă, Isus a spus – ” Lăsaţi copiii să vină la Mine.” Câţi dintre noi ne-am întrebat de ce Fiul lui Dumnezeu a poruncit să nu îi oprim pe copii să ajungă la El? De câte ori am văzut în ei un model de desăvârşire, de dragoste, de nevinovăţie? Părinţi fiind sau educatori, cât de des am meditat asupra responsabilităţii pe care o avem cu privire la odrasle? Ne-am pus vreodată, problema că un copil poate fi un model creştin pentru un adult? Cum ne îndeplinim ca indivizi, dar şi ca societate, datoria ce ne revine faţă de micuţii noştri? Iată tot atâtea interogaţii la care răspunde cu succes romanul creştin al Ligiei Seman, “Tragedie şi triumf”. Dacă în romanele obişnuite scriitorul urmăreşte să proiecteze cât mai bine anumite aspecte din realitate – sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectivă umană – romanul creştin are menirea de a-i arăta cititorului că dincolo de experienţa omenească limitată, se află divinitatea.  De altfel, romanul creştin are o veche tradiţie. Inspirată în general, dintr-o întâmplare adevarată, o astfel de creaţie îşi propune să aducă la lumină frământările şi căutările noastre, în dorinţa de a-l descoperi pe Dumnezeu şi de a începe o viaţă nouă, alături de El.

Ligia Seman debutează  în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi  ” Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii. Prin antiteză, în “Tragedie şi triumf”, registrul tematic se schimbă radical. Acţiunea este extrem de complexă şi construită cu o migală deosebită, Ligia Seman dând viaţă unor poveşti încărcate de dramatism, relatate într-o notă gravă, dureroasă. Asistăm la scene violente, lipsite de moralitate, care uimesc prin notele descriptive naturale, sfâşietoare. Eroii au parte de necazuri, de încercări, de situaţii limită, pe care nu le pot depăşi decât prin harul lui Dumnezeu. Poate că tocmai de aceea, în finalul romanului, unul dintre personaje, capelanul Edi, afirmă : « Cu cât visăm mai mult, …, cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Dincolo de elementele zguduitoare care predomină, cartea are un deznodământ apoteotic. Biruinţa binelui asupra răului aduce cu sine regăsirea sensului iniţial, primordial al vieţii. Se aşterne pacea şi asistăm în sfârşit, la triumf, ca la un element ce ţine de prezent şi de viitor. Cu toate că în carte are întietate tragismul, răsturnarea de situaţie căreia îi suntem martori la final, defineşte şi contrabalansează întâmplările zguduitoare ce marchează întreaga scriere, de la prima până la ultima pagină. O familie rămasă pe drumuri, cu multe guri de hrănit, acesta este tabloul de debut al romanului scris de Ligia Seman. Copiii sunt trimişi la cerşit, tatăl se îmbată, mama, Valeria, trăieşte undeva, la limita dintre demenţă şi normalitate. Dintre atâţia prunci, se detaşează două figuri, Ana, fiica mai mare şi Vlad, imediat următor ca vârstă, de care ea are grijă. Destinele lor se despart de îndată ce se produce ireparabilul: Valeria este ucisă de soţ, iar odraslele iau drumul orfelinatelor. Şi astfel, începe cu adevărat, tragedia.

Casa de copii unde nimereşte Vlad, un băieţel cu o sensibilitate exacerbată, îi oferă un mediu complet ostil. Personaje precum Doroftei sau Miron Gură vin să îi amplifice spaimele, neliniştile, durerile. Anii trec şi după multă suferinţă, umilinţă şi traume greu de descris, Vlad alege să depăşească faza instituţională, încercând să “zboare” spre un nou tărâm – strada. Alături de Cristi, un micuţ adus de pe drum la căminul de orfani, acesta se decide să încerce. Cu atât mai mult cu cât în mintea lui persistă cuvintele spuse cândva, de fostul vagabond. “Eu eram domn pe stradă. Acolo faci numai ce vrei tu, nu ce zice altul. Vrei să dormi? Dormi. Vrei să mănânci? Mănânci. Şi acolo nu te bate nimeni. E rai viaţa când nu te bate nimeni.” Vlad încearcă să se apropie de “rai”. Un rai în care un copil lipsit de părinţi are măcar şansa de a nu lua bătaie. Cei doi evadează şi, în drumul lor spre libertate, înţeleg că mai este nevoie de încă un element pentru reuşită: “Eu mă rog, zicea Cristi, şi se oprea din când în când, pupa pământul în faţa lui Vlad şi zicea: Doamne ajută, Doamne ajută să nu ne prindă. Fă şi tu aşa, îi zicea lui Vlad.” Iar Dumnezeu îi ajută. Şi astfel, cei doi învaţă să trăiască de azi pe mâine, în canal. Nu singuri, ci alături de alţi nefericiţi, la fel ca şi ei. În fond, moda copiilor străzii nu a început azi şi nici ieri. Să ne gândim la “Fetiţa cu chibrituri”, din basmul omonim al lui Hans Christian Andersen, la Gavroche, micul erou din “Mizerabilii” lui Victor Hugo, la Oliver Twist, personajul principal din romanul cu acelaşi nume scris de Charles Dickens, ori la Remi din “Singur pe lume” sau Romain Kalbris, din cartea cu titlul similar, ambele aparţinându-i lui Hector Malot. Vlad evoluează pe stradă. Ajunge unul dintre cei mai de temut şefi de gaşcă. Pentru că iadul în care trăieşte nu îi poate oferi altceva. Şi totuşi, el plecase spre rai. Există însă, şi raiul, căci are şansa să o întâlnească pe Magda, o fetiţă de familie bună, educată, pe care o cunoaşte din întâmplare. Cum reacţionează Vlad, la întâlnirea cu un personaj desprins din acest rai spre care năzuieşte de când se ştie? “Îi venea să plângă, se dezobişnuise să plângă în public. La insituţie, tuturor lacrimilor adunate şi neplânse le dădea voie să curgă numai când se retrăgea în pădure, unde era sigur că nu-l vede nimeni plângând. Ciudat că aici, în mijlocul acestei aglomeraţii, acestei civilizaţii fremătătoare pentru care era ca inexistent, se simţea mai singur, mai izolat chiar decât în pădurile din împrejurimile instituţiei.”

Pe lângă lipsuri, ură, încrâncenare, Vlad are ocazia să trăiască şi alienarea produsă de marele oraş. Oraş care îl transformă într-o specie ce poartă un nume inconfundabil – aurolac. De fapt, chiar Cristi, tovarăşul alături de care fugise, îi spusese: “De la aur vine aurolac.” Şi atunci, “lumea în care trăia era vinovată de durerea şi răutatea lui? Erau vinovaţi cei mari, care aveau resurse să-l ajute pe el şi alte suflete aflate în situaţia lui, dar nu o făceau? Era vinovată societatea? Era vinovat Însuşi Dumnezeu?”

La rândul ei, singura fiinţă ce îl protejase pe Vlad, în copilărie – Ana, sora sa mai mare, trece printr-o experienţă similară.  Cei doi sunt despărţiţi imediat după moartea mamei, iar Ana, aidoma lui Vlad, trăieşte în canal. Se prostituează. Are o fiică abandonată la spital. Visul ei dintotdeauna, acela de a-şi clădi o familie, lucru banal în concepţia multora, nu se împlinise până atunci. Destinele paralele ale celor doi fraţi se intersectează, iarăşi. Vlad şi Ana se întâlnesc într-o noapte, pe stradă, şi se recunosc. Iar revederea îi trezeşte celui dintâi bruma de sentimente umane uitate undeva, în adâncul inimii sale chinuite. “Amintirea iubirii ei din copilărie îl încălzea, îi dezmorţea sufletul, degerat în nopţile când sorbea aurolac. Dacă o întâlnise, în sfârşit, după atâta timp şi ea nu-l mai iubea, simţea că s-ar fi prăbuşit.” S-ar fi prăbuşit, din simplul motiv că relaţia aceasta de rudenie, suplineşte pentru el o altă lipsă. Aceea a dragostei pe care numai mama şi tata ţi-o pot oferi. “Legătura copil părinte, una dintre reflecţiile cele mai pregnante ale necuprinsului încredinţat de Dumnezeul infinit cuprinsului; măreţie a exprimării chipului Tatălui în spiritele în care El a suflat viaţa-I pentru a da primului contur de lut forma dumnezeirii. Zâmbet, mângâiere, vorbă cu alin, învăţate de Adam de la Dumnezeu Însuşi în răcoarea dimineţilor edenice.”

Vlad creşte pe stradă şi pe măsură ce anii se scurg, în inimă îi încolţeşte dragostea pentru Magda, singura fiinţă coborâtă din raiul adevărat, nu din cel contrafăcut. Aflaţi la vârsta întemeierii propriului cămin, o relaţie între ei se dovedeşte imposibilă. Mai mult, Magda este pe cale să se căsătorească cu Raul Oprea, misionar. În viziunea Ligiei Seman, Raul reprezintă  acel tip de slujitor care se bazează pe abilităţile proprii şi chiar se mândreşte cu ele.  El este tipul creştinului dornic a face lucruri înalte pentru Împărăţia lui Dumnezeu, dar care nu e încă zdrobit. Oamenii nezdrobiţi acţionează prin puterea intelectului şi a abilităţilor proprii. Ei au rezultate în misiune, chiar extraordinare, dar caracterul lor nu se remarcă prin blândeţe, iar lucrul acesta se vede în relaţiile cu semenii. Raul dovedeşte abnegaţie faţă de cei pierduţi, dar are şi o anumită doză de aroganţă. Nu îi tratează pe toţi cu aceeaşi măsură, ci le oferă mai mult interes şi timp persoanelor pe care le consideră mai importante. „Răspunsese cu mai multă atenţie şi meticulozitate întrebărilor puse de personalităţi din conducerea oraşului, pe când celor pe care nu-i considera atât de însemnaţi le acorda mai puţin timp, uneori chiar fără să-şi dea seama, era chiar expeditiv cu ei.” În antiteză cu el este Adrian, prietenul lui. Oamenii, toţi, indiferent de statul social sau slujirea lor în biserică  – simţeau că se află în faţa unui om care îi înţelege, care le va spune cu blândeţe cuvintele lui Dumnezeu, de aceea aveau curajul să-i destăinuie eşecurile lor, fără teama că ar putea fi judecaţi.” Mai mare însă, decât contrastul dintre Adrian şi Raul este cel dintre Raul şi Vlad. Speranţele ultimului se năruie încă o dată, atunci când află de relaţia dintre Magda şi Raul. La ce altceva ar putea să se gândească decât să îşi facă singur dreptate?De ce să nu repete gestul tatălui său – acela de a ucide? “Nenorocirile îi transfiguraseră inima într-o rece şi neînduplecată stâncă. În noapte, Vlad aştepta ca Raul să iasă de acolo, din casa de unde împreună cu Magda se bucurase de frumuseţea cerului… Vlad plănuise să se răzbune cumva pentru a-şi alina durerea că el nu poate şi nu va putea vreodată să trăiască o asemenea bucurie.” Să comiţi o crimă pentru că nu îţi este dat să cunoşti bucuria! Are loc confruntarea. Fostul copil al străzii îl atacă pe cel ce aduce vestea bună a mântuirii. Se reia o luptă ancestrală, ce a început probabil, cu multe milenii în urmă, în ceruri. Lucifer atentează asupra Fiului lui  Dumnezeu, deoarece îşi doreşte fericirea. “Acum erau faţă în faţă… Raul – o icoană reală a ceea ce poate pune Dumnezeu mai frumos şi minunat într-un tânăr: calităţi fizice, energie, inteligenţă, vitalitate şi Vlad – o relicvă diformă, o imagine distorsionată a ceea ce ar fi putut fi un tânăr şi nu era… Se auzeau două inimi bătând în acelaşi timp, dar atât de diferit ca şi cum ar fi fost din două lumi, ca şi cum n-ar fi  avut acelaşi Creator Atotputernic, Stăpân peste toate, desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire.” Dar tocmai pentru că Dumnezeu este “desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire”, tragedia lui Vlad nu mai are când să se extindă şi asupra lui Raul şi a Magdei. Creatorul Atotputernic intervine şi îl opreşte pe Vlad să ucidă. Dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu nu se contrazic. Oricât ar suferi un om, oricât ar fi de traumatizat, nu îi lipseşte puterea de a conştientiza binele şi răul. În sufletul lui Vlad mai există încă intactă o fărâmă de iubire şi astfel, reuşeşte să-şi învingă gelozia şi dorinţa de răzbunare, renunţând în ultima clipă la ideea diabolică de a înfăptui omorul. Raul însă – cu toată măsura înaltă de iubire pe care o primise de-a lungul vieţii – nu este capabil să-şi învingă „egoismul de a-şi trăi tinereţea şi a face lucruri mari pentru Dumnezeu” , alegând să se protejeze. În consecinţă, îl părăseşte pe Vlad, deşi acesta rănit, se zbate între viaţă şi moarte.

La început – aceste lipsuri ale caracterului lui Raul nu ies la suprafaţă şi nu par atât de însemnate în faţa oamenilor, până la momentul incidentului din Afganistan, în urma căruia Adrian îşi pierde viaţa. Dumnezeu este suveran, Stăpân peste viaţă şi moarte, şi abia în acest context se evidenţează  în mod special orgoliul lui Raul, astfel că el se simte vinovat de moartea prietenului său. Dar toate acestea, conştientizarea caracterului său în Lumina lui Hristos pe care Îl vede în dedicarea sinceră până la moarte  a lui Adrian –  îl vor schimba pe Raul. Inima lui este transformată, zdrobită, iar poeziile şi eseurile pe care le scrie, dar mai ales faptele lui vorbesc despre schimbarea petrecută. Întâlnirea cu Vlad rămâne un episod de referinţă, din acest punct de vedere.  „Acum, la lumina zilei, atacatorul, bicisnicul din noapte se mira de umilinţa acestui tânăr dotat şi elegant, care
cutremurat de plâns, îl îmbrăţişa cu nespusă iubire, tocmai pe el… Raul insistă ca Vald să-l ducă şi pe el să vadă în ce condiţii trăieşte. În canal mirosea oribil: a urină, a haine şi trupuri nespălate, dar Raul, deşi Vlad insistase, nu se dădu înapoi…”

Vlad se recuperează, atât fizic, cât şi psihic. Începe să îşi făurească de acum înainte, altfel de vise. Iar acestea se leagă de biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel, vagabondul de pe stradă intră în lăcaşul unde se predică salvarea. Vlad deschide la propriu, uşa şi iată-l în Casa Domnului. “Fascinat de melodie şi cuvinte, biată fiinţă neştiind ce înseamnă conformismul, mânat doar de noua lui descoperire a iubirii pe care o căutase de atâţia ani, înaintă şi mai mult. Deja aproape toţi ochii îl descoperiră. Unii îl priveau cu milă, alţii cu dispreţ, alţii cu teamă, gândind că venise să tulbure.”

Cine să înţeleagă de ce oamenii au numai dispreţ faţă de cei ce mai încercaţi de viaţă? Tragedia lui Vlad este perfectă. Zbaterile lui se finalizează în moarte. Aparent, o înfrângere. Doar aparent, pentru că din această tragedie se naşte triumful. Vlad înţelege că năzuinţele sale nu trebuie să se îndrepte spre ceea ce aleg oamenii – bogăţie, faimă, orgoliu. El îşi dă seama că şansa autentică înseamnă o viaţă desăvârşită în Hristos, în care nu ţi se interzice să trăieşti bucuria. Judecată doar din unghiul dimensiunii perceptibile şi efemere – viaţa lui pare a fi o catastrofă, iar Dumnezeu ar putea fi  considerat nedrept favorizând-i pe unii în detrimentul altora, prin faptul că a îngăduit să se nască într-o anumită familie, prin oportunităţiile oferite, prin inteligenţă sau frumuseţe… În carte,  modul în care Dumnezeu judecă şi semnificaţia pe care o dă El adevăratelor valori sunt sugestiv descrise în visul capelanului Edi. La rândul ei, Ana ia hotărârea să renunţe la traiul de până acum. Înmormântarea lui Vlad, la care asistă împietrită de durere, marchează un moment de răscruce în viaţa acesteia. Întoarcerea Anei la Dumnezeu se produce ca un triumf suprem. Până aici a fost tragedia. Creatorul Atotputernic i-a pus capăt. Ana şi fiica ei nu mai au de ce să se teamă. « Cu cât visăm mai mult, …, cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Un început trist, o evoluţie dramatică şi un final prin care se celebrează victoria. “Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu”, afirmă Ligia Seman, “care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze.” Toată această tragedie, tot ce s-a întâmplat în roman a avut ca scop tocmai acest final, pentru ca oamenii să înţeleagă ce simte Dumnezeu pentru ei. Cartea se transformă într-un adevărat apel pentru ca pământenii să fie motivaţi a-L sluji cu dăruire. Creatorul nu apreciază mai mult lucrările aparţinând semenilor noştri răsfăţaţi de soartă, în detrimentul celor venind din partea copiilor Săi mai neînsemnaţi, care I-au pus totul la dispoziţie, cu credinţa că El poate să înmulţească. Lucrarea cea mai mare pe pământ este dragostea. În ochii Tatălui, martir nu este cel care îşi dă doar o singură dată viaţa pentru El, ci cel ce zilnic trăieşte o existenţă de renunţare, pentru alţii.

Am asistat la un adevărat bildungs roman, un roman al devenirii. Procesul maturizării eroilor este de durată, dificil şi gradual, implicând nenumărate conflicte între dorinţele şi nevoile lor şi ordinea impusă de societate. Aşa cum este şi firesc, romanul « Tragedie şi triumf » este realizat în tonuri cenuşii, reflectând faptul că dimensiunea personală a vieţii personajelor are ca principală caracteristică întunericul, neputinţa, tenebrele. Noaptea este în armonie cu starea sufletească a acestora. Conştiinţa lor pare înclinată să se scufunde în hăul obscurantismului şi să rămînă acolo cât mai mult. Ieşirea din neant devine chinuitoare. Sentimentul fricii, aşa cum îl trăiesc protagoniştii cărţii, declanşează în mintea cititorului o serie de întrebări existenţiale.

Ar mai fi de remarcat mulţimea de persoanje secundare, gravitând în jurul eroului principal, Vlad. Între acestea se detaşează preotul Mihail Stâncă, Vandana, un copil al străzii, Călin, singurul prieten al lui Vlad la casa de copii, Mişu, protectorul temporar al Anei sau soţul acesteia. Foarte bine conturate, aceste figuri de planul doi vin să întregească şi să aprofundeze profilul moral al celor aflaţi în centrul cărţii. De asemenea, un rol la fel de important il joacă şi Raul Oprea, Adrian Marcu, Edi şi Magda, de ei legându-se momentul de întoarcere totală a lui Vlad şi implicit, a Anei, de la tragedie, la triumful unei vieţi noi, în Hristos.

Stilul romanului « Tragedie şi triumf » este intelectual şi echilibrat, dovedind o documentare serioasă şi o maturitate literară. Tema narativă nu este complicată. Analiza psihologică şi introspecţia, prezentarea mecanismelor psihilogice şi a motivaţiilor interioare, surprinderea vieţii lăuntrice, cugetarea şi sensibilitatea dau consistenţă acestei creaţii semnată de Ligia Seman. În plus, autenticitatea experienţelor relatate, perspectiva largă asupra realităţii transformă « Tragedie şi triumf » într-o carte a soluţiilor. “Eu cred că oamenii când citesc o carte, nu au nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale vieţii şi atât”, spune Ligia Seman. “Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieţi şi când lecturăm o carte nu e suficient să urmărim spectacolul altor vieţi în care să ne regăsim şi nimic mai mult… Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntă există Cineva care le poate da răspunsuri nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru veşnicie.” « Tragedie şi triumf » rămâne de asemenea, o sursă inepuizabilă de vitalitate în ceea ce priveşte valorile creştine, răspunsurile la căutările noastre spirituale şi religioase, dar şi o lectură obligatorie pentru oameni din orice categorie socială. “Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea”, afirma Ligia Seman. “În cărţile mele – dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea – a fost obiectivul de bază care m-a călăuzit şi cred că m-a ajutat să-mi formez un stil  propriu: roman creştin psihologic.”

Octavian Curpaş

Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

„Funiile dragostei”. Iubirea între fericire şi nefericire, între dramă şi împlinire într-un roman semnat Ligia Seman

FuniileDragCopertaÎn 1970, regizorul american Arthur Hiller câştiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, „Love story”. Ecranizarea sa după cartea lui Erich Segal, avându-i în rolurile principale pe Ali McGraw şi Ryan O’Nael, prezintă povestea de dragoste a doi tineri, studenţi, ce se căsătoresc şi au parte de o fericire de scurtă durată (tot încercând să aibă copii, vor descoperi că ea suferă de o boală incurabilă). Dramă, lacrimi, suferinţă, un tagline celebru – „love means never having to say you’re sorry” – şi o coloană sonoră de neuitat, aceasta ar fi în câteva cuvinte istoria filmului. Un love story oarecum similar ne propune şi Ligia Seman în cea mai populară carte a ei, „Funiile dragostei”, tiparită la editura Cetate Deva, în anul 2008, care impresionează prin aceeaşi reluare a clasicei poveşti de iubire frântă înainte de termen, de data aceasta din cauza unui mediu social ostil. În creaţiile sale, „Funiile dragostei”, „Handicapul conştiinţei”, „Tragedie şi triumf” şi „Domnind peste împrejurările vieţii”, autoarea impresionează prin capacitatea de a ne oferi o abordare practică a vieţii, ideală de altfel, dacă ne gândim că în acest mod ni se transmit adevăruri de mare actualitate. Concepută sub forma de roman, cu foarte multe dialoguri, relatarea de faţă este pătrunzatoare şi convingătoare, abundenta în conversaţii dinamice, vii, interesante. Eroii sunt prezentaţi obiectiv şi numai prin prisma faptelor lor, captivi ai acestora. „Funiile dragostei” debutează cu un eveniment fericit, Balul bobocilor din centrul universitar din oraşul T., ocazie de a-i strânge laolaltă pe cei de care depinde mersul lucrurilor în carte. Intriga amoroasă se conturează chiar de la început, pentru că există un cuplu cu care facem deja cunoştinţă, Anca şi Relu, ea studentă la filologie, el la ştiinţe economice, şi altul despre care aflam din relatările Ancai. Este vorba de Lia Mureşan, colegă de facultate şi de cameră cu aceasta şi de Florin Pleşa, politehnist, amândoi creştini. Din acest moment, curgerea evenimentelor poate fi cât de cât predictibilă, pentru că a fi creştin cu doi ani înainte de revoluţia din decembrie 1989 presupune o serie de riscuri. Tocmai această calitate de creştin complică lucrurile şi transformă cartea Ligiei Seman dintr-o simpla dramă ce s-ar fi putut încadra fără probleme în “Colecţia romanul de dragoste”, într-o pledoarie pentru viaţă, acceptare, iertare, promovarea valorilor autentice. Odată cu intrarea în scenă a personajelor negative, Mircea Gabor „un tânăr îmbrăcat cu un costum negru, a cărui haină demodată o tot aranja din mers cu o grimasă de nemulţumire” şi Mihai Andreescu, nepotul şefului securităţii din oraşul T., decorul se modifică şi primele note mefistofelice se fac simţite. Mircea se remarcă prin dorinţa de a parveni cu orice preţ, materializată în colaborarea cu securitatea, Mihai prin frustrarea generată de conştientizarea unei iubiri neîmpărtăşite (despre el ni se spune că este îndrăgostit de Lia, aleasă „Miss Boboc” cu un an în urmă, în prezent prietena lui Florin şi marea absentă de la bal, din cauza credinţei în Hristos). Asistăm la trasarea în nuanţe de gri închis a coordonatelor unei societăţi în miniatură, o societate în care la fel ca în basme, domină eterna luptă dintre bine şi rău. Acţiunea romanului se învârte între căminele de studenţi din centrul universitar al oraşului T., catedrala din aceeaşi urbe, sediul securităţii, casa natală a Liei. Chiar a doua zi dupa balul bobocilor, în incinta campusului universitar se produce o dramă, care declanşează acţiunea propriu zisă. Are loc un accident pus la cale de securitate, în care este ucis Dani, un student creştin implicat în misiunea de transport şi distribuire secretă de Biblii. Se ajunge destul de rapid deci, la momentul crucial, definitoriu, când eroii iau decizia fie de a se aşeza de partea binelui, fie de a trece în tabăra celalată. Relu, unul din numeroşii martori la nedreptatea comisă, alege să nu tacă, în timp ce Mircea realizează că pentru el a sosit clipa cheie, ocazia mult aşteptată de a se alia cu securitatea pentru a obţine bani. Drama sa, aceea a omului de rând dornic să îşi depăşească dintr-o dată condiţia, renunţând la orice scrupul, îl face să piardă de la început simpatia cititorului, iar drumul pe care îl traversează în carte este întunecat, sinuos, plin de meandre. Misiunea grea a lui Dani va fi preluată de Florin Pleşa, un om matur, profund, conştient că odată ce şi-a asumat responsabilitatea, „precauţia pe de o parte, zelul, curajul pe de altă parte, trebuiau îmbinate cu credinţă şi rugăciuni”. Printre eroii care oscilează şi în care se luptă două forţe, una productivă, luminoasă, curată, amplificată de dragostea pentru Lia, iar alta întunecată, semănând mai degrabă cu un travaliu, aducând cu sine consecinţele tragice dezvăluite în finalul cărţii, este Mihai. Dacă iniţial, nostalgia iubirii sale pentru Lia îi dă putere să colaboreze cu Florin, să nu uităm că el îl transportă pe Dani cu maşina la spital după accident, în continuare, mediul în care se învârte, dublat de o anumită lipsă de sens, de banalitatea unei vieţi din care Dumnezeu şi orice preocupare spirituală lipsesc, îl determină să se apropie de Mircea, devenind părtaş la “şansa” de a face rău în mod gratuit şi inutil. Pe de altă parte, revelaţia feminină este Anca, personajul care deşi în primele pagini pare să fie în mod categoric opusul Liei, pe parcurs se descoperă ca una dintre firile dispuse să privească în propriul suflet şi să înlăture de acolo non-valoarea, mârşăvia, compromisul. În acest context, cuplul Anca-Relu se echilibrează perfect cu cel format de Lia şi Florin, iar dragostea neîmplinită dintre ultimii îşi găseşte adevăratul sens în cazul celor dintâi. Autoarea ştie să accentueze ideea că în ceea ce o priveşte pe Anca, brusca ei convertire, altminteri neverosimilă, se datorează în primul rând iubirii puternice pe care i-o poartă lui Relu, ajuns la închisoare tot datorită trădării lui Mircea, iar apoi prieteniei oferite de Lia. În final, descoperim că avem de-a face cu un dublu love story, unul concretizat, definit prin bucuria experienţei trăite, Anca-Relu, celălalt amintind de tragediile antice, distrus prematur, dezumanizant, Lia-Florin. La fel ca în romanele realiste, despre care Sthendal spunea că sunt ca o oglindă ce reflectă în mod obiectiv starea de fapt, goana după lucrurile materiale îl determină pe Mircea, cel ce joaca rolul lui Iuda, să dea în vileag, exact în momentul când Lia şi Florin se pregătesc să îşi oficieze logodna, secretul legat de ei şi de Bibliile ilegale. Urmează derularea rapidă a evenimentelor, drama generată de hărtuirea celor doi de către securitate, ce culminează cu uciderea lor. La o abordare superficială, am putea spune că Ligia Seman se foloseşte de Romeo şi Julieta din România comunistă doar ca pretext pentru a descrie infernul omului obişnuit, căruia i se mai pune pe deasupra şi eticheta de creştin. La o citire profundă însă, vom inţelege că tot ceea ce se petrece în carte este în Numele lui Dumnezeu, iar prietenia, spiritul de sacrificiu, dragostea pentru aproapele, chiar dacă ţi-a greşit, iubirea pentru părinţi se întreţes pe acest fundal, argumentând cu realism, absurdul şi abisurile promovate de un sistem absolutist şi acaparator, ale cărui tentacule distrug fiorul sublim al idealului tinereţii. Eroii sunt până la urmă, nişte vizionari, ei acţionează motivaţi de credinţa, de valorile supreme pe care le ştiu din Cartea Sfântă, iar forţa lor nemaintâlnită, în contact cu derizoriul lumii mârşave în care traiesc, departe de a se slăbi, câştigă, în detrimentul pretenţiilor omeneşti care într-un astfel de tablou se detaşează prin ridicol. Faptul că Mircea şi Mihai ajung să îşi rateze parţial ţinta – „Mircea fusese pionul pe care Dumnezeu îl indepărtase, împiedicându-l să-şi ducă la împlinire planurile prin care Cuvântul Său ar fi putut fi călcat în picioare” – indică încă o dată rolul supranaturalului, de asemenea personaj în roman. Se vorbeşte foarte des în „Funiile dragostei” despre Biblie, iar versetele sunt presărate cu discreţie, ici şi colo, fără a supăra, fără a agasa, doar pentru a puncta din când în când, treptele pe care trebuie să le urcăm pe calea mântuirii. Personajele se adună în jurul Cărţii, care odată cu moartea lui Dani, îi uneşte pe cei rămaşi în viaţă, ajungând să fie pentru ei o moştenire spirituală, plină de învăţături de suflet. Fiecare percepe această Carte în felul lui, pe unii, cum e cazul Ancăi, îi trezeşte din starea de păcat şi de neştiinţă, altora le vorbeşte despre pocăinţă şi despre curăţire – situaţia lui Mihai şi a lui Mircea – iar Liei şi lui Florin le aduce părtăşia cu Dumnezeu, unirea cu El, iubirea lucrurilor pe care El le iubeşte şi în cele din urmă, puterea de a accepta să facă voia Lui, indiferent dacă lucrul acesta presupune despărţirea şi chiar moartea. Rugăciunea lui Florin rămâne cât se poate de sugestivă, putând fi foarte bine un lait motiv al romanului: „Doamne, Te rog nu mă lăsa să cedez. Mai bine orice suferinţe, mai bine moartea decât să mă aplec asupra acelei hârtii din faţa ochilor mei şi să semnez în favoarea fericirii mele personale şi în detrimentul fraţilor mei, pe care aş putea să-i trădez.” La fel de dedicată şi de devotată se dovedeşte a fi şi Lia, dispusă să accepte planul Său până la capăt. „Indiferent ce va fi”, spune ea, „Dumnezeu ne va întări, indiferent ce s-ar petrece, noi ştim… ştim că El ne iubeşte.” La o analiză atentă este evident că pe lângă autenticitatea celor întâmplate, acţiunea din „Funiile dragostei” nu lâncezeşte nici o clipă, aceasta şi datorită stilului în care este scris romanul – cursiv, pe alocuri frenetic şi oarecum dramatic, plin de elan şi de pasiune constructivă, însă în acelaşi timp simplu, prolific şi nesolicitant. Cartea se defineşte ca o lectură esenţială, ce nu are nimic de-a face cu ficţiunea şi nu poate fi citită sub nici o formă pentru amuzament ori pentru a uita de plictiseală. Totul trebuie luat în serios, totul se adresează sufletului, inimii şi minţii. „Funiile dragostei” se detaşează prin acţiunea extrem de complexă şi construită cu o migală deosebită, iar eroii trăiesc pe undeva, tragismul şi curaţia acelor cazuri tipice de martiri, întâlnite în special în perioada întemeierii creştinismului. Însăşi Lia, rememorând clipele petrecute alături de cel ce îi fusese logodnic, ajunge la o concluzie cu valoare de verdict: „De fapt, numai pentru că el murise ca martir, cu siguranţă, în urma morţii lui, Dumnezeu va face să strălucească şi mai mult lumina Evangheliei. În toate veacurile, în urma martirajului miilor de creştini, în arenele romane ori în timpul inchiziţiei ori al altor împrejurări istorice – moartea martirilor năştea valuri mai puternice, mai înalte de alţi urmaşi ai lui Hristos.” Că este un martiraj o adevereşte ceea ce urmează. Şi toată această învioarare spirituală pornise de la consacrarea deplină a lui Florin, care se rugase în noaptea aceea, înainte de a începe misiunea de transport a acelor Biblii: „Te laud Dumnezeul meu că alături de fraţii mei, pot să-ţi spun fără reţineri: chiar cu preţul vieţii mele, salvează aceste Biblii scumpe, prin care Tu poţi să faci să Te cunoască mii de oameni din acest mare oraş universitar.” Din carte nu lipsesc nici accentele filosofice, în special în ultima parte, atunci când Lia meditează asupra celor întâmplate şi începe să se gândească din ce în ce mai mult la trecerea în nefiinţă. „Asemănarea dintre persoana ta şi o picătură dintr-un val care înoată cu curentul împreună. Cât de bine era să ştie că simplul ei gând, simplul ei pas, însemna infinit mai mult în ochii lui Dumnezeu, decât o simplă picătură purtată de curent, decât un simplu zbor de pasăre în văzduh.” Desigur că nuanţele filosofice sunt general umane, de bun simţ, fără a avea pretenţia că ar putea răspunde unor întrebări esenţiale şi existenţiale. Finalul romanului este apoteotic, iar moartea Liei Gavriş se transformă într-o jertfă ce îi uneşte pe foştii ei colegi, cândva hulitori de Dumnezeu, acum însă discipoli ai lui Hristos, într-un fel de confrerie secretă, clădită pe lumina Evangheliei şi pe puterea pocăinţei. Ca modalitate de expunere, Ligia Seman foloseşte caracterizarea directă (descrierea personajului de către autor – Lia, „din nou cea mai frumoasă, şi pentru aceasta băieţii o admirau, iar fetele o invidiau”), autocaracterizarea (personajul se dezvăluie prin propriile gânduri, sentimente şi stări sufleteşti – „De ce să fie tot timpul inferior? Pentru că nu avea bani ca şi Relu, ca şi ceilalţi cunoscuţi de-ai lui? Nici măcar un costum pentru o seară deosebită”), caracterizarea indirectă (personajul se detaşează prin modul de a vorbi, gesturi, comportament, îmbracăminte, înfăţişare, etc.- „Şi această impresie se conturase nu numai la vederea costumului pe care-l purta Mihai, mai mult decât elegant, croit dintr-o stofă asemănătoare cu cea pe care Mircea o văzuse purtată doar de profesorii săi în momente festive. Ochelarii cu rame subţiri, negre, în contrast cu faţa albă, prelungă, îi evidenţiau parcă mai mult decât altceva aerul de intelectual”, caracterizarea de catre celelalte personaje – care-şi exprimă opiniile, părerile, gândurile despre personajul aflat în atenţia autorului: „Ajunse faţă în faţă cu Relu. Din nou remarcă faptul că arată bine; Pentru Florin, fiecare clipă trăită în viaţa aceasta însemnase Cristos, însemnase proslăvirea Lui.” Ar mai fi de remarcat că „Funiile dragostei” nu este scrisă într-un stil greoi, ci într-un stil, modern, antrenant, însă laborios, care reuşeşte să-l introducă pe cititor în universul unor tineri ce luptă pentru propriul lor ideal. Uşurinţa în exprimare a Ligiei Seman demonstreazăa autenticitate şi puterea de a stăpâni un limbaj bine cristalizat, pe un fond liric, pe alocuri pedagogic. Indiferent că este vorba despre dragostea agape sau cea eros, cuvântul cheie este convertire, atât în planul limbajului şi al conţinutului, cât şi în cel al metodei şi al tehnicii de realizare. Avem de-a face cu o carte sentimentală, romantică, populară despre un cuplu tragic, fără a cădea însă în banalul best seller-urilor ce se citesc în tren sau în avion. Dragostea înnobilează şi purifică totul şi are puterea de a depăşi complicaţiile ivite. După obstacolele întâlnite şi sacrificiile făcute, el şi ea au şansa de a se întâlni în ceruri, aşa cum îşi dorise Lia, atunci când ca o presimţire a evenimentelor ce aveau să urmeze, a propriei morţi, are o premoniţie, o viziune, gândindu-se „cât de frumos ar fi fost ca împreună, ea şi Florin, ţinându-se de mănă, să păşească amândoi în faţa zâmbetului Mântuitorului.” Aşa se şi întâmplă, pentru că Lia i se alătură logodnicului ei în viaţa de dincolo, lâsând în urmă iertare şi împăcare. Suntem martorii unor evenimente plăsmuite de dragoste, astfel că nu există loc pentru regrete, pentru ură, pentru păreri de rău. Iar lecţia pe care o învăţăm este una simplă şi la obiect – „love means never having to say you’re sorry.” Octavian D. Curpaş Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

“Portrete din cioburi” de Ligia Seman – un roman complex despre existenţă

În “Portrete Portretedin cioburi” Ligia Seman reia teme din cărţile sale precedente şi compune un roman arborescent, în două volume. Cartea sa este o analiză a eşecului şi triumfului în dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar şi fresca unei lumi, a societăţii româneşti de dinainte şi după momentul Decembrie 1989. În construcţia sa, romanul “Portrete din cioburi” îmbină componente de roman creştin, roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit şi drept unul intelectual. Ligia Seman şi lumea din romanele sale Ligia Seman este o prozatoare română creştină de valoare. Ligia Seman debutează în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii. „Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea” „Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”, afirma cândva, scriitoarea. Acest adevăr este exploatat şi în „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne demonstrează cu talent că în labirintul ameninţător şi plin de tentaţii înşelătoare al lumii, a rămâne de partea binelui, adevărului şi purităţii reprezintă un act plin de eroism, un test al credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu. Atât la vârsta adolescenţei cât şi a maturităţii, spiritul de compromis ne încearcă continuu, oferindu-ne ocazii de realizare materială, dar sacrificând idealurile înalte ale curăţiei de suflet, de caracter. O istorie de viaţă Una din temele romanului “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire. Pe parcursul acţiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge să repete istoria de viaţă a tatălui său. Povestea se repetă cu cele două iubiri ale sale, Stela şi Isa. Autoarea pune foarte mult accent pe aceste idile, încadrându-le perfect în conjuncturi socio-politice specifice. Experienţa trăită de Gabriel cu Stela şi Isa ne arată latura realistă a eroului, însă pe cea şi sentimentală. Aceste relaţii îi determină lui Gabriel, destinul. Iată cum descrie autoarea lupta interioară a lui Gabriel, alături de Isa. „Când opiul trupului nu mai acţiona, în tot mai multe seri, în urma unei beţii a cărnii, Gabriel, obosit şi nervos, răsuflând lângă ea în întunericul dormitorului – îi scăpa printre degete. Trupul îi era lungit lângă ea, dar sufletul lui se îndepărta de ea, se întorcea mereu spre obsesia lui fixă, spre familia ce o părăsise. Stătea nemişcat şi ea la început credea că doarme, dar apoi a înţeles că ochii lui erau deschişi şi realiza la ce se gândeşte el. Era chinuitor gândul că poate nu va mai putea face nimic să-l păstreze.” În căutarea sensului propriei existenţe Personajele principale, Emil şi Gabriel, tată şi fiu, vor afla în cele din urmă, prin intermediul experienţelor trăite, sensul propriei existenţe, dar şi sensul existenţei lui Dumnezeu. Din cauza acestor experienţe, inclusiv cele amoroase, cei doi îşi vor schimba, pe măsură ce trece timpul, concepţia despre viaţă, familie şi Divinitate. Emil şi Gabriel sunt personaje complexe şi ocupă poziţii înalte în societate. Cei doi sunt capabili de trăiri interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof, comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorică la faptul că Gabriel e natural înzestrat pentru a urca în vârful piramidei, urmând pilda tatălui său, care în timpul studenţiei fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscară în sufletul băiatului sentimente şi gânduri contradictorii.” Credinţa în Dumnezeu, singura forţă pentru supravieţuire Gabriel, tipul de intelectual care încearcă să se autodepăşească, trăieşte într-o realitate crudă. “Dorinţa uriaşă din interiorul lui de a-şi depăşi propria condiţie, de a se ridica deasupra oamenilor obişnuiţi, se lupta cu aversiunea faţă de armele care îi erau oferite – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta această filosofie în primul rând pentru că ea reprezenta fundaţia pe care se clădise viaţa tatălui său. Eşecul acestei vieţi îi adusese atâta suferinţă şi frustrare, încât se ferea de orice ar putea prevesti o istorie asemănătoare. În al doilea rând, politica bazată pe această filosofie excludea credinţa în Dumnezeu, despre care el nu ştia prea multe, dar care fusese totuşi singura forţă ce o ajutase pe mama lui să supravieţuiască şi să vadă un sens în tot ce îndurase.” Moravurile unei societăţi Romanul Ligiei Seman “Portrete din cioburi” poate fi considerat şi un roman politic. În paginile cărţii, autoarea evocă societatea socialistă vazută prin ochii unor intelectuali, tată şi fiu, Emil şi Gabriel. Autoarea prezintă moravurile acestei societăţi, falsitatea regimului politic. Însă niciodată nu s-a putut inventa o cale sigură de adormire a conştiinţei atunci când ai avut ocazia să cunoşti chemarea Cuvântului divin. Nu există nici linişte şi nici odihnă pentru cei care aleg să lase deoparte frumuseţea inocenţei de copil al lui Dumnezeu pentru plăcerile şi realizările de o clipă ale compromisului şi păcatului. Nimic nu se compară cu o conştiinţă curată faţă de sine şi faţă de ceea ce este bine şi drept, fiindcă indiferent cât de mult suntem minţiţi de societatea în mijlocul căreia trăim, totuşi Dumnezeu există şi noi am fost creaţi pentru El. „O stea veşnică pe firmamentul Universului” Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezentă în carte, în roman, ea înglobându-le pe cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care îl ţine în viaţă pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a menţinut aprinsă flacăra vieţii. El nu a încetat niciodată să creadă în Dumnezeu, indiferent de circumstanţe şi asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sa pentru soţie se circumscrie şi se realizează ca urmare a dragostei pentru Creator. „Dragostea profundă dintre un bărbat şi o femeie, cu siguranţă sunt simbolul Celei mai mari opere de Iubire şi Răscumpărare, iar reflectarea acestei iubiri în vieţile celor din jur o stea veşnică pe firmamentul Universului, deosebită de orice altă stea a lumii acesteia.” În roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face uşor înţeleasă şi exprimă totul în fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca şi în celelalte romane, şi în “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar şi concis. Un alt lucru care o apropie pe autoare de cititorii săi este tonul degajat pe care acesta îl foloseşte. Limbajul utilizat demonstrează că Ligia Seman este o bună observatoare a realităţii. Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este că nici negura comunismului, nici tentaţiile bunurilor lumeşti nu pot să stingă dorinţa după Dumnezeu ce ia naştere atunci când ajungi să cunoşti Cuvântul Său. Preţul compromisului este amar şi plin de suferinţă, o cărare ce te aruncă în abisul disperării fără întoarcere. Totuşi, farmecul iubirii divine se revarsă pe drumul celui ce ajunge să învingă, chiar şi în urma multor greşeli, amăgirile unei lumi lipsite de repere morale autentice. Octavian D. Curpaş Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)