Tag Archives: Iosif Ton

Confruntări, de Iosif Ţon – O carte despre cum îşi poate recâştiga biserica autoritatea

Este destul de uşor, atunci când trăieşti într-o societate în care principiile libertăţii de conştiinţă sunt respectate, să uiţi istoria plină de lupte şi de suferinţe a celor pe care Dumnezeu i-a ales să fie „campioni” ai credinţei, în mijlocul unei lumi pline de întuneric. De fapt, biserica creştină s-a ridicat tocmai datorită unor astfel de oameni, care depăşindu-şi slăbiciunile şi punându-şi toată încrederea în Dumnezeu, au reuşit să zidească o temelie puternică pentru libertatea de închinare a fiecărui om, conform cu credinţa pe care o are. Din rândul acestor oameni, face parte şi pastorul Iosif Ţon, care prin intermediul volumului „Confruntări”, ne pune la dispoziţie materiale pline de valoare pentru istoria bătăliei dintre ateismul comunist şi credinţa creştină.

Atlanta, Georgia, 27 iulie 1939

La peste 20 de ani de la căderea comunismului în România, s-ar putea ca pentru mulţi să nu mai prezinte interes ceea ce s-a întâmplat timp de 40 de ani în ţara noastră. Cea mai mare greşeală ar fi să uităm ce s-a petrecut atunci, să ştergem cu buretele toată seria de nedreptăţi, persecuţii şi încălcări flagrante ale drepturilor omului şi astfel, să devenim nu numai lipsiţi de apreciere, dar şi vulnerabili faţă de întoarcerea, oricând posibilă, a unor noi forme de despotism. Istoria anilor grei ai comunismului „biruitor” nu trebuie uitată şi nici nu trebuie să se repete în vreun fel. Iată de ce, volumul „Confruntări” ne oferă posibilitatea de a păstra vie memoria faptelor rele din acele timpuri, pentru ca ele să nu mai revină.

În acest sens, gândul central al acestei culegeri de documente este bine sintetizat de Declaraţia făcută la Congresul Mondial al Bisericilor Baptiste, desfăşurată la Atlanta, Georgia, în 27 iulie 1939. „Nici un om, nici un guvern şi nici o instituţie religioasă, civilă, socială sau economică nu are dreptul să-i dicteze vreunei persoane cum să se închine lui Dumnezeu sau dacă să se închine sau nu. În continuarea practicii noastre constante, suntem imperativ constrânşi să insistăm din nou, asupra deplinei menţineri a absolutei libertăţi religioase a fiecărui om, de orice credinţă sau fără credinţă.”

„Cine îşi va pierde viaţa?”

În continuare, suntem plăcut surprinşi de prospeţimea conceptelor pe care Iosif Ţon le exprimă într-unul dintre documentele marcante, scrise împotriva regimului totalitar, intitulat „Cine îşi va pierde viaţa?”, întocmit în anul 1973.

Prin intermediul unei prezentări sintetice de excepţie, Iosif Ţon ne conduce prin istoria conceptului libertăţii de conştiinţă, de-a lungul veacurilor. În final, autorul aplică elementele de dogmatică creştină cu privire la liberate, la situaţia cultelor religioase neoprotestante, din România comunistă. Oferind o binemeritată lecţie autorităţilor statului referitor la respectarea drepturilor omului, stabilite prin Declaraţia de la Helsinki şi având şi curajul de a distribui acest manifest document, Iosif Ţon transpune în practică ceea ce el a studiat atunci când şi-a realizat teza asupra martirajului.

Libertatea copiilor lui Dumnezeu   

În privinţa libertăţii pe care Dumnezeu o recunoaşte omului, Iosif Ţon nota: „Cristos a plecat de la premiza că omul este liber să îşi aleagă destinul, că el are nevoie să experimenteze puterea eliberatoare a Evangheliei, înainte de a găsi această libertate, pe care Pavel a numit-o libertatea copiilor lui Dumnezeu.” În continuare, el spune, citând din Declaraţia de la Atlanta: „Religia adevărată se sprijină pe convingerea că fiecare om poate să intre în legătură directă cu Dumnezeu. A-i nega vreunui om deplina exercitare a acestui privilegiu, înseamnă a-l priva pe individ de dreptul lui cel mai sacru şi de a-i viola demnitatea şi valoarea ca fiinţă umană.”

Pornind de la aceste principii, Iosif Ţon demască complotul pus la cale de autorităţile comuniste, care acţionând din interiorul bisericilor neoprotestante, prin intermediul conducerii acestora, şi-a impus un sistem bine gândit de subminare a dezvoltării lor, sub aparenţa menţinerii libertăţii de conştiinţă. Acest duplicitarism nefast, manifestat de autorităţile comuniste, este pus în evidenţă de autor, care subliniază nevoia mutării centrului spiritual al bisericii de la conducerea organizată, la Cel care este Capul – Isus Cristos.

Stăpânul nostru suprem este Dumnezeu

„Ceea ce vrem să spunem este că prin reglementările şi instrucţiunile nescrise, bisericile au fost împinse într-o situaţie neconstituţională, nestatutară şi nebiblică. Este timpul să ne oprim si să ne întrebăm unde am ajuns, cum de am ajuns unde suntem şi dacă este bine asa. Iar dacă ajungem să vedem că nu este bine, să avem curajul să ne întoarcem de unde am căzut şi să ne refacem fiinţa biblică, nou-testamentală, aşa cum vrea Domnul nostru, Isus Cristos.”

Aceste cuvinte curajoase ale lui Iosif Ţon sunt însoţite şi de nişte cereri precise pentru oprirea imixtiunii autorităţilor de stat în administraţia bisericii, dincolo de ceea ce este legal, conform tratatelor internaţionale. „Biblia ne învaţă să preţuim ţara în care trăim şi să stimăm autorităţile ei, să le dăm tot ceea ce le aparţine acestora. Dar Biblia ne mai învaţă că Stăpânul nostru suprem este Dumnezeu şi pentru noi, autoritatea Lui este cea care ne cere angajare necondiţionată şi deplină.” Urmarea răspândirii acestui document se poate intui uşor. Nu a fost simplu pentru Iosif Ţon să facă faţă autorităţilor comuniste şi temutei securităţi.

Pe de altă parte, contextul internaţional era într-un proces de schimbare, iar dorinţa autorităţilor statale din România de a obţine „Clauza naţiunii celei mai favorizate” din partea SUA a condus la oprirea unui şir nefast de evenimente, care s-ar fi încheiat cu lichidarea fizică a autorului. Lucrul cu adevărat deosebit este acela că acest document ajuns peste hotare, a silit autorităţile comuniste să îşi revizuiască comportamentul faţă de cultele neoprotestante şi să dea curs acelor cereri privind neamestecul lor în viaţa internă a bisericii.

„Manifest creştin”

Un alt document cu un profund caracter istoric şi spiritual al acelor timpuri este aşa-numitul „Manifest creştin”, care se constituie ca o replică la „Manifestul comunist” scris de Karl Marx. Mergând pe principiul opunerii la teza ateismului comunist a unei antiteze bazate pe conceptele religiei creştine, pastorul Iosif Ţon demonstrează în mod admirabil, faptul că societatea comunistă a fost incapabilă în a produce acel om nou, „constructor devotat şi conştient al comunismului.” Singura învăţătură capabilă să producă un om nou este cea creştină.

„Să spunem direct şi deschis ceea ce credem şi ceea ce vom căuta să demonstrăm în continuare: cauza pentru care nu se realizează omul nou este tocmai ideologia materialistă, atee. Fiindcă aceasta este piedica cea mai formidabilă care a fost înălţată vreodată, în calea formării caracterului nobil al omului.”

Sufletul omului este însetat după lumea spirituală

Examinând obiecţiile împotriva credinţei aduse prin intermediul materialismului dialectic, conceput de Marx şi Engels, precum şi prin tezele evoluţioniste ale lui Darwin, Iosif Ţon ne oferă o imagine sintetică asupra lipsei de fundament ideologic al acestor învăţători, relevând contradicţia de fond a acestora. Sistemul comunist destinat să producă apariţia omului nou, era el însuşi cauza care împiedica dezvoltarea unui om cu adevărat nou, superior din punct de vedere moral şi spiritual.

„Ceea ce se poate constata este că materialismul a creat în oameni un imens gol spiritual. Sufletul omului nu poate fi satisfăcut numai prin bunuri materiale şi culturale; el este însetat după lumea spirituală şi nu poate fi satisfăcut decât în contactul viu cu aceasta.”

Locul creştinului în socialism

În continuare, autorul consemna: „Lucrul pe care-l dovedesc cu claritate toate faptele istorice este că religia creştină în forma ei autentică a fost cea care a reuşit într-un mod nemaicunoscut în istorie, să creeze un om moral şi o societate curată şi că prăbuşirea credinţei a avut ca rezultat prăbuşirea moralităţii societăţii în ansamblul ei.” Acest manifest creştin lansat în cursul anului 1974 defineşte în cele din urmă, „Locul creştinului în socialism”, reliefând faptul că nu este corect statutul de toleranţă acordat creştinilor neoprotestanţi.

„De Isus Cristos se tem numai aceia care ar vrea să transforme lumea întreagă, dar care se tem ca această transformare să înceapă în ei înşişi, în propriul lor caracter. Revoluţia trebuie să înceapă în noi înşine, în fiecare dintre noi şi aceasta o poate face numai acela care a iubit omenirea atât de mult, încât S-a răstignit pe Sine pentru ea.” Întrebarea finală a acestui manifest era în ce măsură comunismul avea să accepte creştinismul autentic şi dacă avea să respecte libertăţile fundamentale ale omului.

Schimbarea de direcţie a persecuţiei religioase după 1974

Răspunsul îl cunoaştem – comunismul a respins o astfel de ofertă, iar în cadrul documentului „Schimbarea de direcţie a persecuţiei religioase după 1974”, vedem cum autorităţile statale au trecut la alte forme de discriminare şi înăbuşire a cultelor creştine neoprotestante, prin retrogradări sau disponibilizări, prin amenzi pentru adunările în familie şi mai ales, prin persecutarea studenţilor şi elevilor creştini. Ca urmare a acestor lucruri, Iosif Ţon, alături de încă patru personalităţi marcante ale creştinismului evanghelic din România a întocmit un manifest numit „Chemarea la adevăr”, care a fost citit la postul de radio „Europa liberă”.

„Persecutarea noastră începe prin atitudinea generală a autorităţilor de la toate nivelurile faţă de noi, credincioşii. Pretutindeni suntem priviţi ca duşmani, ca oameni ai unui trecut care trebuie extirpat, ca anacronici, ca indezirabili. Ni se spune mereu şi deschis, că noi nu avem loc aici, că suntem periculoşi, că stricăm unitatea naţiunii, că subminăm regimul.” Aceste cuvinte scrise în anul 1977 ne dovedesc un spirit plin de curaj, abnegaţie şi jertfire de sine. Şi nu întâmplător trebuie menţionat acest lucru, pentru că toţi semnatarii aveau să fie supuşi detenţiei, anchetelor brutale şi persecuţiei.

„Învăţăminte spirituale”

Lupta împotriva comunismului ateu din România nu a fost nici simplă şi nici uşoară. Aceste documente stau ca mărturii ale celor care au avut curajul să urmeze pilda lui Isus Cristos şi a apostolilor Săi. Un lucru extraordinar pe care Iosif Ţon l-a descoperit, având ca bază inspiraţia Sfintelor Scripturi a fost acela al căderii comunismului. Acest lucru l-a condus la speranţa unui timp în care credinţa avea să fie liberă, când ateismul pretins ştiinţific şi impus cu forţa avea să dispară şi când Evanghelia avea să fie predicată în toată libertatea pe plaiurile româneşti. Faţă de alţi colegi de generaţie, care nu vedeau decât o întindere progresivă şi universală a comunismului, Iosif Ţon a avut intuiţia timpurilor pe care azi le trăim.

Iată de ce, în ultima perioadă a comunismului, atenţia sa s-a concentrat pe formarea noii generaţii de predicatori, care să aducă lumina Cuvântului în spaţiul românesc. Aici poate, se observă cel mai bine, nu numai talentul de evanghelist, dar şi cel de lider spiritual de excepţie al autorului. La finalul volumului „Confruntări”, sub titlul „Învăţăminte spirituale”, putem citi prin intermediul a două interviuri, realizate de postul „Radio Vocea Evangheliei”, opiniile, întrebările, frământările, dar şi răspunsurile pe care le-au găsit în acea perioadă tulbure, pastorul Iosif Ţon şi soţia sa, Elisabeta.

Intervenţia Sa în mijlocul evenimentelor istorice

Putem spune că experienţa familiei Ţon este un exemplu pentru ceea ce înseamnă a fi un adevărat creştin, care Îl mărturiseşte pe Isus chiar şi în vremuri de negură şi de încercare. Şi astfel, ne putem gândi că niciodată întunericul spiritual al acestei lumi nu va fi atât de dens, încât să-i distrugă pe cei ce aleg să rămână alături de Hristos. „Istoria nu este numai o înşiruire de fapte umane. Cel care crede în Dumnezeu şi a învăţat să umble cu Dumnezeu ştie să vadă intervenţia Sa în mijlocul evenimentelor istorice.”

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Cum este să vezi existenţa prin ochii lui Dumnezeu?

Alege viaţa”, de Iosif Ţon, Editura Cartea creştină, 2007, Oradea, 154 p. 

Motto: „Cine eşti tu, ce zici tu despre tine însuţi? Întrebările acestea îţi sunt vital necesare.”  

„Alege viaţa” reprezintă o provocare de a gândi asupra drumului pe care mergem, asupra a ceea ce suntem şi ceea ce facem, asupra destinului nostru ce se reflectă în fiecare lucru din ceea ce numim atât de uşor, ca fiind „viaţa noastră”. A alege viaţa reprezintă prin urmare, un act fundamental de a merge în direcţia cea bună, de a renunţa la orice cărare ce duce în moarte, de a căuta să ieşim din labirintul situaţiilor ce ne aruncă în vârtejuri care în final, ne distrug cu desăvârşire.

Iosif Ţon şi scrierile sale

Iosif Ţon s-a născut pe 30 septembrie 1934. Licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Cluj, acesta îşi continuă studiile la Seminarul Baptist din Bucureşti şi apoi, la Oxford University, în Anglia. Iosif Ţon este pastor mai întâi, la Biserica Baptistă din Ploieşti, apoi la Biserica Baptistă Nr. 2 din Oradea. Începând din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ţon este arestat de mai multe ori, astfel că în 1981, obligat fiind de autorităţile comuniste, acesta părăseşte împreună cu familia sa România, stabilindu-se în Wheaton, Illinois, SUA.

Iosif Ţon este autorul volumelor „Confruntări”, “Bunătate”,„Credinţa adevărată”, „Fiţi oameni”, „Trăind prezentul în lumina viitorului”, „Curs de viaţă spirituală” (vol. 1, 2 şi 3), „Oameni mari din Vechiul Testament”, „Viaţa de familie”, „Să ne cunoaştem crezul”.

„Alege viaţa” – o carte apel

Cartea lui Iosif Ţon – „Alege viaţa” este un strigăt, un apel, o adresare plină de căldură şi sensibilitate către orice om, pentru a merge în direcţia cea bună, a-L alege pe Hristos şi a urma destinul celor ce vor fi mântuiţi. De fapt, „Alege viaţa” nu este o carte, ci un mesaj adresat pe tot parcursul anului 1978, sub forma unei suite de opt predici, prin care se caută explicarea planului cosmic al lui Dumnezeu cu omul.

Deşi aceste cuvinte au fost gândite la început pentru a fi auzite, totuşi punerea lor în formă scrisă nu scade cu nimic din puterea pe care autorul a reuşit să o aşeze în cuvintele pe care le-a adresat la acea dată. În general, trecerea de la cuvântul vorbit la cel scris poate genera anumite probleme de înţelegere sau de interpretare, dar cu toate acestea, în cazul de faţă putem spune că exprimarea orală a condus la o cursivitate a textului scris ce se recomandă de la sine cititorului prin intermediul unei abordări facil de urmărit, în fraze şi expresii ce se reţin cu uşurinţă, prin ilustraţii care conferă plasticitate mesajului scris şi nu în ultimul rând, printr-un apel emoţional care nu poate să rămână fără ecou.

„Cine eşti tu…?”

„Cine eşti tu, ce zici tu despre tine însuţi? Întrebările acestea îţi sunt vital necesare. Tu trebuie să afli cine eşti, să ştii de unde vii, unde te duci şi de ce eşti aici, în lumea aceasta. Acestea sunt întrebările fundamentale ale existenţei umane. Cine nu şi le pune şi cine nu găseşte răspunsul bun la ele îşi iroseşte viaţa şi îşi ratează destinul.”

Într-o astfel de atmosferă a căutării, a regăsirii, a cizelării unei identităţi în Isus Hristos, Iosif Ţon ne poartă pe parcursul a opt etape, de-a lungul capitolelor principale ale planului de mântuire şi astfel citim despre: originea răului în univers, păcatul şi consecinţele lui, cine este Isus Hristos, ce înseamnă credinţa, ce este pocăinţa, la ce se referă viaţa cu Isus Hristos, cum poţi deveni un om după inima lui Dumnezeu şi ce va semnifica a doua venire a lui Hristos. Vedem astfel cum cu un talent de maestru, pastorul Iosif Ţon ne conduce în stilul său caracteristic, adică sistematic şi pas cu pas, către o înţelegere suficientă a drumului spiritual pe care trebuie să îl urmăm în viaţă, cu alte cuvinte, ne îndrumă să ajungem să alegem viaţa.

„Să avem certitudinea că El există”

„Mesajul acesta este dedicat căutătorilor de Dumnezeu, acelora care nu fac parte dintre cei care Îl cunosc pe Dumnezeu, şi acestora voi căuta să le explic cât se poate mai limpede de ce este atât de greu să Îl cunoaştem pe Dumnezeu, ce ne separă de El, cum putem totuşi să-L găsim şi mai mult, să fim siguri că L-am găsit, să avem certitudinea că El există şi că El este în fiecare dintre cei care L-au căutat din toată inima.”

Într-un discurs ce evoluează cursiv, asemenea unei ape limpezi ce pleacă de la izvoare, Iosif Ţon ne conduce să înţelegem originea alienării umane în raport cu Dumnezeu, cauzele care au condus la separarea lumii noastre de Creatorul său, chemându-ne să ne întoarcem la Cel care ne este Dumnezeu şi Tatăl, să primim oferta Sa de mântuire şi să devenim oameni adevăraţi, oameni noi, oameni drepţi, oameni după voia Sa.

Lumea şi teoriile ei

Având la bază o christologie foarte bine pusă la punct dogmatic şi având şi talentul de a comunica în cuvinte simple şi uşor de înţeles taina evlaviei, prin manifestarea lui Dumnezeu în Fiul Său, scriitorul reuşeşte să imprime în mintea cititorului o amprentă de neşters asupra intenţiilor clare pe care Creatorul nostru le are cu fiecare dintre noi, fapt bine exprimat prin intermediul cuvintelor Sfintelor Scripturi. Într-o diatribă nemiloasă cu necredinţa, într-o polemică ce nu admite compromis cu ateismul, Iosif Ţon, cu un talent pastoral de excepţie, unit şi cu vocaţia de predicator, caută să îl smulgă pe cititor din adormirea pe care teoriile seducătoare ale acestei lumi o aduce asupra celor care înainte de a-şi da seama, ajung să fie cuprinşi de o neştiinţă condamnabilă asupra planurilor lui Dumnezeu.

„Lumea aceasta te-a învăţat să gândeşti că ai apărut la întâmplare şi că nu eşti mai mult decât un animal. Eşti mai mult doar prin faptul că gândeşti. Atâta eşti. Dar în esenţă, eşti o fiinţă născută la întâmplare, fără rost şi fără viitor.”

„Acum este clipa de har”

Din această condiţie amorfă, din această nebuloasă a pierii, Dumnezeu caută să ne scape şi acesta este mesajul central al cărţii „Alege viaţa” – fapt care o recomandă oricui, creştin sau ateu, oferindu-ne învăţătură, călăuzire, putere şi o iubire mistuitoare faţă de Cel care Şi-a dat viaţa pentru noi, adică faţă de Isus Hristos. Am putea spune că nu este o carte pur şi simplu religioasă, că nu are de-a face cu nimic cu limbajul de lemn al exprimărilor religioase, ci vorbim despre un mesaj viu, uşor de înţeles şi puternic în a-l transforma pe cititor.

„Acum este clipa de har. Acum este clipa în care hotărăşti ce va fi atunci când Hristos va reveni. Pentru că acum vei hotărî dacă vei sta la dreapta sau la stânga Lui.” Aceasta este chemarea, aici se află alegerea vieţii.

Octavian D. Curpaş

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Norvegia, copiii luaţi de la părinţi și protestantismul

Norway7Modul în care se iau copiii de la părinţi în Norvegia îngrozeşte tot mai multă lume şi cere o explicaţie. Norvegia este o ţară europeană civilizată, cu o cultură avansată şi cunoscută, alături de Danemarca şi de Suedia, ca o societate proverbial de corectă şi de cinstită. În ultima vreme, însă, Norvegia surprinde prin atitudinea inumană faţă de anumiţi părinţi cărora li se confiscă copiii pe motive triviale. Cum se explică sociologic fenomenul acesta?

În „Revista 22” , Horaţiu Pepine oferă următoarea explicaţie:

“Nu putem explica modul de acțiune al agenției norvegiene (despre care există numeroase mărturii) decât ca pe o lectură strict literală a textului de lege. Literalismul îngust este singurul care poate explica de ce o palmă duce la decăderea cuiva din drepturile părintești, ca să nu mai vorbim de interpretarea absolută a termenului ”violență”.

Protestantismul laicizat al societății norvegiene ar putea fi o explicație a acestui literalism crud și a rigorii în aplicarea legii. Reforma din secolul al XVI-lea a produs o întărire a preceptelor etice în viața comunităților, spre deosebire de catolicismul care permitea derogări (”indulgențe”) sau de ortodoxia care a practicat mereu o formă de moderație, justificată printr-o dialectică complicată dintre ”aici” și ”dincolo”. Strictețea eticii protestante nu putea decât să provoace o contrareacție pe măsură, adică o contestare radicală a autorității tradiționale, apoi a autorității paterne în sânul familiei și, în cele din urmă, a ambilor părinți deveniți egali.”

Domnul Pepine caută o explicaţie a modului de acţiune al agenţiei norvegiene pentru copii şi consideră că ea vine dintr-o “lectură stict literală a textului de lege”. El găseşte explicaţia întregului fenomen în “protestantismul laicizat al societăţii norvegiene”. Domnia sa are dreptate când spune că totul se datorează “protestantismului laicizat”, dar tragedia atâtor familii cărora li se confiscă copiii şi a atâtor copii scoşi din mediul natural şi normal al familiei şi plasaţi în medii străine lor nu stă în aplicarea strict literal a textului legii, ci vine din mentalitatea celor care au creat legile draconice referitoare la copii. Această mentalitate, la rândul ei, a fost produsă de “protestantismul laicizat”.

Voi încerca în continuare să arăt cum s-a ajuns la “protestantismul laicizat” din ţările scandinave şi, în general, din toată lumea protestantă.

În lumea catolică şi ortodoxă, credinţa populaţiei se bazează pe ceea ce spune biserica prin preoţii şi episcopii ei. Biblia nu juca nici un rol în formarea credinţei şi a vieţii spirituale a poporului. Să ne amintim că până la Conciliul Vatican 2 (1962-1965), catolicismul interzicea laicilor să citească Biblia. Abia printr-una din deciziile acestui Conciliu s-a permis laicilor să citească Biblia. Cât îi priveşte pe ortodocşi, aici nu a existat o interdicţie, dar era spus deschis că Biblia îşi are locul pe altar şi că numai preoţii şi teologii trebuie să o citească. Chiar dacă Biblia era tradusă în limba română, biserica nu făcea nici un efort ca laicii să o citească şi să-şi scoată învăţături din ea.

Lucrurile s-au schimbat radical în Protestantism. Martin Luther, imediat după începutul Reformei (1517), a tradus Biblia în limba germană populară şi a propagat idea că fiecare individ trebuie să citească Sfânta Scriptură pentru sine şi să-şi dezvolte viaţa spirituală prin învăţăturile ei. Treptat, Biblia a devenit comoara fiecărei familii protestante şi studierea Bibliei, individual şi în grupuri mici, a devenit un aspect caracteristic al societăţii protestante.

În sânul protestantismului au apărut mişcări de înnoire, cum ar fi puritanismul, pietismul, mişcarea de sfinţire, etc. Toate acestea au dat un imbold şi mai mare studierii Scripturii şi o dorinţă şi mai pasionată pentru o viaţa trăită după voia lui Dumnezeu. Toate aceste mişcări se bazau pe o tot mai profundă înţelegere a Bibliei. Toate aceste mişcări erau judecate şi evaluate după un singur criteriu: Sunt ele conforme cu Biblia?

Toate acestea veneau din convingerea fundamentală că Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul inspirat şi infailibil al lui Dumnezeu!

Peste toate acestea a venit furtuna declanşată de iluminism, care a apărut pe la anul 1750. “Legile naturii”, recent descoperite, au creat imaginea unui univers ca un mecanism uriaş, care funcţionează de la sine, pe baza acestor legi neschimbătoare, care nu pot fi încălcate de nimeni. S-a formulat teoria că acest mecanism uriaş este singurul lucru care există, că nu există nimic în afara lui şi că nimeni, din afară sau din lăuntru, nu poate interveni să abată lucrurile de la funcţionarea lor pe baza legilor naturii. Orice abatere de la aceste legi ar fi o minune şi, concluzia finală era aceasta: Minuni nu pot avea loc; minuni nu există.

Deasemenea, a spune dinainte ce are să se întâmple, adică a profeţi, este imposibil, deoarece aceasta ar presupune o minune, o capacitate de a vedea în viitor.

Iluminismul a dat naştere epocii moderne. A fi modern însemna, în general, să crezi că totul este guvernat de legile naturii şi, în special, să nu mai crezi în minuni şi în profeţii.

Mai mulţi teologi, mai ales din Germania, care voiau cu orice preţ să fie şi ei moderni, au început să discute despre faptul că Biblia, obiectul lor de studiu şi de credinţă, este plină de minuni şi de profeţii: Cum să fii modern când mai crezi aceste lucruri? Cum să ne scăpăm de minunile şi de profeţiile din Biblie? De la această situaţie şi de la aceste întrebări a apărut ceea ce se numeşte “critica Bibliei”, sau “teologia liberală” din secolul al XIX-lea.

Iată idea de bază cu care s-a pornit. Cele mai multe minuni sunt scrise în cele cinci cărţi ale lui Moise: Geneza. Exod, Levitic, Numeri şi Deuteronom. Vom spune că aceste cărţi nu au fost scrise de Moise pe la anul 1.400 î.Cr., ci au fost scrise de cărturari anonimi multe secole mai târziu. Întâmplările legate de ieşirea din Egipt, trecerea Mării Roşii, întâmplările de la Muntele Sinai şi din timpul călătoriilor prin pustie au circulat multe secole prin transmisie de la om la om, pe cale orală. În procesul acestei transmisii orale, aşa cum se întâmplă şi la alte popoare, s-au creat legendele despre faptele miraculoase ca plăgile din Egipt, despicarea Mării Roşii şi celelalte. Aceste legende au fost culese şi scrise de diverşi cărturari, apoi au fost puse laolaltă de un scriitor genial anonim, în Babilon, cândva după anul 600 î.Cr., dar au fost toate atribuite personajului legendar Moise.

O precizare de importanţă fundamentală. Aceşti teologi nu au descoperit date noi, din scrieri sau din arheologie. Ei erau deja “mari teologi”, cu credibilitatea dată lor de marele lor prestigiu academic şi când ei au afirmat aceste noi teorii, ei le-au prezentat ca fapte ale ştiinţei care a constatat că aşa s-au petrecut lucrurile.

Apoi, teologii aceştia au constatat că cele mai multe profeţii sunt scrise în cartea numită “Daniel”. Personajul Daniel a fost dus în exil în Babilon pe când era adolescent şi a trecut prin şcolile regale babiloniene şi a slujit ca funcţionar sub mai mulţi împăraţi din Babilon pe tot parcursul celor şaptezeci de ani cât au stat evreii în robia babiloniană. Prima parte a cărţii “Daniel” cuprinde mai multe întâmplări miraculoase din viaţa lui Daniel, iar partea a doua cuprinde profeţii despre imperiile care urmau să vină: imperiul persan, cel al lui Alexandru Macedon, cel al seleucizilor şi cel al romanilor.

Iată ce au declarat, în scris şi la cursurile din universităţi şi de la seminariile teologice, teologii liberali: Cartea “Daniel” n-a fost scrisă de personajul Daniel din Babilon, pe la anul 540 î.Cr., ci au fost scrise după perindarea acelor imperii, adică pe la anul 150 î.Cr., de un scriitor anonim, dar au fost atribuite celebrului Daniel. Prin urmare, profeţiile despre acel şir de imperii nu au fost de fapt profeţii, ci au fost scrise după acele evenimente.

Venind la Noul Testament, teologii liberali au văzut că cele mai multe minuni îi sunt atribuite lui Isus şi sunt scrise în cele patru Evanghelii, care poartă numele Matei, Marcu, Luca şi Ioan, cu afirmaţia că Matei şi Ioan au fost ucenici ai lui Isus, deci martori ocular ai evenimentelor, iar Marcu şi Luca au fost contemporani cu evenimentele, dar le-au colectat de la martori oculari care le-au relatat acele întâmplări. Teologii liberali, fără să dispună de date istorice noi, au lansat pur şi simplu “adevărul ştiinţific” că aceste patru Evanghelii au fost scrise după anul 80, la o jumătate de secol după evenimente, timp în care ele au fost transmise pe cale orală, timp suficient ca să se creeze minunile legendare cuprinse în ele. Cărţile au fost scrise de autori anonimi, dar au fost atribuite unor martori oculari, ca să li se dea credibilitate.

Acesta era verdictul “ştiinţific” al teologilor liberali, care au început să le predea în universităţi şi în seminarii. Şocul produs studenţilor a fost devastator. Mulţi şi-au pierdut credinţa că Biblia ar fi inspirată de Dumnezeu şi că ar fi Cuvântul lui Dumnezeu şi şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu şi au părăsit şcolile. Dar profesorii liberali au convins pe mulţi studenţi să rămână în şcoală, să devină pastori şi, de la amvoane, să spună credincioşilor ce au învăţat ei despre Biblie! Şi mulţi au făcut-o, cu consecinţa că au produs şocul şi între membrii bisericilor. Mulţi enoriaşi şi-au pierdut credinţa în Biblie şi credinţa în Dumnezeu şi au părăsit bisericile. Aşa se face că, în secolul al XX-lea, cele mai mari catedrale protestante au devenit doar piese de muzeu vizitate de turişti!

Teologia Liberală a apărut în Germania şi a trecut imediat şi în Anglia. În aceste ţări există şi un segment romano-catolic şi alte forme de creştinism. De aceea, efectul pe plan naţional nu a fost perceput ca ceva devastator.

Lucrurile au stat altfel în ţările scandinave: Danemarca, Suedia, Norvegia şi Finlanda, unde protestantismul luteran a devenit şi a rămas pentru cel puţin două secole singura religie. Aici, când credinţa în Biblie a fost pierdută, s-a pierdut orice bază pentru credinţa în Dumnezeu.

Ca să înţelegem ce s-a întâmplat aici, trebuie să ne întoarcem înapoi în Germania secolului al XIX-lea şi să vedem mai de aproape ce a produs şocul pierderii credinţei în Biblie şi, drept consecinţă, şocul pierderii credinţei în Dumnezeu. Cazul tipic pentru acesata este Friedrich Nietzsche (1844-1900). Acesta a crescut într-o familie de oameni foarte credincioşii. Tatăl lui era pastor luteran, aşa cum erau şi câţiva unchi ai lui. Din adolescenţă a decis să se facă pastor, dar la vârsta de 17 ani a citit cartea teologului liberal David Strauss, “Viaţa lui Isus”, în care autorul analiza minunile din cele patru Evanghelii ca fiind “mituri evanghelice”, “mituri istorice”, sau legende. Efectul a fost răvăşitor: Nietzsche şi-a anunţat mama (tatăl lui murise) că nu mai merge la teologie şi că a ales să studieze filosofia. La scurtă vreme, Nietzsche a început să scrie atacuri tot mai virulente împotriva teologilor care “l-au ucis pe Dumnezeu” şi în general împotriva creştinismului. Duşmănia lui împotriva creştinismului l-a dus în cele din urmă la pierderea minţii.

Cum explicăm această întoarcere împotriva a tot ce ai iubit în copilărie?

Să ne ducem direct la esenţă: Toată frunuseţea credinţei în care a crescut se baza pe Biblie; când Biblia a fost atacată şi desfiinţată, toată lumea frumoasă în care a copilărit s-a stins şi lui Nietzsche nu i-a mai rămas decât amarul că lumea aceea a fost o iluzie clădită pe mituri şi pe legende. Golul lăsat în urmă nu mai putea fi umplut cu nimic. Pe cine să acuzi pentru aceasta? Este foarte greu să înţelegi împotriva cui se îndrepta energia furibundă a acestui om rănit de moarte!

Într-o societate clădită pe adevărurile Bibliei, când aceste adevăruri sunt spulberate prin şiretlicurile teologiei liberale, nu rămâne numai golul, ci rămâne furia şi disperarea şi lipsa de a mai avea o raţiune pentru existenţă.

Teza pe care vrem să o emitem acum este că ceea ce s-a întâmplat cu un individ se întâmplă aidoma şi cu o naţiune întreagă.

Să ne uităm cu atenţie la ceea ce s-a întâmplat în Suedia (norvegienii i-au urmat întotdeauna ceea ce au făcut suedezii) după colapsul credinţei luterane: în 1932 a ajuns la putere partidul social democrat, care a pornit în mod sistematic la crearea unei societăţi bazate pe principii marxiste. Unul dintre rezultate este crearea departamentului pentru protecţia copilului, care este de fapt instrumental de creare a societăţii golită total de Dumnezeu, în care familia (concepută de Dumnezeu!) este distrusă, iar copiii sunt crescuţi după principii socialiste.

Astfel, în anii 1930, social democraţii Gunnar şi Alva Myrdal vorbeau deschis despre “o remodelare totală şi radical socialistă a socităţii.” Pentru aceasta, copiii trebuia să fie scoşi de sub influienţa părinţilor şi trebuia să fie daţi în îngrijire şi pentru educare unor experţi acreditaţi de stat. Obiectivul era eliminarea claselor sociale şi construirea unei societăţi bazate pe democraţie economică, iar pentru educarea copiilor necesari acestei societăţi mica “familie patologică” era total inadecvată; pentru atingerea acestui ţel, copiii trebuia să fie educaţi în creşa colectivă de zi de către experţii acreditaţi de stat (Cf. Politeia World, 15 ian. 2016).

Trebuie să subliniem că limbajul acesta era pur comunist, dar nici măcar Stalin n-a îndrăznit să meargă atât de departe încât să ia copiii din familii şi să-i plaseze în “creşe colective”!

Domnul Pepine numeşte pe bună dreptate “protestantism laicizat” ceea ce a rămas în ţările scandinave după ce protestantismul şi-a pierdut încrederea în Biblie. Este un protestantism fără Dumnezeu.

Mai există vreo speranţă?

În protestantism există tot timpul primejdia pierderii credinţei, care este de fapt primejdia morţii spirituale. Dar creştinismul este produsul lui Isus Cristos, care dincolo de moarte a revenit la viaţă prin înviere. Foarte mulţi credincioşi care prin teologia liberală şi-au pierdut credinţa, trăiesc mai târziu o reîntâlnire cu Cristos şi prin aceasta trăiesc o re-înviere. Şi cu cât a fost mai amară viaţa fără Cristos, cu atât mai pasionată şi mai plină de realitate divină este viaţa de după re-înviere.

Dar teza noastră este că ceea ce se întâmplă indivizilor se poate întâmpla şi cu naţiunile. Aşa s-a întâmplat în Anglia în secolul al XVIII-lea. După un declin spiritual aducător de letargie, s-a ridicat un tânăr pe nume John Wesley (1703-1791) care a produs ceea ce englezii au numit “revival”, adică o reînviere. Întreaga Anglie a fost întoarsă cu faţa spre Dumnezeu şi a intrat în ceea ce s-a numit “holiness movement”, adică mişcarea pentru sfinţenia vieţii. În loc ca Anglia să meargă ca Franţa pe calea revoluţiei atee, a intrat în epoca de prosperitate a epocii victoriene.

În Statele Unite, în acelaşi secol a existat o perioadă de letargie spirituală, dar s-a ridicat Johnatan Edwards (1703-1758), prin care s-a produs un extraordinar “revival”, care a adus o renaştere a vieţii spirituale şi a pregătit calea spre mişcarea de independenţă.

În Ţara Galilor s-a produs un “revival” extraordinar în 1904-1905, prin Robert Evans, care a produs o adevărată renaştere spirtuală şi morală a întregii ţări.

Protestanţii români folosesc pentru aceste “revivals” termenul de “treziri spirituale”.

Oare nu putem spera într-o asemenea trezire spirituală şi în ţările scandinave?

Oare nu cumva cazul familiei Bodnariu şi focul pe care l-a trezit acesta între românii de pretutindeni ar putea să aprindă această trezire spirituală?

În Norvegia există 46 de mii de penticostali şi 10 mii de baptişti. Nu s-ar putea ca aceştia să fie elementul de legătură prin care protestanţii români să contribuie la întoarcerea la Dumnezeu şi astfel la renaşterea naţiunilor scandinave?

Teologia liberală a dat o lovitură gravă credibilităţii Bibliei. Cel care a văzut nevoia unei riposte academice a fost Billy Graham. Prin 1950, el i-a îndemnat pe protestanţii din America să-şi creeze seminarii de acelaşi nivel academic ca liberalii şi să producă experţi capabili să apere Biblia la acelaşi nivel. În câţiva ani au fost create mai multe asemenea seminarii. Rezultatul final a fost că în anul 1978 un număr de aproape 300 de teologi au produs documentul de bază despre ineranţa (lipsa de greşeală) Bibliei. Scurtă vreme după aceea, câţiva teologi de cel mai înalt nivel academic au produs cărţi pentru apărarea adevărului tuturor afirmaţiilor din Biblie. Amintesc doar trei dintre ele: W.Kaiser,”The Hard sayings of the Old Testament”; F. F. Bruce, “The Hard sayings of Jesus”; şi Manfred Brauch, “The Hard Sayings of Paul”. Aceştia iau pasajele care par a cuprinde greşeli sau contradicţii şi le explică. Sunt zeci şi zeci de alte cărţi care se ocupă de această problemă a credibilităţii Bibliei. Fiindcă lupta pentru Biblie este lupta pentru credinţa noastră creştină.

Teologii protestanţi sunt capabili să apere credibilitatea Bibliei. Credinţa lor este tot timpul supusă atacurilor. Aceste atacuri produc uneori victime. În cazul discutat mai sus, adică în ţările scandinave, victimele directe sunt copii. Dar victima ultimă este însăşi societatea umană. Căci atunci când o naţiune Îl pierde pe Dumnezeu, îşi pierde esenţa divină, nobleţea şi frumuseţea. Când Îl aducem înapoi pe Dumnezeu, naţiunea trăieşte o reînviere.

Prof. Dr. Iosif Ţon

 

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Fiti oameni! – Recenzie

CopertaFitiOameni„Fiţi oameni” – Un volum semnat de Iosif Ţon despre rugăciune, credinţă si biruinţă

Nimic nu este mai simplu decât să predici Evanghelia într-o societate liberă. Este uşor să le vorbeşti oamenilor despre Hristos, atunci când nu îţi este nu există restricţii cu privire la ceea ce poţi spune. Nu e nicio problemă să fii un predicator care adună masele de oameni, când acest lucru nu este interzis, dar a realiza toate aceste lucruri în contextul unei societăţi supuse unui regim dictatorial reprezintă o provocare căreia puţini pot să îi facă faţă.

„Cuvinte fără de moarte”

Societatea comunistă a apus, cel puţin în România. Deja vorbim de timpuri trecute, ce nu îşi mai găsesc un corespondent imediat în lumea în care trăim. Cu toate acestea, învăţămintele pe care le-am deprins în acea perioadă ar trebui să rămână vii, tocmai pentru ca istoria să nu se mai repete. În acelaşi timp, memoria  actelor de curaj şi bărbăţie dovedite de către oamenii credinţei în acele timpuri nu trebuie să dispară. Astfel de amintiri se constituie ca adevărate diamante de mare preţ, zămislite în cuptorul suferinţelor pentru Hristos, în mijlocul noroiului şi pietrişului unei societăţi abrutizante. În acest sens, cartea „Fiţi oameni”, alcătuită dintr-o selecţie a predicilor ţinute către Iosif Ţon în perioada 1973-1981 reprezintă un adevărat tezaur de nestemate, ce strălucesc în lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu. Valoarea acestor „cuvinte fără de moarte” poate fi în mod corect evaluată doar în perspectiva veşniciei, fiind cu atât mai mare cu cât timpul în care au fost aduse la viaţă era unul de întuneric, necredinţă şi disperare.

Chemare la o viaţă transformată

„Care au fost caracteristicile de bază ale predicilor mele din acea perioadă adunate în volumul acesta reprezentativ?”, spune Iosif Ţon. „În primul rând, prin multe dintre aceste predici am căutat să dau oamenilor curajul de a sta drept în picioare, de a înfrunta persecuţia cu bărbăţie, de a fi gata de orice sacrificiu pentru credinţă, de a rămâne cu Domnul Isus prin orice încercare.” Nu este simplu să îţi propui un astfel de obiectiv şi cu atât mai greu este să îl şi realizezi, dar prin viaţa şi exemplul pastorului Iosif Ţon putem spune că acest obiectiv a fost atins. De asemenea, în aceste predici se poate urmări o temă care apare iarăşi şi iarăşi în scrierile lui Iosif Ţon, având drept subiect transformarea vieţii. „În al doilea rând, preocuparea mea a fost să văd că credinţa oamenilor nu rămâne ceva teoretic, ci că ea este un act care duce la o viaţă transformată. Pe scurt, prin predicile mele am vrut să produc oameni de caracter. Am predicat un mesaj care să ducă la transformare lăuntrică şi la o trăire curată.”

Sursa adevăratei bucurii

O primă temă pe care o abordează Iosif Ţon este cea a „adevăratei bucurii”. Pare destul de dificil să vorbeşti despre bucurie unor oameni întristaţi şi apăsaţi de felurite suferinţe, dar aici este puterea de excepţie a creştinismului. Un creştin nu poate fi decât un om care gustă din adevărata bucurie cerească, în timp ce bucuria oferită de această lume este întotdeauna trecătoare şi durează puţin. „Sursa acestei bucurii este o gândire schimbată. Şi eu accentuez – şi aţi văzut că accentuez mereu: să te laşi pătruns mereu de acest gând: că eşti fiul lui Dumnezeu, că eşti unit cu Hristos, că eşti în mâna Lui. Acest gând trebuie să te pătrundă până în adâncurile tale. Eu aşa înţeleg secretul bucuriei, prin a şti că Dumnezeu îmi este tată.”

„Voi biruiţi!”

Un alt aspect important din viaţa de credinţă este cel al „luptei împotriva păcatului şi IosifTon3biruinţa asupra sa”. Cu siguranţă că acest subiect a fost amplu dezbătut în repetate rânduri, de către multe persoane. Dar caracteristică pentru Iosif Ţon este acea abordare practică, având implicaţii imediate, a luptei pe care o dăm împotriva păcatului, indiferent de formă. În această luptă ne regăsim ori de câte ori ne opunem răului din lume şi celor care-l promovează. Dar în această luptă, cel care prezintă adevărul nu trebuie să rămână singur, ci alături de el trebuie să fie toţi cei care cred în Hristos. „Vreau să ştiţi că voi, cei care vă rugaţi în taină, voi sunteţi cei care faceţi biruinţa Evangheliei. Nu predicatorul este cel care biruie; voi biruiţi! Predicatorul este asemenea lui Iosua, care se luptă în vale cu duşmanul. Moise, cel de pe munte, cel care se roagă pentru Iosua, sunteţi voi! Când Moise îşi lăsa mâinile în jos, Iosua era slab şi pierdea bătălia. Aceasta se aplică şi la mine, ca şi la toţi cei care vestesc Evanghelia. Dacă noi slăbim, slăbim pentru că voi aţi lăsat mâinile în jos, pentru că nu v-aţi rugat îndeajuns pentru cei care prezintă adevărul.”

„Oameni care îndrăznesc să lupte”

De asemenea, atât în vremuri totalitare, cât şi în cele „normale” avem datoria să îl recunoaştem pe „cel rău şi metodele lui”. Imaginea propusă de Iosif Ţon cu privire la natura bisericii este deosebit de relevantă, fiind într-o directă contradicţie cu ceea ce ar fi dorit stăpânii acelui regim de întuneric. Irozii din toate vremurile au căutat să aducă slăbiciune în mijlocul poporului lui Dumnezeu, propagând idei şi concepţii care să-i nimicească puterea. Adevăraţii martori ai lui Dumnezeu au ştiut să aibă o concepţie corectă despre biserică. „Unii oameni îşi imaginează de cele mai multe ori biserica, asemenea unui spital, un locaş al sufletelor bolnave, o adunare a oamenilor înfrânţi în viaţă, care nu mai pot ţine piept problemelor vieţii acesteia şi care găsesc în religie un refugiu, o alinare, o mângâiere într-o viaţă pierdută. Însă imaginea aceasta este cu totul falsă. Dacă ar fi să comparăm biserica cu o instituţie omenească, în mod corect şi după cuvântul lui Dumnezeu, nu am compara-o cu un spital, ci cu o armată. De ce? Pentru că aici nu vin oameni înfrânţi cum s-ar crede, ci oameni care îndrăznesc să lupte. Aici vin oameni care nu dau înapoi în faţa vieţii, ci oameni care au fost descătuşaţi de sub puterea celui rău şi care au declarat pe faţă război întunericului.”

„Să stai singur în furtună”

Dacă există un lucru care provoacă abaterea de la acest ideal creştin al unei biserici luptătoare şi biruitoare, atunci acela decurge din influenţa demoralizatoare a vremurilor pe care le trăim, caracterizate de nelinişte, îngrijorare şi teamă. Iar dintre toate acestea, poate cea mai periculoasă ameninţare este cea a compromisului, a abaterii de pe calea cea dreaptă. „Primejdia de a nu mai merge pe drumul drept, primejdia de a o lua pe ocolite, aceasta este primejdia când vremurile sunt cumplite, vremuri în care oamenii se abat de pe cale, când oamenii o iau razna. Vremuri în care nu ai pe nimeni ca sprijin lângă tine. Vremuri în care nu ai pe nimeni care să te ajute să stai pe calea cea dreaptă. Vremuri în care eşti aruncat fără milă într-o situaţie în care trebuie să stai singur în furtună.”

„Adevărul, corectitudinea şi cinstea”

Tocmai în astfel de vremuri, adevăraţii creştini sunt asemenea unor repere morale şi spirituale, stând în picioare atunci când toţi se culcă la pământ, fiind oameni atunci când toţi ceilalţi abandonează acest statut. A fi om, a fi puternic în mijlocul furtunii presupune o experienţă interioară pe care puţini oameni o dobândesc. Înseamnă să ai rădăcini adânci în Sfânta Scriptură şi în Dumnezeu şi să nu te laşi impresionat de desfăşurarea forţelor celui rău sau chiar de propria neputinţă. „Omul adevărat este omul care are principii clare. Are principii sănătoase şi nu le sacrifică. Mai bine moare. El nu îşi calcă principiile dumnezeieşti, iar când e vorba să le aplice, el o face cu dragoste, cu blândeţe. El este în dragoste credincios adevărului. Este omul care se dăruie pentru alţii, care abandonează egoismul mârşav şi meschin şi iese să îmbogăţească pe alţii. Care se revarsă în dragoste spre alţii. Omul adevărat este omul care ţine la principii, care este sever cu el însuşi şi nu încalcă în niciun chip adevărul, corectitudinea şi cinstea.”

Adevărata sete după Dumnezeu

Ce ideal deosebit a aşezat Iosif Ţon în faţa celor care erau destinaţi să ajungă „ oameni noi”, după chipul fricii! Fără a vorbi în mod direct împotriva regimului, pastorul Iosif Ţon lovea la rădăcina principiilor de întuneric care stăteau la baza acestuia. De fapt, creştinismul autentic va fi totdeauna o ameninţare pentru oricine doreşte să fie stăpân peste semenii săi, precum şi pentru oricine doreşte să se înalţe împotriva Celui Prea Înalt. Experimentul comunist nu a fost altceva decât o bătălie pentru mintea oamenilor, o încercare de a-i abate de la realitatea lumii spirituale, de a-i arunca în suferinţă şi de a distruge noţiunea de om. Pentru toate aceste aspecte, Iosif Ţon a dedicat predici care să restaureze valoarea umană, care să ne determine să nu fugim de suferinţa pentru Hristos, să credem în realitatea lumii viitoare, să învăţăm abecedarul Evangheliei şi să câştigăm bătălia pentru mintea noastră. Autorul ne-a arătat ce înseamnă adevărata sete după Dumnezeu şi cum putem primi viaţă de la Duhul Sfânt, pentru ca în final, să trăim experienţa unor soluţii neobişnuite pentru situaţii deznădăjduite şi să ne acceptăm pe noi înşine, să nu mai fim cu inima împărţită şi să fim asemenea cu Hristos.

„Funcţionăm bine… pe bază de dragoste”

„Când Dumnezeu ne-a conceput, primul lucru pe care l-a realizat a fost ca noi să nu funcţionăm bine decât pe bază de dragoste. Primul lucru de care are nevoie un copil este dragostea mamei lui, nu numai hrană. Dacă un copil nu simte dragostea mamei, dacă un copil nu este înconjurat de iubirea părinţilor, el se usucă în interior. Uitaţi-vă la un copil nedorit şi la un copil căruia părinţii îi spun că e nedorit. Uitaţi-vă cât e de speriat, cât e de complexat şi cât e de derutat în viaţă, copilul căruia nu i s-a arătat dragoste.”

În creuzetul urii, minciunii şi fricii, al timpurilor în care experimente aberante se făceau pe naţiuni întregi, cu toţii devenisem nişte copii nedoriţi ai acestei lumi sau concepuţi doar pentru a fi sclavii unui sistem fără milă. Uitând de Dumnezeu, am ajuns să uităm şi de noi înşine, de ceea ce suntem şi de ceea ce putem deveni. Îndoctrinaţi cu o ideologie atee, materialistă şi evoluţionistă în sensul rău al cuvântului, am ajuns să credem că omul este doar un animal evoluat şi că nu există nimic dincolo de mormânt şi de orizontul acestei lumi. Cu toate acestea, Biblia a continuat să strălucească şi în vremuri de întuneric. Ba chiar, lumina ei a fost mai puternică decât în timpuri obişnuite. Cum a fost posibil acest lucru? Minunea descătuşării Cuvântului lui Dumnezeu s-a realizat prin oameni adevăraţi, oameni ai credinţei, oameni ai adevărului, printre care se numără şi pastorul Iosif Ţon. De aceea, această carte apel – „Fiţi oameni” – rămâne valabilă, indiferent de vreme. Nimic nu s-a schimbat, decât doar decorul. Lupta este aceeaşi.

Octavian D. Curpaş

 

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)