Tag Archives: Dumnezeu

“Portrete din cioburi” – Iubirea ce menţine aprinsă flacăra vieţii

Portrete1În “Portrete din cioburi” Ligia Seman reia teme din cărţile sale precedente şi compune un roman arborescent, în două volume. Cartea sa este o analiză a eşecului şi triumfului în dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar şi fresca unei lumi, a societăţii româneşti de dinainte şi după momentul Decembrie 1989. În construcţia sa, romanul “Portrete din cioburi” îmbină componente de roman creştin, roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit şi drept unul intelectual.
Ligia Seman şi lumea din romanele sale
Ligia Seman este o prozatoare română creştină de valoare. Ligia Seman debutează în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii.
„Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”
„Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”, afirma cândva, scriitoarea. Acest adevăr este exploatat şi în „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne demonstrează cu talent că în labirintul ameninţător şi plin de tentaţii înşelătoare al lumii, a rămâne de partea binelui, adevărului şi purităţii reprezintă un act plin de eroism, un test al credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu. Atât la vârsta adolescenţei cât şi a maturităţii, spiritul de compromis ne încearcă continuu, oferindu-ne ocazii de realizare materială, dar sacrificând idealurile înalte ale curăţiei de suflet, de caracter.
O istorie de viaţă
Una din temele romanului “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire. Pe parcursul acţiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge să repete istoria de viaţă a tatălui său. Povestea se repetă cu cele două iubiri ale sale, Stela şi Isa. Autoarea pune foarte mult accent pe aceste idile, încadrându-le perfect în conjuncturi socio-politice specifice. Experienţa trăită de Gabriel cu Stela şi Isa ne arată latura realistă a eroului, însă pe cea şi sentimentală. Aceste relaţii îi determină lui Gabriel, destinul. Iată cum descrie autoarea lupta interioară a lui Gabriel, alături de Isa. „Când opiul trupului nu mai acţiona, în tot mai multe seri, în urma unei beţii a cărnii, Gabriel, obosit şi nervos, răsuflând lângă ea în întunericul dormitorului – îi scăpa printre degete. Trupul îi era lungit lângă ea, dar sufletul lui se îndepărta de ea, se întorcea mereu spre obsesia lui fixă, spre familia ce o părăsise. Stătea nemişcat şi ea la început credea că doarme, dar apoi a înţeles că ochii lui erau deschişi şi realiza la ce se gândeşte el. Era chinuitor gândul că poate nu va mai putea face nimic să-l păstreze.”
În căutarea sensului propriei existenţe
Personajele principale, Emil şi Gabriel, tată şi fiu, vor afla în cele din urmă, prin intermediul experienţelor trăite, sensul propriei existenţe, dar şi sensul existenţei lui Dumnezeu. Din cauza acestor experienţe, inclusiv cele amoroase, cei doi îşi vor schimba, pe măsură ce trece timpul, concepţia despre viaţă, familie şi Divinitate. Emil şi Gabriel sunt personaje complexe şi ocupă poziţii înalte în societate. Cei doi sunt capabili de trăiri interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof, comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorică la faptul că Gabriel e natural înzestrat pentru a urca în vârful piramidei, urmând pilda tatălui său, care în timpul studenţiei fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscară în sufletul băiatului sentimente şi gânduri contradictorii.”
Credinţa în Dumnezeu, singura forţă pentru supravieţuire
Gabriel, tipul de intelectual care încearcă să se autodepăşească, trăieşte într-o realitate crudă. “Dorinţa uriaşă din interiorul lui de a-şi depăşi propria condiţie, de a se ridica deasupra oamenilor obişnuiţi, se lupta cu aversiunea faţă de armele care îi erau oferite – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta această filosofie în primul rând pentru că ea reprezenta fundaţia pe care se clădise viaţa tatălui său. Eşecul acestei vieţi îi adusese atâta suferinţă şi frustrare, încât se ferea de orice ar putea prevesti o istorie asemănătoare. În al doilea rând, politica bazată pe această filosofie excludea credinţa în Dumnezeu, despre care el nu ştia prea multe, dar care fusese totuşi singura forţă ce o ajutase pe mama lui să supravieţuiască şi să vadă un sens în tot ce îndurase.”
Moravurile unei societăţi
Romanul Ligiei Seman “Portrete din cioburi” poate fi considerat şi un roman politic. În paginile cărţii, autoarea evocă societatea socialistă vazută prin ochii unor intelectuali, tată şi fiu, Emil şi Gabriel. Autoarea prezintă moravurile acestei societăţi, falsitatea regimului politic. Însă niciodată nu s-a putut inventa o cale sigură de adormire a conştiinţei atunci când ai avut ocazia să cunoşti chemarea Cuvântului divin. Nu există nici linişte şi nici odihnă pentru cei care aleg să lase deoparte frumuseţea inocenţei de copil al lui Dumnezeu pentru plăcerile şi realizările de o clipă ale compromisului şi păcatului. Nimic nu se compară cu o conştiinţă curată faţă de sine şi faţă de ceea ce este bine şi drept, fiindcă indiferent cât de mult suntem minţiţi de societatea în mijlocul căreia trăim, totuşi Dumnezeu există şi noi am fost creaţi pentru El.

„O stea veşnică pe firmamentul Universului”LigyaSeman18
Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezentă în carte, în roman, ea înglobându-le pe cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care îl ţine în viaţă pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a menţinut aprinsă flacăra vieţii. El nu a încetat niciodată să creadă în Dumnezeu, indiferent de circumstanţe şi asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sa pentru soţie se circumscrie şi se realizează ca urmare a dragostei pentru Creator. „Dragostea profundă dintre un bărbat şi o femeie, cu siguranţă sunt simbolul Celei mai mari opere de Iubire şi Răscumpărare, iar reflectarea acestei iubiri în vieţile celor din jur o stea veşnică pe firmamentul Universului, deosebită de orice altă stea a lumii acesteia.”
În roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face uşor înţeleasă şi exprimă totul în fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca şi în celelalte romane, şi în “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar şi concis. Un alt lucru care o apropie pe autoare de cititorii săi este tonul degajat pe care acesta îl foloseşte. Limbajul utilizat demonstrează că Ligia Seman este o bună observatoare a realităţii. Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este că nici negura comunismului, nici tentaţiile bunurilor lumeşti nu pot să stingă dorinţa după Dumnezeu ce ia naştere atunci când ajungi să cunoşti Cuvântul Său. Preţul compromisului este amar şi plin de suferinţă, o cărare ce te aruncă în abisul disperării fără întoarcere. Totuşi, farmecul iubirii divine se revarsă pe drumul celui ce ajunge să învingă, chiar şi în urma multor greşeli, amăgirile unei lumi lipsite de repere morale autentice.
Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Craciunul – Semnul lui Dumnezeu care aduce pacea

cami“Dar ingerul le-a zis: “Nu va temeti: caci va aduc o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi in cetatea lui David, vi s-a nascut un Mantuitor, care este Hristos, Domnul. Iată semnul, dupa care-L veti cunoaste: veti gasi un prunc infasat in scutece si culcat intr-o iesle.” Si deodata, impreuna cu ingerul s-a unit o multime de oaste cereasca, laudand pe Dumnezeu, si zicand: “Slavă lui Dumnezeu in locurile prea inalte, si pace pe pamant intre oamenii placuti Lui.” (Luca 2:10-14)

Aproape ca a mai trecut un an si altul e gata sa inceapa… Decorul s-a schimbat deja in urbea noastra, peste tot sunt lumini stralucitoare, brazi impodobiti si o atmosfera de sarbatoare. Nu e de mirare, Craciunul bate la usa, …. insa suntem oare gata sa-l primim? Craciunul este prin excelenta o sarbatoare in care Dumnezeu ne invita prin Fiul Sau sa fim deschisi unii cu altii, sa uitam de prejudecati, sa lasam la o parte indiferenta fata de adevarul Nasterii Mantuitorului nostru. Ne facem daruri si suntem preocupati cu pregatirile de Craciun; colindam prin magazine, trimitem felicitari, ne intalnim sau vorbim la telefon cu cei cu care am uitat sau am neglijat sa tinem legatura; toti sunt parca mai primitori in acesta perioada, bogati sau saraci impartasim aceeasi bucurie, caci am asteptat un an intreg aceasta sfanta zi ca sa ne bucuram impreuna si sa ne laudam in Domnul, care a parasit cerul pentru a cobora intr-o iesle. In 1 Corinteni 30:31, apostolul Pavel ne spune ca “El a fost facut de Dumnezeu pentru noi intelepciune, neprihanire, sfintire si rascumparare pentru ca, dupa cum este scris: Cine se lauda, sa se laude in Domnul.” Invitatia “Sfintelor Scripturi” este ca noi sa ne adapam din acest Izvor de apa vie, nu doar de Craciun, ci in tot restul anului, caci intelepciunea, neprihanirea, sfintirea si rascumpararea puse la dispozitia omului pactos de Cel Prea Inalt inseamna nimic altceva, decat har.

Pentru mine, fiecare Craciun a fost deosebit de frumos si ma refer la faptul ca atmosfera speciala pe care o traiam cu aceasta ocazie exista doar pentru ca noi am ramas dintotdeauna o familie foarte unita. In copilarie, imi petreceam Craciunul cu fratii si parintii la tara, la bunici. Colindam din casa-n casa, iar dupa aceea, cand au trecut anii si am devenit adolescenti, organizam colindul impreuna cu fratii mei si cu alti tineri de varsta noastra. Un Craciun de care imi voi aminti tot restul vietii este cel de anul trecut, cand am fost invitati de un grup de tineri sa mergem ca de obicei, cu colindul. Ei se ocupasera de tot, nu trebuia decat sa ii insotim, insa fara nici o explicatie, eu m-am hotarat mai greu sa ma alatur lor si fratilor mei, Ciprian, Eugen si Mihai. Am acceptat in cele din urma, si Craciunul 2007 a ramas pentru mine ca o investitie sufleteasca, pentru ca a fost ultima data cand am mai avut sansa de a merge la colindat alaturi de Ciprian. Acesta ne-a parasit pe 11 iunie 2008, la numai 25 de ani, viata lui fiind rapusa in mod tragic, in urma unui accident. Ma gandesc si acum cu nostalgie, ca daca el n-ar fi insistat acum un an, sa fac parte din grupul de colindatori, de parca ar fi stiut ca era ultimul nostru Craciun impreuna, as fi regretat toata viata ca am ratat aceasta sansa, de a mai fi impreuna inca o data.

Povestea mea s-ar putea incheia aici, dar trebuie sa recunosc ca imi e dor de Ciprian si ca pastrez inca in suflet, imaginea lui, de frate mai mare. Insa stiu ca el se afla acum in cer, acolo unde totul este pace, liniste, bucurie si armonie. Cred ca vom ajunge noi toti in acel loc minunat, unde cu siguranta, Tatal Ceresc ne-a pregatit fiecaruia o casa. Si acest lucru este posibil si datorita Craciunului, caci prin Duhul Sfant, Fecioara a nascut un Fiu, pe Isus din Nazaret, pentru ca poporul lui Dumnezeu sa fie mantuit de pacate.

Bucuria ne va lumina si ne va incalzi sufletele in noaptea de Craciun, caci El a platit pretul impacarii omului cu Dumnezeu. Sa ne umilim sufleteste, sa nu obosim in a face binele si sa nu ii uitam nici pe cei care desi sarbatoresc Craciunul, privesc sarbatoarea aceasta doar ca pe o traditie, fara sa inteleaga ca este momentul cand au de facut o alegere. Sarbatorim acum, prima venire a Fiului lui Dumnezeu între oameni, si totodata, prin aceasta comemorare, mintea noastra este calauzita spre asteptarea celei de-a doua veniri a lui Hristos, la sfarsitul timpurilor. Sa mergem deci, cu bucurie in Casa Domnului si sa ii oferim lui Dumnezeu la randul nostru, o casa in care Fiul Sau sa Se poata naste. Scriptura spune ca Fecioara “a născut pe Fiul ei cel întai nascut, L-a înfasat în scutece si L-a culcat intr-o iesle, pentru ca in casa de poposire nu era loc pentru ei.” (Luca 2:7) Sa Il lasam pe Isus din Nazaret sa se nasca inca o data, de acest Craciun, nu doar in caminurile noastre, ci si in casa inimii noastre.

Traind in lumina acestor ganduri, sufletul nostru va deveni cu adevarat templul Duhului Sfant. Peste putin timp se va incheia si anul 2008, de aceea, de ce nu am folosi acest prilej pentru a privi din punct de vedere spiritual, spre ceea ce am lasat in urma? Sa ne intrebam ce a reprezentat pentru noi acest an, cum ne-a binecuvantat Dumnezeu in mod personal in aceasta perioada de har pe care o vom incheia in curand si in ce masura am stiut sa Ii multumim si sa Ii fim recunoscatori pentru toate cate ni le-a oferit. Daca este ceva ce nu a mers cum trebuie, daca nu ne-am bucurat de viata asa cum ar fi meritat, daca ne-am lasat calauziti de un spirit de nemultumire, putem sa rascumparam vremea, sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu in anul care vine si sa invatam sa traim Evanghelia in fiecare zi din 2009. Iar daca trebuie sa iertam, sa ne amintim ce spunea marele Shakespeare – “A ierta este o fapta mai nobila si mai rara decat aceea de a te razbuna”.  Am spus mai sus ca provin dintr-o familie extrem de unita, care a trecut la jumatatea acestui an printr-o tragedie. Craciunul este fara indoiala, si un moment in care sa ne gandim la familie. Isus S-a nascut in familia lui Iosif si a Mariei si acesta este modelul de familie pe care Dumnezeu ni-l propune. Sa intelegem ca fiecare are o misiune in primul rand in familia sa, o responsabilitate care face parte din planul divin, iar indeplinirea acestora inseamna revarsarea binecuvantarii ceresti. Sa ne iubim unii pe altii, caci aproapele nostru este si cel care s-a nascut in aceeasi familie cu noi, sa ne purtam sarcinile unii altora cu bucurie, sa avem grija unul de celalalt, sa ne rugam impreuna, construind altare in casele noastre, sa fim uniti si sa renuntam la egoism, certuri si dezbinare. In familia din Nazaret, Dumnezeu este Cel care oranduieste mersul lucrurilor, iar cei care fac parte din aceasta familie I se supun, Il asculta si Ii indeplinesc planul divin, acceptandu-I voia. Credinta lor devine una, se dezvolta in incercari si cultiva virtutile crestine. Viata lui Isus a inceput cu o incercare, atat pentru El, cat si pentru parintii Sai, caci nu este simplu sa iti nasti copilul intr-o iesle. Vorbind despre ascultare, Maria este cea care in primul rand ne ofera un exemplu in acest sens, acceptand voia lui Dumnezeu. Ea spune: „Iata roaba Ta, faca-mi-se dupa voia Ta!”, atunci cand ingerul o anunta: “Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri.” Ea este o fiinta umila, cu o mare incredere in Dumnezeu, la dispozitia Caruia se pune. Ea este neprihanita si primeste harul si darul pe care Tatal Ceresc i-l face. Ea isi intelege misiunea, chemarea si drumul pe care trebuie sa il urmeze si nu se impotriveste, ci se lasa in mana lui Dumnezeu, acceptand sa Il nasca pe Pruncul Isus. Intruparea lui Hristos se datoreaza si credintei Mariei. Meritul ei este acela de a fi inteles ca putem fi sfinti nu prin puterea noastra, ci prin lucrarea lui Dumnezeu.

Fiul lui Dumnezeu a devenit Om, a luat pentru totdeauna natura umană si S-a intrupat pentru ca Dumnezeu nu a dorit să cadem si mai mult in pacat. Dragostea Sa fata de noi s-a manifestat mai intai prin intrupare, iar apoi prin inviere, caci El a devenit Om din prea multa dragoste pentru noi. Dumnezeu a adus intregii lumi vestea buna a Craciunului, insa multi au ales sa nu o primeasca. El este dispus sa ne dea apa vietii din abundenta, iar bucuria Craciunului este o parte din aceasta veste buna. Putem sa traim si sa ne impartasim de bucuria aceasta individual, dar si colectiv, ca familie, ca biserica si ca societate, iar slujirea este elementul principal in aceasta formula. Isus S-a nascut intr-o iesle, pentru ca un om care avea un han si se bucura de prosperitate a refuzat nu doar sa o gazduiasca pe Maria, ci a respins darul facut de cer, posibilitatea mantuirii. La fel si Irod, care nu a sovait sa recurga la crima, luand decizia de a-L omori pe Imparatul Cerului. Dar au fost si oameni care au primit cu bucurie si speranta vestea buna – pastorii si magii. Acestia nu au ezitat sa Il caute si sa I se inchine. Avem sansa acum sa ii deschidem cu simplitate si sinceritate usa inimii si sa ii aducem, la fel ca si magii, daruri – credinţa, nadejde si dragoste. Si sa nu uitam un lucru – cea mai mare dintre acestea trei este dragostea. “Dragostea! Este aripa daruita de Dumnezeu sufletului pentru a urca la el”, spunea Michelangelo Buonarotti. Spiritul Craciunului inseamna in primul rand, dragoste – pentru Dumnezeu si pentru oameni. Asa a fost la inceput, cand Tatal a creat cerurile si pamantul si asa este inca, in Imparatia Sa. De Craciun si nu doar de Craciun, putem trai si respira atmosfera cerului. Depinde de noi sa ne hotaram!

Stefania Fodorean

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Peste deal de lumea materială

funiiledragcopertaAr fi lipsit de onestitate să prezint cartea Funiile dragostei, scrisă de Ligia Seman, ca pe o descoperire a mea. Am ajuns la ea via Imaginea lui Dumnezeu reflectată într-un roman al căutărilor la vremea descoperirii sensului vieţii – ampla şi profunda analiză semnată de Octavian D. Curpaş.

Dacă ar fi să pun o „etichetă” textelor lui Octavian Curpaş, aş scrie pe ea: înţelegere. El are, totdeauna, o privire înaltă asupra problemelor şi ceea ce, şi cu mult talent literar, ne prezintă, este linia dreaptă a lucrurilor (oameni, fapte – orice) – conturul lor, curăţat de porozităţi sau false podoabe. Cine citeşte recomandarea pe care o face el romanului Ligiei Seman, va citi şi cartea pentru că Octavian Curpaş ne convinge că, în “Funiile dragostei” (care – ne asigură el – nu are nimic de-a face cu ficţiunea), vom găsi o acţiune aparte, un subiect capitalizat în iubire, o pledoarie pentru compatibilizarea vieţii civile cu credinţa, un conflict bine condus, într-un stil literar atractiv, autoarea stăpânind atât arta narativă, cât şi cea a instrumentării dialogului sau arta mijloacelor de caracterizare a personajelor.

Toate acestea, nu pot să nu trezească interesul iubitorilor de literatură, cu atât mai mult al celor pentru care sensul vieţii (pe care Octavian Curpaş îl evidenţiază începând chiar cu titlul recenziei sale) e orientat, indiferent de cărare, spre Dumnezeu. Cartea Ligiei Seman este o confirmare.

Într-adevăr, sensul vieţii organizează textul, în câteva linii calitative. Nemaifiind, acum, ceva nou de spus, voi schimba doar „regnul” interpretării.

Funiile dragostei pleacă de la constanta: „Balul bobocilor” şi de la un pachet de uniformităţi: locul de desfăşurare, care, de câţiva ani, este acelaşi; concursul, nelipsit, de la acest eveniment, pentru titlul de miss; probele – egale, pentru toate concurentele; atmosfera şi amenajările de recepţie neprotocolară (cu accent pe binele fizic: mese, scaune, sandvişuri, prăjituri, apă, băuturi răcoritoare) – asemănătoare, de la an, la an şi, de la universitate, la universitate. Ne putem închipui vacarmul (obişnuit, şi el, la asemenea festivităţi) din sală, totuşi, aceste componente de mediu sugerează, prin regularitatea lor, armonie. Suntem introduşi, deci, încă de la început, în registrul idealismului. Ni se prezintă o incintă intens populată, din care, evident, nu poate lipsi nici variabilitatea. Este, acolo, o masă de studenţi, fiecare, din ei, cu caracter, temperament, preferinţe proprii, nemaivorbind de aspectul exterior, unic, absolut personal. Miss frumuseţe este alta, în fiecare an. Şi, în ansamblu – polifonie şi o cromatică pestriţă. Sala adună şi ştiutele atribute fundamentale şi complementare, între ele, ale „hotarului”: închidere şi deschidere. Ambianţa sală-public este sub semnul virtualului – al posibilităţii: contacte, influenţe, ocazii, primejdii. Un virtual în planul celei mai neîndoielnice realităţi.

 

Este un loc „lumesc”, de viaţă frenetică – prin excelenţă, pasională. Un pas spre dreapta – e pasionalul virtuţii (Şi acum rămân: credinţa, nădejdea şi iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea – 1 Corinteni 13, 13), unde se situează Lia, Florin, Relu şi mulţi alţii. Un pas spre stânga – e pasionalul păcatului, cu zădărnicia şi pierzania lui (Şi am văzut eu că toată osteneala / şi toată bărbăţia / nu sunt decât invidia omului faţă de aproapele său; aceasta este, şi ea, deşertăciune şi vânare de vânt – Ecclesiastul 4, 4). Pasul de invidie îl fac, chiar în mijlocul acestei săli (nu prin contactul imediat cu Securitatea, ci prin ideile care le încolţesc şi pe care, apoi, le rulează în minte), frustratul, din punct de vedere material, Mircea şi egocentricul Mihai, care are totul, dar o vrea, pe deasupra, pe Lia (nu pentru că o iubeşte, cum crede, ci pentru că se iubeşte pe el – cum nu-şi dă seama). Dar sunt oameni, şi ei – cu suferinţe, tentaţii, decizii neinspirate.

Din primele pagini, sunt aduse în faţa cititorului aproape toate personajele cărţii. Ele, ca şi cele care vor apărea mai târziu, se înfiripă, în imaginaţia lectorului, reale, în carne şi oase. Paradoxal, percepţia aceasta, a realităţii vizibile, este cea mai subiectivă. Autoarea, însă, caută – poate intenţionat, poate, intuitiv – să realizeze o corespondenţă între subiectivitate (partea prosopografică – descriptivă, picturală – a portretului) şi obiectivitate (realizată prin mijloacele proiective ale etopeei). Aceşti eroi frumoşi, dintre care, unii calcă foarte strâmb, au ezitările lor şi interogaţiile lor în faţa opţiunii pentru rău, ceea ce relevă un interior esenţialmente frumos – lucru conform cu frumuseţea lor exterioară. Ligia Seman fixează, în felul acesta, o capacitate latentă de redresare care se poate activa în orice moment, fără prea mare merit personal, din partea protagoniştilor sau al celor cu rol secundar, deoarece, în natura ei, Creaţia lui Dumnezeu este bună. Cu atât mai mult este bun omul creat tocmai după chipul şi asemănarea Lui. Aşezarea, de către autoare, a tuturor figurilor, într-un fel de estetică primordială, se încadrează, după cum se vede, în firea lucrurilor. Totuşi, dacă nu e ficţiune, beletristică este. Toate personajele sunt echipate cu un bagaj, clasic, de armonie, dar intervine un joc, romantic, de lumini şi umbre. Vocea nu mai poate fi lirică şi se despică în şuvoaie cu tempouri diferite, iar acţiunea se va exprima, de-acum, în note dramatice. Eroii se polarizează repede, după toate regulile naturii create de Dumnezeu, ceea ce implică existenţa unei funii de dragoste între ei, chiar dacă ea are şi capacităţile urii.

Prin aceeaşi axă, după legile universului, se propagă atracţia şi respingerea dintre poli; de-a lungul ei, al funiei-axă, vor fi posibile convertirile din roman – ca schimbare a obiectului atracţiei sau al respingerii. Binele este fundamental şi îl are, ca prototip, pe Dumnezeu. Răul este relativ, accidental şi pasager. Este firesc ca niciunul din personaje să nu rămână, definitiv, „rău”. Persistenţa în eroare nu va înregistra timpi egali. Dar, atât departajarea, cât şi solidarizarea eroilor vor decurge din caratele iubirii. Unii întind, aproapelui, coarda, dar şi el trebuie să vrea să o prindă. Afectiv, momentul poate fi extrem de tensionat. Şi există, în Funiile dragostei, şi o combinaţie între materie şi emoţie: lacrima. Teren riscant, pentru autoare, dar în care ea se încumetă şi dă drumul multor lacrimi, în carte. Din cauza lor, romanul ar putea fi taxat – greşit – ca melodramatic. Ce legătură e – spunea, iată, Blaga – între lumină şi lacrimi? Nu ştiu. Dar dat fiind că există ochiul, organ al luminii şi în acelaşi timp al lacrimilor, legătura e dovedită chiar dacă esenţa ei nu o vom întrezări niciodată. Legătura e dovedită şi în cartea Ligiei Seman, unde lacrima apare totdeauna o dată cu limpezirea vederilor, cu luminarea minţii.

Finalul romanului este în simetrie-asimetrie cu începutul lui. Apare, înainte de epilog, o altă delimitare – un salon de spital, dar ocupat, de data aceasta, bineînţeles, doar strictul necesar. Un loc al iregularităţii, al realizărilor diferenţiate, unde fizicul, sub eroziunea bolii, pierde teren, unde sufletul îşi face simţită valoarea. Acum, când durerea datorită morţii lui Florin încă mai persistă, e o uşurare să ştiu că, mai presus de o viaţă materială, contează mântuirea unui suflet. Un loc care nu mai e al virtualului, ci al realizării ori, ori.

Oricât ar fi fost ea de sfântă, de milostivă, de bună, era imposibil să-l poată ierta. Aceasta depăşea limitele condiţiei umane. Sunt, e adevărat, hotare ale condiţiei umane: concretizate, între altele, în dorinţe. Dacă dorinţele iau direcţia interesului personal, nesocotindu-l pe al altuia, ele produc închideri şi, de aici, autodevorare; dacă sunt altruiste, realizează deschideri – spre o lume, cu siguranţă, populată. Niciodată […] Mihai nu-şi închipuise că va putea lua parte la înmormântarea Liei. Nu ţinea minte să fi văzut vreodată atât de multă lume cu un asemenea prilej.

Frumuseţii proprii a eroilor i se adaugă, în încheierea volumului, noi calităţi, rezultate dintr-un transfer de iubire. Nu era atât de frumoasă [Mădălina] cum fusese Lia, însă lui [lui Mihai] i se părea – de fapt era pe deplin convins de aceasta – că nu era o fiinţă mai frumoasă decât ea – frumuseţea care întrece materia: constantă, acum, în pereche inversă cu schimbătoarea, de la bal, la bal, miss. Este un transfer pe care Mihai nu l-a reuşit niciodată în relaţia cu Lia. Nu este o carenţă a raportului dintre ei din cauză că Lia ar fi avut nevoie de nişte frumuseţe în plus, ci pentru că Mihai nu şi-a revărsat iubirea (ci numai admiraţia) asupra ei, iubirea, păstrându-şi-o, devoratoare, pentru el însuşi. Este o carenţă mai mult a raportului cu Dumnezeu. Cât timp fierea geloziei otrăveşte conştiinţa, ochii nu se pot ridica spre Cer şi rămân fixaţi de scoarţa trecătoare a pământului. Până în ultima clipă de viaţă a Liei, Mihai l-a considerat pe Florin rivalul lui. Aş vrea să-i demonstrez că sunt capabil s-o fac mult mai fericită decât putea Florin. Şi Mihai şi-a trimis gelozia, susţinută de putrede aţe, până în largul cerului, dar ochi pentru Cer, încă, n-a avut. În acest caz – spune Mihai, într-un monolog interior, redat la persoana a treia -, Florin câştigase. El era deja în cer şi Lia va merge la el, iar el, Mihai, va fi mistuit în iad nu de flăcările lui, ci de durerea de a o şti departe, a altuia pe ea… pe care o iubea [crede] cu atâta intensitate. Mihai a rămas mult timp cu privirea aceea, din ziua balului, rătăcită, ajungând, cu greu, numai peste înălţimea capetelor studenţilor şi negăsind ceea ce căuta, negăsind nici fiinţa căutată. Replica iubirii adevărate stă în capătul somaţiei ajunse, din vina lui Mihai, pe biroul lui Florin: Lia, vreau să mă ajute Dumnezeu să te pot face fericită […] Indiferent peste cât timp te vei întoarce, eu voi fi tot aici. Sau în atitudinea din momentul de răutate al Ancăi (încă atee), când Relu îşi plecă faţa senină şi o mângâie cu privirea deşi fata rămase neclintită în intenţiile ei. Mihai va avea de lustruit mult la diamantul sufletului lui (scăpat, cândva, la balul acela, în mocirlă), dar va reuşi, până la urmă, să-l facă să se reflecte, strălucitor, în al Mădălinei – sora lui Dani, studentul ucis într-un accident înscenat de securişti şi pe care Mihai încercase să-l salveze. Romanţios? – Deloc. E o demonstraţie practică a posibilităţii, oricare ar fi condiţiile. Şi o dovadă ştiinţifică a indispensabilului iubirii aproapelui (cu iertare, dacă e cazul).

Romanul e construit în spirală – în cercuri semiînchise, deschise mereu cu o treaptă mai sus. Absenţa motivată a Liei de la petrecerea studenţilor făcuse o legătură între idealitate şi obiectivitate (Dumnezeu se aplecase spre creatura lui şi o chemase). Absenţa tot atât de motivată a Liei din realitatea palpabilă (altă petrecere) creează tangenţa obiectivităţii cu idealitatea (Lia merge definitiv în Împărăţia lui Dumnezeu). În idealism (trasat, la începutul cărţii, în spaţiu închis) este, acum, la sfârşit, Ziua Porţilor Deschise. Spre Suprema Realitate. O sărbătoare „organizată” pe o spiră superioară. De fapt, e un început al poveştii de viaţă pe care şi-o poate compune fiecare cititor. Oricum, prietena mea era prea puţin interesată în desluşirea acestei aşa-zise „enigme”: pentru ea cel mai important era faptul că acele cuvinte fuseseră insuflate de Dumnezeu, şi nu numai atât… era nespus de fericită că le înţelesese ca fiind adresate ei PERSONAL.

Registrul idealismului n-a rămas ancorat în prima pagină, nici închis între pereţii cantinei. Şi nici ea n-a fost orice sală de mese. A fost încăpătoarea şi primitoarea cantină a studenţilor de la Chihlimbar. Substanţa magistralei pământ-cer. NEMO CONTRA DEUM NISI DEUS IPSE. Nimeni şi nimic n-ar putea înfrânge pe Dumnezeu decât Dumnezeu însuşi. Principiul acesta mi se pare valabil şi în domeniul poftelor noastre primare. Nimic nu le poate înfrânge decât propria lor energie… convertită în altceva (Lucian Blaga).

În rostogolul evenimentelor, până la ultima pagină, toţi au ajuns pe culme. Paşilor pe-alături, li s-a şters urma. O constantă. Cu atâtea variabile.

Angela-Monica Jucan

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Soluţii pentru crizele şi confictele din familie

S-au scris multe cărţi despre viaţa de familie şi ne-am putea întreba dacă ar mai fi ceva deFamilie2013 spus sau de adăugat în această privinţă. Multe cărţi care tratează acest subiect merg pe o abordare foarte specializată, ce restricţionează numărul potenţialului auditoriu. Nu acesta este cazul cărţii „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie. Soţ, soţie, părinţi, copii. Întrebări şi discuţii pentru grupul mic”, de Cristian Barbosu. Îmbinând în mod armonios o abordare dinamică cu un conţinut plin de valoare, autorul reuşeşte să ne captiveze prin profunzimea, am putea spune cristalină, a gândurilor pe care ni le împătăşeşte. 

Cristian Barbosu, un pasionat de Cuvântul lui Dumnezeu

Cristian Barbosu este păstorul bisericii „Harvest Metanoia” din Arad. S-a născut la Arad, dar a copilărit la Curtici. Dumnezeu i-a oferit acestuia posibilitatea să studieze într-un seminar teologic. Surprins, Cristian Barbosu a acceptat această chemare. Pasiunea pentru Scripturi l-a determinat să urmeze trei şcoli teologice în acest domeniu, absolvind (BA) Moody Bible Institute în 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) în 1999, şi Trinity Evangelical Divinity School (PhD) în 2009.

Cristian este căsătorit cu Anne, originară din Franţa. Împreună au trei fete, Fiona, Tara şi Eden (2 ani). Cristian e pasionat de cărţi şi de munte. Cristian Barbosu este autorul volumelor  “Cele sapte pacate cardinale”, „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie”, „Cele zece porunci” şi „Habacuc”. 

„Nicio căsnicie nu se zideşte uşor”

În mod sigur, „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” este o carte ce are la bază un studiu intens pe tema vieţii de familie. Acest lucru e bine conturat prin bibliografia consistentă a acestei cărţi. Dar dincolo de studiu, cartea exprimă o experienţă de valoare acumulată în propria viaţă de familie a autorului. Acest al doilea aspect oferă o valoare deosebită sfaturilor pe care le primim, deoarece nu avem de-a face cu un stil academic, ci cu o manieră directă, la obiect, vizavi de problematica deosebit de complexă a vieţii de familie.

„Cartea aceasta este pentru tine, cel care ţii la căsnicia ta sau la copiii tăi, dar care cauţi împlinire într-un mod realist şi sincer, recunoscând dificultăţile şi problemele existente, fiind însă conştient că Dumnezeu are un plan şi soluţii potrivite pentru familia ta. Nu este o carte uşoară, fiindcă nicio căsnicie nu se zideşte uşor şi nicio cale parentală nu are un şablon anume, dar în rândurile ei vei găsi principii biblice, practice şi simple, aplicabile universal, indiferent de anii tăi de căsnicie sau de experienţa ta de părinte.”

„Legământul face diferenţa”

 

Structura cărţii conturează două arii mari ale vieţii de familie: relaţia dintre soţ şi soţie, respectiv relaţia dintre părinţi şi copii. În ce priveşte relaţia dintre soţi, autorul ne expune într-o manieră didactică şi uşor de înţeles, principiile bibice cu privire la actul căsătoriei, scopul ei şi nevoile ce se cer împlinite. Nu este ocolită nici problema spinoasă a conflictelor din familie şi a modului în care ele trebuie să fie soluţionate. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o expunere realistă a complexităţiii problemelor cu care se confruntă orice familie, însă prezentându-se metode şi căi practice de rezolvare, pornindu-se de la învăţăturile de valoare din cuprinsul Bibliei.

„Căsătoria este un legământ încheiat între soţ şi soţie înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă mult şi este baza de la care pornim în orice discuţie sau studiu pe tema căsătoriei creştine, fiindcă legământul face diferenţa. Când Scriptura vorbeşte despre legământ, ea face referinţă la ceva unic, un concept de o importanţă şi o valoare sacră înaintea lui Dumnezeu. De aceea, căsătoria a fost văzută de biserica creştină de-a lungul veacurilor ca fiind ceva sacru, un legământ încheiat nu numai o dată în viaţă, ci şi pe viaţă.”

„Idealul lui Dumnezeu”

Într-o lume supusă relativismului în privinţa valorilor şi schimbărilor de abordare privind căsătoria, cu greu am putea să credem că sfaturile biblice ar mai fi de actualitate. Cu toate acestea, deopotrivă raţiunea şi experienţa demonstrează că nimic nu s-a schimbat în perioada modernă. Cartea „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” se constituie ca o chemare de întoarcere la ceea ce este autentic şi adevărat, adică la ceea ce nu se poate schimba, indiferent de timp şi circumstanţe. Ideea familiei nu i-a aparţinut omului, ci lui Dumnezeu, iar pentru a avea succes în această direcţie, trebuie să urmăm sfaturile Creatorului.

„Idealul lui Dumnezeu este clar prezentat: ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă. De aceea, eu nu voi încuraja niciodată divorţul, ci voi căuta, atât cât ţine de mine, să îi ajut pe soţi să-şi reabiliteze căsnicia, pentru că regula Scripturii este împăcarea, pocăinţa, menţinerea unităţii, şi nu despărţirea.”

„Combustibilul necesar căsătoriei”

Un aspect inedit pe care-l subliniază autorul este cel legat de „combustibilul necesar căsătoriei”. „Există oare vreun combustibil necesar relaţiilor, fie ele conjugale, parentale, prieteneşti sau de orice fel? Avem nevoie de un combustibil special în relaţiile noastre? Avem. Care este acela? Răspunsul este dragostea. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.” Dragostea ne-a adus la altar, ea ne-a legat pe viaţă. Dragostea ne ţine vii amintirile, ea face parte din fiinţa noastră. Ea este pusă acolo de Creatorul nostru şi de aceea, dragostea este combustibilul relaţiilor.”

Conflictele în familie şi soluţionarea lor

Un alt aspect original al acestui volum de Cristian Barbosu se referă la explorarea cauzelor conflictelor din viaţa de familie. „Dumnezeu caută pacea, înţelegerea, atât în societate cât şi în familie. Oare de ce? Fiindcă El ştie, aşa cum ştim şi noi, că în general, conflictele sunt inevitabile, că pacea vine de la sine, că trebuie să ne luptăm pentru ea.”

Din acest punct de vedere, elementul de noutate se constituie din explorarea acelor tipare de reacţie care conduc cel mai adesea la conflicte, conturându-se de fiecare dată metode specifice de abordare şi contracarare a problemelor apărute. „Comunicarea dintre soţi este extrem de importantă. Aveţi grijă, cei care urmează să vă căsătoriţi, să discutaţi deschis, nu numai despre lucrurile bune din trecutul vostru, ci şi despre evenimentele negative. Am asistat la drame generate de faptul că el sau ea au aflat anumite lucruri din trecutul partenerului abia după ce s-au căsătorit, şi durerile au fost mari. Acest gen de amintiri apar când nici nu te aştepţi, în locuri şi în legătură cu lucruri la care nici nu te gândeai că ar putea să creeze astfel de complicaţii.”

Ce trebuie să schimbi

Am putea afirma că această carte este mai mult decât un manual ce tratează relaţiile de familie. Mai precis, la finalul fiecărui capitol, autorul ne oferă ocazia de a exersa „teoria” prezentată. Astfel, prin intermediul diferitelor chestionare sau al întrebărilor suntem provocaţi să aplicăm ceea ce am studiat, să exersăm principiile biblice ce privesc viaţa de familie. Acest gen de structurare şi alcătuire a unei cărţi măreşte valoarea învăţăturilor prezentate şi ne provocacă să experimentăm şi să ne îmbunătăţim propria viaţă de familie. De fapt, această carte se constituie ca o provocare adresată fiecăruia, având ca principal obiectiv împlinirea planului lui Dumnezeu în viaţa noastră.

„Dacă citeşti această carte focalizat mereu pe schimbarea celuilalt, a partenerului sau a copilului tău, în mod sigur îţi vei irosi timpul. Această carte este pentru tine, nu pentru altul. Tot ce citeşti aici, ţie şi nu altuia i se adresează. De aceea, nu arăta cu degetul spre altcineva, ci caută să vezi ce trebuie să schimbi ca Dumnezeu să poată lucra şi în familia ta.”

Părinţi şi copii

Dar viaţa de familie nu se rezumă la relaţiile dintre soţi, ci se referă şi la relaţiile ce se stabilesc între părinţi şi copii. „Un studiu pe tema relaţiilor de familie este incomplet fără o abordare a relaţiilor dintre părinţi şi copii. Acesta este şi modelul biblic, pe care-l găsim în multe dintre cărţile Noului Testament.”

Prin urmare, este esenţial să înţelegem modul în care armonia dintre soţ şi soţie se transferă asupra relaţiilor dintre ei şi copii. „Un ingredient vital al creşterii sănătoase a copiilor noştri este liniştea din familie. Am întâlnit zeci de persoane adulte care încă mai suferă şi astăzi din cauza tulburării care a existat în casă în perioada când erau copii.”

Despre disciplină şi disciplinare

Educarea copiilor presupune exercitarea cu înţelepciune a autorităţii de părinte. Nu este simplu şi nici nu se poate da o reţetă generală, însă Biblia  ne ajută şi în această privinţă, oferindu-ne învăţături de valoare şi soluţii de urmat. „Regulile, limitele şi consecinţele încălcării acelor reguli sau limite aduc siguranţa în viaţa unui copil. Familiile care sunt disciplinate, în care viaţa este ordonată, îi oferă acea speranţă copilului, acel mediu ce este propice atât dezvoltării emoţionale cât şi celei psihologice. Copiii au nevoie de un mediu în care lucrurile sunt previzibile, iar disciplina şi disciplinarea oferă acele graniţe între care copilul îşi găseşte siguranţa.”

„Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie”, o carte sintetică

Această scurtă trecere în revistă a cărţii „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” conturează fără a epuiza în vreun fel, bogăţia şi valoarea principiilor biblice, pe care Cristian Barbosu le-a adunat şi le-a prezentat într-o manieră sintetică, uşor de înţeles şi aplicabilă fiecăruia. Acest lucru nu este întâmplător, pentru că nu în ultimul rând, a păstori oameni înseamnă a-i călăuzi la principiile dreptăţii şi adevărului, aşa cum au fost ele prevăzute de către Dumnezeu. Prin urmare, volumul „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” i se adresează oricărui cititor, indiferent de vârstă. „Dragul meu, ajunşi la finalul acesti cărţi, nu te întreb ce te-a impresionat, dar sper însă, că ceva s-a schimbat sau măcar s-a mişcat în tine, nu datorită autorului acestei cărţi, ci datorită cuvintelor Autorului Cărţii Sfinte, cuvinte care au fost presărate îndeajuns cred eu, pe filele acestui volum.”

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

PLAN DE VIATA CU BATAIE LUNGA

  

Departe de mine gandul sa ma las ingropata in depresie………

    O viata am si vreau sa-mi implinesc toate visele. Vreau o casnicie fericita, copii talentati, sanatate si bani sa ma pot bucura de viata, o slujba care sa-mi ofere satisfactie si posibilitatea de a lasa ceva in urma mea pe lumea asta.

   Stiu exact ce vreau. Ca si nebunul bogat imi fac planuri sa daram tot si sa construiesc mai mare, ca sa depozitez mai mult. Am calculat, am planuit si voi munci si voi castiga. Anul asta voi merge la schi in Slovacia. Revelionul il fac la Bucuresti. La vara voi face un tur prin lume si imi voi vizita prietenii din Germania, Suedia, Norvegia……

    Apoi, dupa ce imi duc la indeplinire planurile pline de mandrie, ma loveste falsa presupunere ca totul s-a realizat prin fortele mele…”doar am muncit pentru asta”…sau…” sunt binecuvantari pe care le merit”….

    Ganduri frumoase, planuri marete cu radacina adanc infipta in aroganta si mandrie. Lucruri bune pe care le doresc (si nu-i rau), dar gresesc crezand ca sunt cele mai bune si imi irosesc viata urmarind realizarea lor, scapand din vedere ca ” nu suntem decat un abur, care se arata putintel,  si apoi piere”….

    Nu gandesti si tu la fel ca mine? Nu ai si tu o multime de planuri si o ditamai lista de scopuri si ambitii?

       Nu-i rau sa iti faci planuri, ci felul in care gandesti si vorbesti despre asta. Ce perspectiva asupra vietii iti influenteaza modul de gandire atunci cand iti fauresti planuri, cand pui la cale afaceri? Dumnezeu nu te-a binecuvantat si nu te-a supradotat numai pentru afaceri, ci ti-a dat ganduri si fapte care sa reflecte viata ta cu El.

    Continua sa visezi, fa planuri negresit, dar tine cont in tot ce faci de voia Lui in viata ta. Daca Domnul vrea vom trai, daca e voia Lui vom face cutare si cutare lucru….  

 Tot ce vine de la El este cu bunatate si intelepciune. Nu lasa ca ingrijorarile sa ameninte credinta in dragostea si puterea Lui. Voia Domnului si deciziile Sale sunt intotdeauna spre binele tau, chiar daca uneori sunt dureroase. El raspunde cu grija nevoilor tale. Uneori nu imediat, dar intotdeauna spre binele tau.

    Fii plin de siguranta ca El este Cel care iti guverneaza viata si nu norocul, s-a intamplat pentru ca este voia Lui si nu din cauza dusmanilor, pentru ca e decizia Domnului si nu pentru ca te-a rapus boala….

Si nu uita, timpul  e scurt. Esti fragil si trecator… Adu-ti aminte de asta in tot ce faci.

    “Si Dumnezeu poate sa va umple cu orice har, pentru ca, avand totdeauna in toate lucrurile din destul, sa prisositi in orice fapta buna” – 2Cor.9:8

 

Articol de Florentina Corlan

 

 

 

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Talentul nu este indeajuns, Michael !

Toti ne nastem cu cel putin un talent natural . Toti suntem categorisiti de Bunul Dumnezeu cu un dar nemeritat care  il avem in noi. Nu este meritul nostru ca il avem , pentru ca l-am primit, pentru ca Dumnezeu ni la dat. Cu toate acestea multi oameni isi asuma propriul talent ca pe ceva meritat, ca pe ceva ce pot ei manevra si folosi in propriul lor interes, neglijind principiile  naturale si spirituale care-l sustin .  Unii inteleg foarte repede principiile naturale care sustin talentul astfel  ca incep sa creada in talentul lor chiar si atunci cand nu au nici un sustinator, isi dezvolta passiunea pentru el, au  initiativa, muncesc din greu , sunt plini de curaj si se lasa invatati.

Totusi talentul mai are nevoie de ceva , de caracter. Caracterul este cel care iti protejeaza talentul. Caracterul te ridica dar si te pastreaza pe culmile succesului. Caracterul te invata sa fii cumpatat, sa fii umil si sa recunosti ca trebuie sa-l folosesti pentru a aduce slava si onoare Celui ce te-a categorisit cu el, lui Dumnezeu. Caracterul iti aduce aminte ca mai exista un principiu, principiul inchinarii fara de care iti poti pierde talentul, viata de aici, viata de dincolo si chiar rasplata. Ce ar folosi unuia sa castige toata lumea prin talent dar sa-si piarda sufletul. Michael, a avut talent cu carul, nimeni nu contesta aceasta. Dar talentul nu este indeajuns. Este nevoie de caracter si de o inchinare autentica, inchinarea “in duh si adevar”. Michael s-a dus dintre noi si nu suntem noi chemati sa judecam destinatia lui pentru ca nu stim “nazuinta inimii lui” dinainte de moarte. Cu toate acestea, putem invata un lucru foarte important, acela ca pentru fiecare dintre noi se va trage o linie, mai devreme sau mai tarziu, si vom da socoteala de modul in care am administrat talentul primit. Se pare ca Michael a simtit momentul plecarii, momentul trasarii liniei finale, probabil tocmai de aceea si-a intitulat ultimul Turneu “This is It”. Nu a mai apucat sa il sustina pentru ca linia s-a tras mai repede decat se astepta.

Ce zici tu ? Ce zic eu? Oare am invatat lectia? Pentru mine raspund eu, dar pentru tine trebuie sa raspunzi tu. Dumnezeu sa iti ajute sa alegi sa pastrezi talentul prin caracter si sa-i dai valoarea reala print-o inchinare adusa  Creatorului.

Dorin Pele

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)