Tag Archives: Carti

Confruntări, de Iosif Ţon – O carte despre cum îşi poate recâştiga biserica autoritatea

Este destul de uşor, atunci când trăieşti într-o societate în care principiile libertăţii de conştiinţă sunt respectate, să uiţi istoria plină de lupte şi de suferinţe a celor pe care Dumnezeu i-a ales să fie „campioni” ai credinţei, în mijlocul unei lumi pline de întuneric. De fapt, biserica creştină s-a ridicat tocmai datorită unor astfel de oameni, care depăşindu-şi slăbiciunile şi punându-şi toată încrederea în Dumnezeu, au reuşit să zidească o temelie puternică pentru libertatea de închinare a fiecărui om, conform cu credinţa pe care o are. Din rândul acestor oameni, face parte şi pastorul Iosif Ţon, care prin intermediul volumului „Confruntări”, ne pune la dispoziţie materiale pline de valoare pentru istoria bătăliei dintre ateismul comunist şi credinţa creştină.

Atlanta, Georgia, 27 iulie 1939

La peste 20 de ani de la căderea comunismului în România, s-ar putea ca pentru mulţi să nu mai prezinte interes ceea ce s-a întâmplat timp de 40 de ani în ţara noastră. Cea mai mare greşeală ar fi să uităm ce s-a petrecut atunci, să ştergem cu buretele toată seria de nedreptăţi, persecuţii şi încălcări flagrante ale drepturilor omului şi astfel, să devenim nu numai lipsiţi de apreciere, dar şi vulnerabili faţă de întoarcerea, oricând posibilă, a unor noi forme de despotism. Istoria anilor grei ai comunismului „biruitor” nu trebuie uitată şi nici nu trebuie să se repete în vreun fel. Iată de ce, volumul „Confruntări” ne oferă posibilitatea de a păstra vie memoria faptelor rele din acele timpuri, pentru ca ele să nu mai revină.

În acest sens, gândul central al acestei culegeri de documente este bine sintetizat de Declaraţia făcută la Congresul Mondial al Bisericilor Baptiste, desfăşurată la Atlanta, Georgia, în 27 iulie 1939. „Nici un om, nici un guvern şi nici o instituţie religioasă, civilă, socială sau economică nu are dreptul să-i dicteze vreunei persoane cum să se închine lui Dumnezeu sau dacă să se închine sau nu. În continuarea practicii noastre constante, suntem imperativ constrânşi să insistăm din nou, asupra deplinei menţineri a absolutei libertăţi religioase a fiecărui om, de orice credinţă sau fără credinţă.”

„Cine îşi va pierde viaţa?”

În continuare, suntem plăcut surprinşi de prospeţimea conceptelor pe care Iosif Ţon le exprimă într-unul dintre documentele marcante, scrise împotriva regimului totalitar, intitulat „Cine îşi va pierde viaţa?”, întocmit în anul 1973.

Prin intermediul unei prezentări sintetice de excepţie, Iosif Ţon ne conduce prin istoria conceptului libertăţii de conştiinţă, de-a lungul veacurilor. În final, autorul aplică elementele de dogmatică creştină cu privire la liberate, la situaţia cultelor religioase neoprotestante, din România comunistă. Oferind o binemeritată lecţie autorităţilor statului referitor la respectarea drepturilor omului, stabilite prin Declaraţia de la Helsinki şi având şi curajul de a distribui acest manifest document, Iosif Ţon transpune în practică ceea ce el a studiat atunci când şi-a realizat teza asupra martirajului.

Libertatea copiilor lui Dumnezeu   

În privinţa libertăţii pe care Dumnezeu o recunoaşte omului, Iosif Ţon nota: „Cristos a plecat de la premiza că omul este liber să îşi aleagă destinul, că el are nevoie să experimenteze puterea eliberatoare a Evangheliei, înainte de a găsi această libertate, pe care Pavel a numit-o libertatea copiilor lui Dumnezeu.” În continuare, el spune, citând din Declaraţia de la Atlanta: „Religia adevărată se sprijină pe convingerea că fiecare om poate să intre în legătură directă cu Dumnezeu. A-i nega vreunui om deplina exercitare a acestui privilegiu, înseamnă a-l priva pe individ de dreptul lui cel mai sacru şi de a-i viola demnitatea şi valoarea ca fiinţă umană.”

Pornind de la aceste principii, Iosif Ţon demască complotul pus la cale de autorităţile comuniste, care acţionând din interiorul bisericilor neoprotestante, prin intermediul conducerii acestora, şi-a impus un sistem bine gândit de subminare a dezvoltării lor, sub aparenţa menţinerii libertăţii de conştiinţă. Acest duplicitarism nefast, manifestat de autorităţile comuniste, este pus în evidenţă de autor, care subliniază nevoia mutării centrului spiritual al bisericii de la conducerea organizată, la Cel care este Capul – Isus Cristos.

Stăpânul nostru suprem este Dumnezeu

„Ceea ce vrem să spunem este că prin reglementările şi instrucţiunile nescrise, bisericile au fost împinse într-o situaţie neconstituţională, nestatutară şi nebiblică. Este timpul să ne oprim si să ne întrebăm unde am ajuns, cum de am ajuns unde suntem şi dacă este bine asa. Iar dacă ajungem să vedem că nu este bine, să avem curajul să ne întoarcem de unde am căzut şi să ne refacem fiinţa biblică, nou-testamentală, aşa cum vrea Domnul nostru, Isus Cristos.”

Aceste cuvinte curajoase ale lui Iosif Ţon sunt însoţite şi de nişte cereri precise pentru oprirea imixtiunii autorităţilor de stat în administraţia bisericii, dincolo de ceea ce este legal, conform tratatelor internaţionale. „Biblia ne învaţă să preţuim ţara în care trăim şi să stimăm autorităţile ei, să le dăm tot ceea ce le aparţine acestora. Dar Biblia ne mai învaţă că Stăpânul nostru suprem este Dumnezeu şi pentru noi, autoritatea Lui este cea care ne cere angajare necondiţionată şi deplină.” Urmarea răspândirii acestui document se poate intui uşor. Nu a fost simplu pentru Iosif Ţon să facă faţă autorităţilor comuniste şi temutei securităţi.

Pe de altă parte, contextul internaţional era într-un proces de schimbare, iar dorinţa autorităţilor statale din România de a obţine „Clauza naţiunii celei mai favorizate” din partea SUA a condus la oprirea unui şir nefast de evenimente, care s-ar fi încheiat cu lichidarea fizică a autorului. Lucrul cu adevărat deosebit este acela că acest document ajuns peste hotare, a silit autorităţile comuniste să îşi revizuiască comportamentul faţă de cultele neoprotestante şi să dea curs acelor cereri privind neamestecul lor în viaţa internă a bisericii.

„Manifest creştin”

Un alt document cu un profund caracter istoric şi spiritual al acelor timpuri este aşa-numitul „Manifest creştin”, care se constituie ca o replică la „Manifestul comunist” scris de Karl Marx. Mergând pe principiul opunerii la teza ateismului comunist a unei antiteze bazate pe conceptele religiei creştine, pastorul Iosif Ţon demonstrează în mod admirabil, faptul că societatea comunistă a fost incapabilă în a produce acel om nou, „constructor devotat şi conştient al comunismului.” Singura învăţătură capabilă să producă un om nou este cea creştină.

„Să spunem direct şi deschis ceea ce credem şi ceea ce vom căuta să demonstrăm în continuare: cauza pentru care nu se realizează omul nou este tocmai ideologia materialistă, atee. Fiindcă aceasta este piedica cea mai formidabilă care a fost înălţată vreodată, în calea formării caracterului nobil al omului.”

Sufletul omului este însetat după lumea spirituală

Examinând obiecţiile împotriva credinţei aduse prin intermediul materialismului dialectic, conceput de Marx şi Engels, precum şi prin tezele evoluţioniste ale lui Darwin, Iosif Ţon ne oferă o imagine sintetică asupra lipsei de fundament ideologic al acestor învăţători, relevând contradicţia de fond a acestora. Sistemul comunist destinat să producă apariţia omului nou, era el însuşi cauza care împiedica dezvoltarea unui om cu adevărat nou, superior din punct de vedere moral şi spiritual.

„Ceea ce se poate constata este că materialismul a creat în oameni un imens gol spiritual. Sufletul omului nu poate fi satisfăcut numai prin bunuri materiale şi culturale; el este însetat după lumea spirituală şi nu poate fi satisfăcut decât în contactul viu cu aceasta.”

Locul creştinului în socialism

În continuare, autorul consemna: „Lucrul pe care-l dovedesc cu claritate toate faptele istorice este că religia creştină în forma ei autentică a fost cea care a reuşit într-un mod nemaicunoscut în istorie, să creeze un om moral şi o societate curată şi că prăbuşirea credinţei a avut ca rezultat prăbuşirea moralităţii societăţii în ansamblul ei.” Acest manifest creştin lansat în cursul anului 1974 defineşte în cele din urmă, „Locul creştinului în socialism”, reliefând faptul că nu este corect statutul de toleranţă acordat creştinilor neoprotestanţi.

„De Isus Cristos se tem numai aceia care ar vrea să transforme lumea întreagă, dar care se tem ca această transformare să înceapă în ei înşişi, în propriul lor caracter. Revoluţia trebuie să înceapă în noi înşine, în fiecare dintre noi şi aceasta o poate face numai acela care a iubit omenirea atât de mult, încât S-a răstignit pe Sine pentru ea.” Întrebarea finală a acestui manifest era în ce măsură comunismul avea să accepte creştinismul autentic şi dacă avea să respecte libertăţile fundamentale ale omului.

Schimbarea de direcţie a persecuţiei religioase după 1974

Răspunsul îl cunoaştem – comunismul a respins o astfel de ofertă, iar în cadrul documentului „Schimbarea de direcţie a persecuţiei religioase după 1974”, vedem cum autorităţile statale au trecut la alte forme de discriminare şi înăbuşire a cultelor creştine neoprotestante, prin retrogradări sau disponibilizări, prin amenzi pentru adunările în familie şi mai ales, prin persecutarea studenţilor şi elevilor creştini. Ca urmare a acestor lucruri, Iosif Ţon, alături de încă patru personalităţi marcante ale creştinismului evanghelic din România a întocmit un manifest numit „Chemarea la adevăr”, care a fost citit la postul de radio „Europa liberă”.

„Persecutarea noastră începe prin atitudinea generală a autorităţilor de la toate nivelurile faţă de noi, credincioşii. Pretutindeni suntem priviţi ca duşmani, ca oameni ai unui trecut care trebuie extirpat, ca anacronici, ca indezirabili. Ni se spune mereu şi deschis, că noi nu avem loc aici, că suntem periculoşi, că stricăm unitatea naţiunii, că subminăm regimul.” Aceste cuvinte scrise în anul 1977 ne dovedesc un spirit plin de curaj, abnegaţie şi jertfire de sine. Şi nu întâmplător trebuie menţionat acest lucru, pentru că toţi semnatarii aveau să fie supuşi detenţiei, anchetelor brutale şi persecuţiei.

„Învăţăminte spirituale”

Lupta împotriva comunismului ateu din România nu a fost nici simplă şi nici uşoară. Aceste documente stau ca mărturii ale celor care au avut curajul să urmeze pilda lui Isus Cristos şi a apostolilor Săi. Un lucru extraordinar pe care Iosif Ţon l-a descoperit, având ca bază inspiraţia Sfintelor Scripturi a fost acela al căderii comunismului. Acest lucru l-a condus la speranţa unui timp în care credinţa avea să fie liberă, când ateismul pretins ştiinţific şi impus cu forţa avea să dispară şi când Evanghelia avea să fie predicată în toată libertatea pe plaiurile româneşti. Faţă de alţi colegi de generaţie, care nu vedeau decât o întindere progresivă şi universală a comunismului, Iosif Ţon a avut intuiţia timpurilor pe care azi le trăim.

Iată de ce, în ultima perioadă a comunismului, atenţia sa s-a concentrat pe formarea noii generaţii de predicatori, care să aducă lumina Cuvântului în spaţiul românesc. Aici poate, se observă cel mai bine, nu numai talentul de evanghelist, dar şi cel de lider spiritual de excepţie al autorului. La finalul volumului „Confruntări”, sub titlul „Învăţăminte spirituale”, putem citi prin intermediul a două interviuri, realizate de postul „Radio Vocea Evangheliei”, opiniile, întrebările, frământările, dar şi răspunsurile pe care le-au găsit în acea perioadă tulbure, pastorul Iosif Ţon şi soţia sa, Elisabeta.

Intervenţia Sa în mijlocul evenimentelor istorice

Putem spune că experienţa familiei Ţon este un exemplu pentru ceea ce înseamnă a fi un adevărat creştin, care Îl mărturiseşte pe Isus chiar şi în vremuri de negură şi de încercare. Şi astfel, ne putem gândi că niciodată întunericul spiritual al acestei lumi nu va fi atât de dens, încât să-i distrugă pe cei ce aleg să rămână alături de Hristos. „Istoria nu este numai o înşiruire de fapte umane. Cel care crede în Dumnezeu şi a învăţat să umble cu Dumnezeu ştie să vadă intervenţia Sa în mijlocul evenimentelor istorice.”

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Cum este să vezi existenţa prin ochii lui Dumnezeu?

Alege viaţa”, de Iosif Ţon, Editura Cartea creştină, 2007, Oradea, 154 p. 

Motto: „Cine eşti tu, ce zici tu despre tine însuţi? Întrebările acestea îţi sunt vital necesare.”  

„Alege viaţa” reprezintă o provocare de a gândi asupra drumului pe care mergem, asupra a ceea ce suntem şi ceea ce facem, asupra destinului nostru ce se reflectă în fiecare lucru din ceea ce numim atât de uşor, ca fiind „viaţa noastră”. A alege viaţa reprezintă prin urmare, un act fundamental de a merge în direcţia cea bună, de a renunţa la orice cărare ce duce în moarte, de a căuta să ieşim din labirintul situaţiilor ce ne aruncă în vârtejuri care în final, ne distrug cu desăvârşire.

Iosif Ţon şi scrierile sale

Iosif Ţon s-a născut pe 30 septembrie 1934. Licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Cluj, acesta îşi continuă studiile la Seminarul Baptist din Bucureşti şi apoi, la Oxford University, în Anglia. Iosif Ţon este pastor mai întâi, la Biserica Baptistă din Ploieşti, apoi la Biserica Baptistă Nr. 2 din Oradea. Începând din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ţon este arestat de mai multe ori, astfel că în 1981, obligat fiind de autorităţile comuniste, acesta părăseşte împreună cu familia sa România, stabilindu-se în Wheaton, Illinois, SUA.

Iosif Ţon este autorul volumelor „Confruntări”, “Bunătate”,„Credinţa adevărată”, „Fiţi oameni”, „Trăind prezentul în lumina viitorului”, „Curs de viaţă spirituală” (vol. 1, 2 şi 3), „Oameni mari din Vechiul Testament”, „Viaţa de familie”, „Să ne cunoaştem crezul”.

„Alege viaţa” – o carte apel

Cartea lui Iosif Ţon – „Alege viaţa” este un strigăt, un apel, o adresare plină de căldură şi sensibilitate către orice om, pentru a merge în direcţia cea bună, a-L alege pe Hristos şi a urma destinul celor ce vor fi mântuiţi. De fapt, „Alege viaţa” nu este o carte, ci un mesaj adresat pe tot parcursul anului 1978, sub forma unei suite de opt predici, prin care se caută explicarea planului cosmic al lui Dumnezeu cu omul.

Deşi aceste cuvinte au fost gândite la început pentru a fi auzite, totuşi punerea lor în formă scrisă nu scade cu nimic din puterea pe care autorul a reuşit să o aşeze în cuvintele pe care le-a adresat la acea dată. În general, trecerea de la cuvântul vorbit la cel scris poate genera anumite probleme de înţelegere sau de interpretare, dar cu toate acestea, în cazul de faţă putem spune că exprimarea orală a condus la o cursivitate a textului scris ce se recomandă de la sine cititorului prin intermediul unei abordări facil de urmărit, în fraze şi expresii ce se reţin cu uşurinţă, prin ilustraţii care conferă plasticitate mesajului scris şi nu în ultimul rând, printr-un apel emoţional care nu poate să rămână fără ecou.

„Cine eşti tu…?”

„Cine eşti tu, ce zici tu despre tine însuţi? Întrebările acestea îţi sunt vital necesare. Tu trebuie să afli cine eşti, să ştii de unde vii, unde te duci şi de ce eşti aici, în lumea aceasta. Acestea sunt întrebările fundamentale ale existenţei umane. Cine nu şi le pune şi cine nu găseşte răspunsul bun la ele îşi iroseşte viaţa şi îşi ratează destinul.”

Într-o astfel de atmosferă a căutării, a regăsirii, a cizelării unei identităţi în Isus Hristos, Iosif Ţon ne poartă pe parcursul a opt etape, de-a lungul capitolelor principale ale planului de mântuire şi astfel citim despre: originea răului în univers, păcatul şi consecinţele lui, cine este Isus Hristos, ce înseamnă credinţa, ce este pocăinţa, la ce se referă viaţa cu Isus Hristos, cum poţi deveni un om după inima lui Dumnezeu şi ce va semnifica a doua venire a lui Hristos. Vedem astfel cum cu un talent de maestru, pastorul Iosif Ţon ne conduce în stilul său caracteristic, adică sistematic şi pas cu pas, către o înţelegere suficientă a drumului spiritual pe care trebuie să îl urmăm în viaţă, cu alte cuvinte, ne îndrumă să ajungem să alegem viaţa.

„Să avem certitudinea că El există”

„Mesajul acesta este dedicat căutătorilor de Dumnezeu, acelora care nu fac parte dintre cei care Îl cunosc pe Dumnezeu, şi acestora voi căuta să le explic cât se poate mai limpede de ce este atât de greu să Îl cunoaştem pe Dumnezeu, ce ne separă de El, cum putem totuşi să-L găsim şi mai mult, să fim siguri că L-am găsit, să avem certitudinea că El există şi că El este în fiecare dintre cei care L-au căutat din toată inima.”

Într-un discurs ce evoluează cursiv, asemenea unei ape limpezi ce pleacă de la izvoare, Iosif Ţon ne conduce să înţelegem originea alienării umane în raport cu Dumnezeu, cauzele care au condus la separarea lumii noastre de Creatorul său, chemându-ne să ne întoarcem la Cel care ne este Dumnezeu şi Tatăl, să primim oferta Sa de mântuire şi să devenim oameni adevăraţi, oameni noi, oameni drepţi, oameni după voia Sa.

Lumea şi teoriile ei

Având la bază o christologie foarte bine pusă la punct dogmatic şi având şi talentul de a comunica în cuvinte simple şi uşor de înţeles taina evlaviei, prin manifestarea lui Dumnezeu în Fiul Său, scriitorul reuşeşte să imprime în mintea cititorului o amprentă de neşters asupra intenţiilor clare pe care Creatorul nostru le are cu fiecare dintre noi, fapt bine exprimat prin intermediul cuvintelor Sfintelor Scripturi. Într-o diatribă nemiloasă cu necredinţa, într-o polemică ce nu admite compromis cu ateismul, Iosif Ţon, cu un talent pastoral de excepţie, unit şi cu vocaţia de predicator, caută să îl smulgă pe cititor din adormirea pe care teoriile seducătoare ale acestei lumi o aduce asupra celor care înainte de a-şi da seama, ajung să fie cuprinşi de o neştiinţă condamnabilă asupra planurilor lui Dumnezeu.

„Lumea aceasta te-a învăţat să gândeşti că ai apărut la întâmplare şi că nu eşti mai mult decât un animal. Eşti mai mult doar prin faptul că gândeşti. Atâta eşti. Dar în esenţă, eşti o fiinţă născută la întâmplare, fără rost şi fără viitor.”

„Acum este clipa de har”

Din această condiţie amorfă, din această nebuloasă a pierii, Dumnezeu caută să ne scape şi acesta este mesajul central al cărţii „Alege viaţa” – fapt care o recomandă oricui, creştin sau ateu, oferindu-ne învăţătură, călăuzire, putere şi o iubire mistuitoare faţă de Cel care Şi-a dat viaţa pentru noi, adică faţă de Isus Hristos. Am putea spune că nu este o carte pur şi simplu religioasă, că nu are de-a face cu nimic cu limbajul de lemn al exprimărilor religioase, ci vorbim despre un mesaj viu, uşor de înţeles şi puternic în a-l transforma pe cititor.

„Acum este clipa de har. Acum este clipa în care hotărăşti ce va fi atunci când Hristos va reveni. Pentru că acum vei hotărî dacă vei sta la dreapta sau la stânga Lui.” Aceasta este chemarea, aici se află alegerea vieţii.

Octavian D. Curpaş

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Peste deal de lumea materială

funiiledragcopertaAr fi lipsit de onestitate să prezint cartea Funiile dragostei, scrisă de Ligia Seman, ca pe o descoperire a mea. Am ajuns la ea via Imaginea lui Dumnezeu reflectată într-un roman al căutărilor la vremea descoperirii sensului vieţii – ampla şi profunda analiză semnată de Octavian D. Curpaş.

Dacă ar fi să pun o „etichetă” textelor lui Octavian Curpaş, aş scrie pe ea: înţelegere. El are, totdeauna, o privire înaltă asupra problemelor şi ceea ce, şi cu mult talent literar, ne prezintă, este linia dreaptă a lucrurilor (oameni, fapte – orice) – conturul lor, curăţat de porozităţi sau false podoabe. Cine citeşte recomandarea pe care o face el romanului Ligiei Seman, va citi şi cartea pentru că Octavian Curpaş ne convinge că, în “Funiile dragostei” (care – ne asigură el – nu are nimic de-a face cu ficţiunea), vom găsi o acţiune aparte, un subiect capitalizat în iubire, o pledoarie pentru compatibilizarea vieţii civile cu credinţa, un conflict bine condus, într-un stil literar atractiv, autoarea stăpânind atât arta narativă, cât şi cea a instrumentării dialogului sau arta mijloacelor de caracterizare a personajelor.

Toate acestea, nu pot să nu trezească interesul iubitorilor de literatură, cu atât mai mult al celor pentru care sensul vieţii (pe care Octavian Curpaş îl evidenţiază începând chiar cu titlul recenziei sale) e orientat, indiferent de cărare, spre Dumnezeu. Cartea Ligiei Seman este o confirmare.

Într-adevăr, sensul vieţii organizează textul, în câteva linii calitative. Nemaifiind, acum, ceva nou de spus, voi schimba doar „regnul” interpretării.

Funiile dragostei pleacă de la constanta: „Balul bobocilor” şi de la un pachet de uniformităţi: locul de desfăşurare, care, de câţiva ani, este acelaşi; concursul, nelipsit, de la acest eveniment, pentru titlul de miss; probele – egale, pentru toate concurentele; atmosfera şi amenajările de recepţie neprotocolară (cu accent pe binele fizic: mese, scaune, sandvişuri, prăjituri, apă, băuturi răcoritoare) – asemănătoare, de la an, la an şi, de la universitate, la universitate. Ne putem închipui vacarmul (obişnuit, şi el, la asemenea festivităţi) din sală, totuşi, aceste componente de mediu sugerează, prin regularitatea lor, armonie. Suntem introduşi, deci, încă de la început, în registrul idealismului. Ni se prezintă o incintă intens populată, din care, evident, nu poate lipsi nici variabilitatea. Este, acolo, o masă de studenţi, fiecare, din ei, cu caracter, temperament, preferinţe proprii, nemaivorbind de aspectul exterior, unic, absolut personal. Miss frumuseţe este alta, în fiecare an. Şi, în ansamblu – polifonie şi o cromatică pestriţă. Sala adună şi ştiutele atribute fundamentale şi complementare, între ele, ale „hotarului”: închidere şi deschidere. Ambianţa sală-public este sub semnul virtualului – al posibilităţii: contacte, influenţe, ocazii, primejdii. Un virtual în planul celei mai neîndoielnice realităţi.

 

Este un loc „lumesc”, de viaţă frenetică – prin excelenţă, pasională. Un pas spre dreapta – e pasionalul virtuţii (Şi acum rămân: credinţa, nădejdea şi iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea – 1 Corinteni 13, 13), unde se situează Lia, Florin, Relu şi mulţi alţii. Un pas spre stânga – e pasionalul păcatului, cu zădărnicia şi pierzania lui (Şi am văzut eu că toată osteneala / şi toată bărbăţia / nu sunt decât invidia omului faţă de aproapele său; aceasta este, şi ea, deşertăciune şi vânare de vânt – Ecclesiastul 4, 4). Pasul de invidie îl fac, chiar în mijlocul acestei săli (nu prin contactul imediat cu Securitatea, ci prin ideile care le încolţesc şi pe care, apoi, le rulează în minte), frustratul, din punct de vedere material, Mircea şi egocentricul Mihai, care are totul, dar o vrea, pe deasupra, pe Lia (nu pentru că o iubeşte, cum crede, ci pentru că se iubeşte pe el – cum nu-şi dă seama). Dar sunt oameni, şi ei – cu suferinţe, tentaţii, decizii neinspirate.

Din primele pagini, sunt aduse în faţa cititorului aproape toate personajele cărţii. Ele, ca şi cele care vor apărea mai târziu, se înfiripă, în imaginaţia lectorului, reale, în carne şi oase. Paradoxal, percepţia aceasta, a realităţii vizibile, este cea mai subiectivă. Autoarea, însă, caută – poate intenţionat, poate, intuitiv – să realizeze o corespondenţă între subiectivitate (partea prosopografică – descriptivă, picturală – a portretului) şi obiectivitate (realizată prin mijloacele proiective ale etopeei). Aceşti eroi frumoşi, dintre care, unii calcă foarte strâmb, au ezitările lor şi interogaţiile lor în faţa opţiunii pentru rău, ceea ce relevă un interior esenţialmente frumos – lucru conform cu frumuseţea lor exterioară. Ligia Seman fixează, în felul acesta, o capacitate latentă de redresare care se poate activa în orice moment, fără prea mare merit personal, din partea protagoniştilor sau al celor cu rol secundar, deoarece, în natura ei, Creaţia lui Dumnezeu este bună. Cu atât mai mult este bun omul creat tocmai după chipul şi asemănarea Lui. Aşezarea, de către autoare, a tuturor figurilor, într-un fel de estetică primordială, se încadrează, după cum se vede, în firea lucrurilor. Totuşi, dacă nu e ficţiune, beletristică este. Toate personajele sunt echipate cu un bagaj, clasic, de armonie, dar intervine un joc, romantic, de lumini şi umbre. Vocea nu mai poate fi lirică şi se despică în şuvoaie cu tempouri diferite, iar acţiunea se va exprima, de-acum, în note dramatice. Eroii se polarizează repede, după toate regulile naturii create de Dumnezeu, ceea ce implică existenţa unei funii de dragoste între ei, chiar dacă ea are şi capacităţile urii.

Prin aceeaşi axă, după legile universului, se propagă atracţia şi respingerea dintre poli; de-a lungul ei, al funiei-axă, vor fi posibile convertirile din roman – ca schimbare a obiectului atracţiei sau al respingerii. Binele este fundamental şi îl are, ca prototip, pe Dumnezeu. Răul este relativ, accidental şi pasager. Este firesc ca niciunul din personaje să nu rămână, definitiv, „rău”. Persistenţa în eroare nu va înregistra timpi egali. Dar, atât departajarea, cât şi solidarizarea eroilor vor decurge din caratele iubirii. Unii întind, aproapelui, coarda, dar şi el trebuie să vrea să o prindă. Afectiv, momentul poate fi extrem de tensionat. Şi există, în Funiile dragostei, şi o combinaţie între materie şi emoţie: lacrima. Teren riscant, pentru autoare, dar în care ea se încumetă şi dă drumul multor lacrimi, în carte. Din cauza lor, romanul ar putea fi taxat – greşit – ca melodramatic. Ce legătură e – spunea, iată, Blaga – între lumină şi lacrimi? Nu ştiu. Dar dat fiind că există ochiul, organ al luminii şi în acelaşi timp al lacrimilor, legătura e dovedită chiar dacă esenţa ei nu o vom întrezări niciodată. Legătura e dovedită şi în cartea Ligiei Seman, unde lacrima apare totdeauna o dată cu limpezirea vederilor, cu luminarea minţii.

Finalul romanului este în simetrie-asimetrie cu începutul lui. Apare, înainte de epilog, o altă delimitare – un salon de spital, dar ocupat, de data aceasta, bineînţeles, doar strictul necesar. Un loc al iregularităţii, al realizărilor diferenţiate, unde fizicul, sub eroziunea bolii, pierde teren, unde sufletul îşi face simţită valoarea. Acum, când durerea datorită morţii lui Florin încă mai persistă, e o uşurare să ştiu că, mai presus de o viaţă materială, contează mântuirea unui suflet. Un loc care nu mai e al virtualului, ci al realizării ori, ori.

Oricât ar fi fost ea de sfântă, de milostivă, de bună, era imposibil să-l poată ierta. Aceasta depăşea limitele condiţiei umane. Sunt, e adevărat, hotare ale condiţiei umane: concretizate, între altele, în dorinţe. Dacă dorinţele iau direcţia interesului personal, nesocotindu-l pe al altuia, ele produc închideri şi, de aici, autodevorare; dacă sunt altruiste, realizează deschideri – spre o lume, cu siguranţă, populată. Niciodată […] Mihai nu-şi închipuise că va putea lua parte la înmormântarea Liei. Nu ţinea minte să fi văzut vreodată atât de multă lume cu un asemenea prilej.

Frumuseţii proprii a eroilor i se adaugă, în încheierea volumului, noi calităţi, rezultate dintr-un transfer de iubire. Nu era atât de frumoasă [Mădălina] cum fusese Lia, însă lui [lui Mihai] i se părea – de fapt era pe deplin convins de aceasta – că nu era o fiinţă mai frumoasă decât ea – frumuseţea care întrece materia: constantă, acum, în pereche inversă cu schimbătoarea, de la bal, la bal, miss. Este un transfer pe care Mihai nu l-a reuşit niciodată în relaţia cu Lia. Nu este o carenţă a raportului dintre ei din cauză că Lia ar fi avut nevoie de nişte frumuseţe în plus, ci pentru că Mihai nu şi-a revărsat iubirea (ci numai admiraţia) asupra ei, iubirea, păstrându-şi-o, devoratoare, pentru el însuşi. Este o carenţă mai mult a raportului cu Dumnezeu. Cât timp fierea geloziei otrăveşte conştiinţa, ochii nu se pot ridica spre Cer şi rămân fixaţi de scoarţa trecătoare a pământului. Până în ultima clipă de viaţă a Liei, Mihai l-a considerat pe Florin rivalul lui. Aş vrea să-i demonstrez că sunt capabil s-o fac mult mai fericită decât putea Florin. Şi Mihai şi-a trimis gelozia, susţinută de putrede aţe, până în largul cerului, dar ochi pentru Cer, încă, n-a avut. În acest caz – spune Mihai, într-un monolog interior, redat la persoana a treia -, Florin câştigase. El era deja în cer şi Lia va merge la el, iar el, Mihai, va fi mistuit în iad nu de flăcările lui, ci de durerea de a o şti departe, a altuia pe ea… pe care o iubea [crede] cu atâta intensitate. Mihai a rămas mult timp cu privirea aceea, din ziua balului, rătăcită, ajungând, cu greu, numai peste înălţimea capetelor studenţilor şi negăsind ceea ce căuta, negăsind nici fiinţa căutată. Replica iubirii adevărate stă în capătul somaţiei ajunse, din vina lui Mihai, pe biroul lui Florin: Lia, vreau să mă ajute Dumnezeu să te pot face fericită […] Indiferent peste cât timp te vei întoarce, eu voi fi tot aici. Sau în atitudinea din momentul de răutate al Ancăi (încă atee), când Relu îşi plecă faţa senină şi o mângâie cu privirea deşi fata rămase neclintită în intenţiile ei. Mihai va avea de lustruit mult la diamantul sufletului lui (scăpat, cândva, la balul acela, în mocirlă), dar va reuşi, până la urmă, să-l facă să se reflecte, strălucitor, în al Mădălinei – sora lui Dani, studentul ucis într-un accident înscenat de securişti şi pe care Mihai încercase să-l salveze. Romanţios? – Deloc. E o demonstraţie practică a posibilităţii, oricare ar fi condiţiile. Şi o dovadă ştiinţifică a indispensabilului iubirii aproapelui (cu iertare, dacă e cazul).

Romanul e construit în spirală – în cercuri semiînchise, deschise mereu cu o treaptă mai sus. Absenţa motivată a Liei de la petrecerea studenţilor făcuse o legătură între idealitate şi obiectivitate (Dumnezeu se aplecase spre creatura lui şi o chemase). Absenţa tot atât de motivată a Liei din realitatea palpabilă (altă petrecere) creează tangenţa obiectivităţii cu idealitatea (Lia merge definitiv în Împărăţia lui Dumnezeu). În idealism (trasat, la începutul cărţii, în spaţiu închis) este, acum, la sfârşit, Ziua Porţilor Deschise. Spre Suprema Realitate. O sărbătoare „organizată” pe o spiră superioară. De fapt, e un început al poveştii de viaţă pe care şi-o poate compune fiecare cititor. Oricum, prietena mea era prea puţin interesată în desluşirea acestei aşa-zise „enigme”: pentru ea cel mai important era faptul că acele cuvinte fuseseră insuflate de Dumnezeu, şi nu numai atât… era nespus de fericită că le înţelesese ca fiind adresate ei PERSONAL.

Registrul idealismului n-a rămas ancorat în prima pagină, nici închis între pereţii cantinei. Şi nici ea n-a fost orice sală de mese. A fost încăpătoarea şi primitoarea cantină a studenţilor de la Chihlimbar. Substanţa magistralei pământ-cer. NEMO CONTRA DEUM NISI DEUS IPSE. Nimeni şi nimic n-ar putea înfrânge pe Dumnezeu decât Dumnezeu însuşi. Principiul acesta mi se pare valabil şi în domeniul poftelor noastre primare. Nimic nu le poate înfrânge decât propria lor energie… convertită în altceva (Lucian Blaga).

În rostogolul evenimentelor, până la ultima pagină, toţi au ajuns pe culme. Paşilor pe-alături, li s-a şters urma. O constantă. Cu atâtea variabile.

Angela-Monica Jucan

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

James Dobson a demisionat din functia de presedinte a organizatiei”Focus on the Family”

James Dobson a demisionat din functia  de preşedinte al organizatiei care a fondat-o in urma cu mai bine de 30 de ani si care are 950 de angajati: “Focus on the Family”.
La cei 72 de ani , Dobson va  continua să fie gazda emisiunii radio cu acelas nume si care are 1,5 milioane de ascultatori, sa  scrie un newsletter lunar si va vorbi doar pe  probleme de morală .
Pe chestiuni politice, Dobson va continua să vorbească ca o persoană particulară, şi nu ca reprezentant al organizatiei pe care  a fondat-o,” a declarat Gary Schneeberger, purtatorul de cuvant al organizatiei.
Sursa : Christianity Today
Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

O EVALUARE CRITICĂ A CĂRŢII LUI STEVE CHALKE, MESAJUL PIERDUT AL LUI ISUS, ÎN CONTEXTUL MIŞCĂRII EMERGENT CHURCH

Chalke_ Mesajul Pierdut Al Lui Isus-Evaluare Critica

”Material  preluat si postat cu permisiunea Predici-reformate.com”
Daca alte persoane vor dori sa publice acest  material va rugam sa luati legatura cu cei de la  http://predici-reformate.com/
Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)