Category Archives: Despre arta…la pocaiti

Despre arta…la pocaiti(2)

Sa trimita lumina in intunericul din inima omului – aceasta este datoria artistului“  (Robert A. Schumann)

Arta este cea mai puternica expresie a creativitatii umane. Este, printre altele, si dovada ca omul e facut dupa chipul lui Dumnezeu. Dar, in acelasi timp, este si arma Creatorului prin care-si convinge creatura ca ceva e in neregula cu ea. Prin arta, omul isi constientizeaza disperarea. Isi vede golul interior si incepe sa-si puna intrebari existentiale. Arta este o forma de cunoastere si, asa cum spunea Aaron Howard, “arta este un semn de intrebare in mintile celor care vor sa stie ce se intampla.” Fara arta, lumea nu ar cunoaste civilizatia. Pana si omul primitiv cunostea impulsul artistic!

Este interesant sa observam, cel putin in Vechiul Testament, ca inchinarea are un puternic caracter artistic, dramatic.  Modul de desfasurare al inchinarii publice,  frumusetea si profunzimea sarbatorilor iudaice, imbracamintea levitilor, muzica instrumentala si vocala, elementele componente ale Templului, diversitatea culorilor indica o “coregrafie spirituala” foarte bine pusa la punct. “…Sa laude Numele Lui cu jocuri, sa-L laude cu toba si cu arfa!… Sa salte de bucurie credinciosii Lui imbracati in slava, sa scoata strigate de bucurie in asternutul lor!...” (Psalmul 149:3, 5)

Bine, bine, dar asta era in Vechiul Testament, nu ni se mai aplica noua, pentru ca  in Noul Testament inchinarea este DOAR in Duh si Adevar, nu? Ca si cum inchinarea in duh si adevar ar exclude orice forma de manifestare dramatica. Consideram, total eronat de altfel, ca arta dramatica e opusa spiritualitatii. Cand Pavel le scrie efesenilor si le spune: “vorbiti intre voi cu psalmi”, se refera si la psalmii acestia din care am citat, pe care unii dintre noi, daca ar putea, i-ar scoate definitiv din Scriptura. O sa inventam in curand “departamentul de curatire a Bibliei”!

Bineinteles ca exista un aspect cultural al inchinarii pe care nu trebuie sa-l neglijam. Nu tot ce fuctioneaza intr-un loc functioneaza si in altul. Pe mine nu ma intereseaza, cel putin in acest punct, compatibilitatea culturala a manifestarilor artistice. Pe mine ma intereseaza PRINCIPIUL si anume: inchinarea (si ma refrer la intreaga slujba!) trebuie sa contina manifestari artistice, elemente dramatice de buna calitate.

Inchinarea cereasca transcende atat Vechiul cat si Noul Testament. Daca ne uitam in Apocalipsa, capitolele 4 si 5, vom vedea ca inchinarea nu este lipsita de dramatism,  de arta autentica. Exista o manifestare la cel mai inalt nivel al fenomenului artistic, care uimeste. Ingerii, batranii, cei rascumparati se inchina artistic. Ei nu doar “stau” la inchinare; ei “se arunca” in inchinare. Ei nu doar canta; ei canta o cantare noua, isi arunca cununile inaintea Domnului si lauda Numele Lui cu pasiune, zi si noapte.

Imaginati-va ce s-ar intampla daca noi, pocaitii, am fi teleportati instantaneu in cer. Cum am reactiona la vederea acelei inchinari puse in scena? Tronul de slava, marea de cristal, tunetele, fulgerele, fumul, strigatele multimii rascumparate, glasurile de gloata multa, fiintele ceresti ciudate, ingerii ce striga neincetat: “sfant, sfant, sfant este Domnul!”, sfintii imbracati in haine de sarbatoare, Biserica impodobita ca o mireasa pentru mirele ei si intrega atmosfera spirituala, dar dramatica in acelasi timp, ne-ar aduce in pragul disperarii. Inchinarea cereasca nu se aseamana cu inchinarea pamanteasca! Dar noi ne rugam, in rugaciunea Tatal nostru: “…precum in cer asa si pe pamant.” Vezi sa nu!

Dar partea ciudata a discutiei noastre e alta. Noi utilizam arta, dar nu in timpul slujbelor noastre! Avem un sentiment artistic extraordinar cand ne alegem masinile. Cine vine in curtea bisericii – cel putin la cele mari – are impresia ca e la vreun targ de masini prin Germania. Stim sa ne alegem masini extrem de frumoase. Avem o cultura a frumosului atunci cand ne facem casele. In unele zone, casele pocaitilor sunt cel mai impozante, mai mari si mai frumoase. Bravo lor! Avem cladiri de biserici extraordinare, cladiri frumose, artistice,  cu imbunatatiri de milioane. Folosim impulsul artistic cand ne alegem hainele, ceasurile, palariile, baticurile, paturile de pe pat, perdelele de la geamuri, vesela din bucatarie. Pana si servetele pe care le cuparam ca sa ne stergem pe maini trebuie sa fie “frumoase”.

Dar nu folosim arta in timpul slujbelor!

In mana Bisericii, arta ar putea deveni un mijloc de comunicare fantastica a Evangheliei. Nu o substituire a Evanghelie, mesajul este si va ramane acelasi. Dar manifestarile artistice pot inlesni extraordinar contactul cu omul profan si il pot aduce in punctul in care mesajul Evangheliei sa aiba sens si pentru el si sa-L accepte  sub convingerea Duhului Sfant.

Desigur, nu toate formele de arta pot fi folosite in cadrul slujbelor din Biserica. Si voi incerca sa explic acest aspect.  Noi ne adaptam cultural la mediul in care slujim, dar asta nu ne impiedica sa gandim metode prin care sa comunicam si mai eficient mesajul Evangheliei.

Dumnezeu e cel mai mare Artist! Daca nu esti convins, uita-te in jur la tot ceea ce a creat El…..

Laurentiu Balcan

(http://penticostalul.wordpress.com).

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Despre arta…la pocaiti(2)

Sa trimita lumina in intunericul din inima omului – aceasta este datoria artistului“  (Robert A. Schumann)

Arta este cea mai puternica expresie a creativitatii umane. Este, printre altele, si dovada ca omul e facut dupa chipul lui Dumnezeu. Dar, in acelasi timp, este si arma Creatorului prin care-si convinge creatura ca ceva e in neregula cu ea. Prin arta, omul isi constientizeaza disperarea. Isi vede golul interior si incepe sa-si puna intrebari existentiale. Arta este o forma de cunoastere si, asa cum spunea Aaron Howard, “arta este un semn de intrebare in mintile celor care vor sa stie ce se intampla.” Fara arta, lumea nu ar cunoaste civilizatia. Pana si omul primitiv cunostea impulsul artistic!

Este interesant sa observam, cel putin in Vechiul Testament, ca inchinarea are un puternic caracter artistic, dramatic.  Modul de desfasurare al inchinarii publice,  frumusetea si profunzimea sarbatorilor iudaice, imbracamintea levitilor, muzica instrumentala si vocala, elementele componente ale Templului, diversitatea culorilor indica o “coregrafie spirituala” foarte bine pusa la punct. “…Sa laude Numele Lui cu jocuri, sa-L laude cu toba si cu arfa!… Sa salte de bucurie credinciosii Lui imbracati in slava, sa scoata strigate de bucurie in asternutul lor!...” (Psalmul 149:3, 5)

Bine, bine, dar asta era in Vechiul Testament, nu ni se mai aplica noua, pentru ca  in Noul Testament inchinarea este DOAR in Duh si Adevar, nu? Ca si cum inchinarea in duh si adevar ar exclude orice forma de manifestare dramatica. Consideram, total eronat de altfel, ca arta dramatica e opusa spiritualitatii. Cand Pavel le scrie efesenilor si le spune: “vorbiti intre voi cu psalmi”, se refera si la psalmii acestia din care am citat, pe care unii dintre noi, daca ar putea, i-ar scoate definitiv din Scriptura. O sa inventam in curand “departamentul de curatire a Bibliei”!

Bineinteles ca exista un aspect cultural al inchinarii pe care nu trebuie sa-l neglijam. Nu tot ce fuctioneaza intr-un loc functioneaza si in altul. Pe mine nu ma intereseaza, cel putin in acest punct, compatibilitatea culturala a manifestarilor artistice. Pe mine ma intereseaza PRINCIPIUL si anume: inchinarea (si ma refrer la intreaga slujba!) trebuie sa contina manifestari artistice, elemente dramatice de buna calitate.

Inchinarea cereasca transcende atat Vechiul cat si Noul Testament. Daca ne uitam in Apocalipsa, capitolele 4 si 5, vom vedea ca inchinarea nu este lipsita de dramatism,  de arta autentica. Exista o manifestare la cel mai inalt nivel al fenomenului artistic, care uimeste. Ingerii, batranii, cei rascumparati se inchina artistic. Ei nu doar “stau” la inchinare; ei “se arunca” in inchinare. Ei nu doar canta; ei canta o cantare noua, isi arunca cununile inaintea Domnului si lauda Numele Lui cu pasiune, zi si noapte.

Imaginati-va ce s-ar intampla daca noi, pocaitii, am fi teleportati instantaneu in cer. Cum am reactiona la vederea acelei inchinari puse in scena? Tronul de slava, marea de cristal, tunetele, fulgerele, fumul, strigatele multimii rascumparate, glasurile de gloata multa, fiintele ceresti ciudate, ingerii ce striga neincetat: “sfant, sfant, sfant este Domnul!”, sfintii imbracati in haine de sarbatoare, Biserica impodobita ca o mireasa pentru mirele ei si intrega atmosfera spirituala, dar dramatica in acelasi timp, ne-ar aduce in pragul disperarii. Inchinarea cereasca nu se aseamana cu inchinarea pamanteasca! Dar noi ne rugam, in rugaciunea Tatal nostru: “…precum in cer asa si pe pamant.” Vezi sa nu!

Dar partea ciudata a discutiei noastre e alta. Noi utilizam arta, dar nu in timpul slujbelor noastre! Avem un sentiment artistic extraordinar cand ne alegem masinile. Cine vine in curtea bisericii – cel putin la cele mari – are impresia ca e la vreun targ de masini prin Germania. Stim sa ne alegem masini extrem de frumoase. Avem o cultura a frumosului atunci cand ne facem casele. In unele zone, casele pocaitilor sunt cel mai impozante, mai mari si mai frumoase. Bravo lor! Avem cladiri de biserici extraordinare, cladiri frumose, artistice,  cu imbunatatiri de milioane. Folosim impulsul artistic cand ne alegem hainele, ceasurile, palariile, baticurile, paturile de pe pat, perdelele de la geamuri, vesela din bucatarie. Pana si servetele pe care le cuparam ca sa ne stergem pe maini trebuie sa fie “frumoase”.

Dar nu folosim arta in timpul slujbelor!

In mana Bisericii, arta ar putea deveni un mijloc de comunicare fantastica a Evangheliei. Nu o substituire a Evanghelie, mesajul este si va ramane acelasi. Dar manifestarile artistice pot inlesni extraordinar contactul cu omul profan si il pot aduce in punctul in care mesajul Evangheliei sa aiba sens si pentru el si sa-L accepte  sub convingerea Duhului Sfant.

Desigur, nu toate formele de arta pot fi folosite in cadrul slujbelor din Biserica. Si voi incerca sa explic acest aspect.  Noi ne adaptam cultural la mediul in care slujim, dar asta nu ne impiedica sa gandim metode prin care sa comunicam si mai eficient mesajul Evangheliei.

Dumnezeu e cel mai mare Artist! Daca nu esti convins, uita-te in jur la tot ceea ce a creat El…..

Laurentiu Balcan

(http://penticostalul.wordpress.com).

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Despre arta…la pocaiti(1)

Intrebare: “Putem folosi arta crestina ca metoda de propovaduire a lui Hristos?”

Raspuns: “Cine joaca teatru? Actorii, nu? Pavel, cand se prezinta in epistole, ce spune? Pavel, actor la teatrul cutare? Nu! Ci se prezinta ca rob. Noua ni s-a spus prin HCB din 8-9/8/’07, ca nu putem folosi astfel de manifestari.”

In unele medii crestine – si aici se vede, mai bine ca oricand, lipsa de relevanta culturala- arta este privita ca ceva exclusiv lumesc. Ca si cum diavolul ar fi creatorul “frumosului”. Ca si cum el, necuratul si intunecatul, ar genera sentimentele magnifice pe care ti le poate produce o “lucrarea artistica” de buna calitate.

Aceasta perspectiva limitata si eronata asupra lumii in care traim ne determina sa facem afirmatii teribile, care nu fac altceva decat sa arate insensibilitatea noastra fata de “frumos”, dar mai ales nepasarea noastra fata de OM – creatia lui Dumnezeu. Biserica este chemata sa fie sarea si lumina lumii! Daca o activitate e de bun gust si aduce lumina asupra mesajului pe care il vestim, ce ne impiedica sa o desfasuram? Orice altceva, dar in nici un caz grija pentru sufletele pierdute.

Aceasta respingere radicala a “artei” de catre unii pocaiti rezulta, probabil, dintr-o perceptie  gresita, de tip ”ghetou”, asupra fenomenului artistic. Arta este identificata cu falsitatea, cu nesinceritatea. “Joci teatru” inseamna, de fapt, ca esti fals, nesincer, smecher. Iar ,uneori, ca te prostesti, ca te dai in spectacol, ca esti cu doua fete. De aceea auzim expresii de genul: “l-a lucrat ca un artist!”, adica l-a tras in teapa, l-a pacalit, l-a inselat fara sa-si dea seama.  Iar noi – spun ”dusmanii” artei – nu putem sa jucam teatru! Noi trebuie sa fim seriosi, sobri, sinceri si nefatarnici. Pocaiti!

Insa exista o perspectiva asupra fenomenului artistic la care ar trebui sa ne gandim cu totii. Nu putem aborda fenomenul ca niste ciobani care nu au coborat niciodata din varful muntelui. Daca unii au pervertit arta nu inseamna ca ea, ARTA, este perversa si demna de aruncat la gunoi.

Arta are de-a face cu FRUMOSUL. Arta iti atinge sufletul si iti inalta sufletul. Scopul ei este sa-ti strapunga simturile, sa te provoace, sa te rascoleasca. Simturile sunt  puntea de legatura dintre lumea gandurilor noastre – unde se naste sentimentul artistic – si lumea exterioara. Arta te indeamna sa te autodepasesti. Arta inseamna ARMONIE. Cand respingem arta si mai ales cand emitem si o hartie care sa pecetluiasca idiotenia noastra, nu facem altceva decat sa luptam cu Cel ce a creat frumosul, armonia, sufletul, simturile omului, etc.

“…Lasati-o in pace; de ce ii faceti suparare? Ea a facut un lucru FRUMOS fata de Mine;” (Marcu 14:6) Se pare ca Isus nu vrea doar sa facem lucruri pentru El, El vrea sa facem lucruri frumoase pentru El. Asta inseamna sa facem lucruri “artistice”, cu un puternic accent pe atingerea simturilor, care nu sunt in contradictie cu credinta. Un pocait nu e un NEsimtit, adica nu mai are simturi, ci e un REsimtit, adica abia acum simte cum ar trebui sa simta un om. Simturile i-au fost eliberate de robia pacatului si el se poate bucura deplin de ceea ce ii aduce glorie lui Dumnezeu.

Femeia cu vasul de alabastru si-a castigat dreptul de a fi “pomenita” in Evanghelii, doar pentru ca a facut ceva FRUMOS pentru Isus. Ea a iesit din sabloanele vremii. Nu a fost interesata de ritualurile religioase. Nu a fost preocupata de reactiile celor din jur. Efectiv nu i-a pasat! Dragostea ei pentru Isus era asa de mare, incat a renuntat la “comoara” pe care o detinea (mirul era foarte scump!) pentru a face ceva FRUMOS pentru Domnul ei, pentru Isus.

Oare nu cumva refuzam sa facem ceva FRUMOS, artistic – in sensul cel mai bun si mai elegant al cuvantului – pentru Isus, tocmai pentru ca nu suntem gata sa renuntam la “comorile” noastre?

Laurentiu Balcan

 

 

(http://penticostalul.wordpress.com).

Puteti sa cititi partea a 2-a a articolului aici

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)