Category Archives: Carti

Umblarea cu Dumnezeu in unire cu Domnul Isus Cristos sub calauzirea Duhului Sfant

UCD1O carte destinată să producă oameni de caracter Este posibil să umblăm zi de zi în unire sfântă cu Dumnezeu? Cât de adevărat este că Domnul Isus Hristos devine una cu cei ce doresc să Îl urmeze? Ne susţine şi ne ajută Duhul Sfânt, Mângâietorul, atunci când suntem în nevoie? Iată doar câteva din întrebările la care Iosif Ţon ne răspunde pe larg, pe parcursul unui curs de viaţă spirituală, intitulat sugestiv „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt”. Având la bază acele principii cardinale care se constituie ca fiind fundamentul învăţăturii Domnului nostru Isus Hristos, volumul de faţă ne aduce mai aproape de esenţa creştinismului şi ne oferă soluţii pentru a umple golul spiritual pe care îl dobândim după convertire. În fiecare dintre noi este necesară o schimbare, astfel încât să devenim oameni de caracter, după chipul şi asemănarea Celui ce ne-a creat. Formarea unei concepţii corecte despre lume şi viaţă, intrarea într-o legătură de dragoste cu Creatorul, dar şi o credinţă care să ne zidească sunt tot atâţia paşi de urmat în transformarea noastră pe calea ce duce la cer. Şi fiecare din aceşti paşi este exemplar dezvoltat în cartea lui Iosfi Ţon, „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt”. „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea DuhuluiSfânt” Odată cu acest volum, pastorul Iosif Ţon ne oferă ocazia de a studia, nu numai de a citi, un curs de viaţă spirituală, care să răspundă cerinţelor severe ale vieţii de zi cu zi, atunci când sunt puse la încercare principiile de credinţă pe care într-un fel sau altul, le-am învăţat de-a lungul timpului. Talentul deosebit al lui Iosif Ţon este acela de a ne pune la dispoziţie un astfel de manual, prin intermediul cărţii „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt.” Semnificaţia titlului volumului este bine redată de Iosif Ţon în următoarele cuvinte: „Titlul acestui curs este „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt. M-am gândit la titlul acesta ca fiind un titlu general al tuturor cursurilor pe care le-am ţinut. Titlul acesta uneşte trei expresii biblice. Prima este „umblarea cu Dumnezeu” cu referinţă biblică „Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani (Geneza 5:22) şi pentru aceasta nu a mai gustat moartea. A doua expresie este preluată din 1 Tes. 5:10, unde stă scris că Domnul Isus a murit „ca să trăim împreună cu El”. Iar trăirea aceasta se face sub călăuzirea Duhului Sfânt.” Despre fundamentele vieţuirii creştine Pe parcursul a 17 capitole, avem ocazia să înţelegem bazele evlaviei creştine, pornind de la elemente de teologie ce îmbină talentul de păstor al lui Iosif Ţon cu cel de profesor de teologie. La prima vedere, s-ar părea că avem de-a face cu un curs destinat unor studenţi la teologie, fiindcă primul lucru care izbeşte privirea este extraordinara sistematizare a informaţiei şi o rigurozitate aproape ştiinţifică în exprimarea diferitelor elemente de adevăr. S-ar părea că doar persoanele care au un anumit nivel de învăţătură în ce priveşte dogma creştină vor putea să se bucure de complexitatea gândurilor exprimate de Iosif Ţon în această carte. Însă, la o citire mai atentă, se observă cu uşurinţă că prin intermediul acestui curs de viaţă spirituală, oricine doreşte poate să înţeleagă fundamentele vieţuirii creştine. „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt” este o carte complexă, dar ea se deschide cu uşurinţă înaintea celui care doreşte să o citească, oferind lumină şi îndrumare şi mai presus, călăuzindu-ne să-L privim pe Mântuitorul nostru. Este deosebit de greu să vorbeşti simplu, atunci când ai dobândit înţelesul profund al lucrurilor într-un anumit domeniu de activitate. Se cere un talent cu totul special pentru a reda în simplitatea vorbirii de zi cu zi ceea ce este profund şi tainic. Însă doar atunci se poate vedea talentul de pedagog al unui om, doar în astfel de condiţii, calitatea de păstor poate fi în mod clar evidenţiată, iar din acest punct de vedere, Iosif Ţon ne surprinde, ne uimeşte şi ne încântă deopotrivă. Această carte se constituie ca un manual pentru toţi creştinii, indiferent de confesiunea religioasă, pentru toţi oamenii, indiferent de gradul lor de pregătire. Ce se întâmplă după schimbare? Povestea acestei cărţi sau mai bine zis, nevoia care a stat la baza alcătuirii ei, ne este redată în mod direct şi personal, chiar din secţiunea introductivă, unde autorul ne spune: „Problema care mi s-a formulat a fost aceasta: ce învăţătură ar trebui să le dăm oamenilor, după convertire, adică după ce vin la Domnul Isus? Am observat ca regulă generală, că facem evanghelizări, îi introducem pe cei convertiţi într-un scurt şi adeseori, superficial curs de cateheză, îi botezăm şi apoi îi lăsăm să trăiască liniştiţi în biserică, fără să mai avem pentru ei un program sistematic şi coerent de învăţătură.” Dilema bisericii creştine a rămas dintotdeauna aceeaşi. Pe de o parte, există un efort puternic în a-i chema pe oameni la Isus Hristos, dar după aceea este foarte dificil să gândeşti şi să realizezi programe de creştere spirituală a celor care au răspuns chemării. În acest sens, Iosif Ţon ne spune: „Cea mai mare tragedie din biserici sunt pastorii care nu ştiu ce să predice şi care caută disperaţi, cu ce să umple timpul alocat pentru predici. Unii spun anecdote, ca să-i facă pe oameni să râdă, alţii spun istorioare, care să emoţioneze şi să-i facă pe oameni să plângă, alţii spun ce se mai întâmplă prin lume, din ceea ce văd la televizor sau citesc în ziare, spun orice altceva numai învăţătură despre trăirea cu Dumnezeu nu dau! Şi cea mai jalnică situaţie este aceea a unei biserici din care oamenii pleacă acasă, întrebându-se cu ce s-au ales de la orele petrecute în biserică.” O carte menită să producă oameni de caracter Acest adevăr crud l-a determinat pe Iosif Ţon să nu rămână pasiv şi s-a decis să caute o soluţie. Astfel, autorul ne relatează: „Mi-am dat seama că starea aceasta de gol spiritual este în primul rând rezultatul lipsei de învăţătură după convertire şi am început să intuiesc ca fiind cea mai mare nevoie în bisericile noastre aceea a unei învăţături sistematice despre modul în care se trăieşte viaţa cu Dumnezeu.” Mai departe, Iosif Ţon ne spune modul în care a întocmit primele cursuri de viaţă spirituală pe care le-a prezentat şi cum a alcătuit un plan de predare a diverselor subiecte care să ne conducă la unirea noastră cu Dumnezeu. În acest sens, o revelaţie deosebită este redată astfel: „În întreaga mea carieră de predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, un scop principal al predicilor mele a fost acela de a produce oameni de caracter. Acum când am văzut că toată Biblia este doar istoria modului în care Sfânta Treime lucrează să formeze oameni după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, am început să lucrez şi mai sistematic pentru elaborarea unor lecţii despre transformarea caracterului şi schimbarea comportamentului.” Concepţia despre lume şi viaţă În continuare, Iosif Ţon ne relatează fundamentele dogmatice ale schimbării caracterului omului, iar în final, ajunge după multe căutări şi cercetări în acest sens, să elaboreze principiile de bază ale transformării interioare sub puterea Duhului Sfânt. Acestea sunt 12 şi între ele le vom aminti pe primele trei. „1. Începem cu Sfânta Treime, trei Persoane perfecte, trăind în relaţii desăvârşite. El ne invită să Le privim, să Le cunoaştem, să Le iubim şi să dorim să fim în comuniunea Lor. 2. Dumnezeu ne spune că scopul Său este ca noi să fim sfinţi ca El, desăvârşiţi ca El şi să fim asemenea Lui. 3. Sfinţenia, desăvârşirea, asemănarea cu Hristos se realizează numai dacă intrăm aici şi acum în unire cu Hristos şi cu Duhul Sfânt şi învăţăm să trăim în părtăşie cu Dumnezeu.” Pasul fundamental în ceea ce priveşte umblarea cu Dumnezeu este reprezentat de dobândirea unei drepte „concepţii despre lume şi viaţă”, iar acest lucru se obţine studiind revelaţia dată de Dumnezeu în Cuvântul Său. „Concepţia despre lume şi viaţă reprezintă cel mai important lucru pentru fiecare fiinţă umană. Cum văd eu lumea aceasta? În cazul în care concepţia mea despre lume şi viaţă nu corespunde cu realitatea, înseamnă că eu trăiesc o minciună, pentru că eu una cred şi alta este realitatea. E extrem de important să am o concepţie corectă despre lume şi viaţă, iar aceasta nu mi-o poate da decât Creatorul lumii şi al vieţii.” Relaţia cu Dumnezeu Punând temelia unei concepţii corecte despre lume şi viaţă prin studiul Cuvântului Sfânt, trecem la următoarea lecţie fundamentală pentru o viaţă spirituală autentică. Este vorba despre „Relaţia cu Dumnezeu, o relaţie de dragoste.” De fapt, cum ne-ar ajuta convingerea că Dumnezeu există, iar lumea aceasta a fost creată de El, dacă nu am ajunge la o relaţie vie cu Creatorul nostru? Ar fi ca şi cum un Dumnezeu străin, necunoscut, ne-a creat şi apoi, ne-a lăsat în voia forţelor naturii sau a noastră. Din punctul acesta de vedere, Cuvântul lui Dumnezeu urmăreşte mai mult decât să ne vorbească despre geneză şi ne invită să intrăm într-o legătură de dragoste cu Creatorul. Simboluri sau metafore În acest sens, în cuprinsul Bibliei sunt folosite mai multe simboluri sau „metafore”, numite de autor astfel: „metafora Olarului şi a lutului”, „metafora Păstorului cu oile Sale”, „metafora stăpânului cu robul său”, „metafora tatălui cu fiii săi”, „metafora prieteniei” şi „metafora soţ – soţie.” Toate acestea exprimă oferta de dragoste a lui Dumnezeu pentru umanitate. „Relaţia adevărată cu Dumnezeu e o relaţie care dă bucurie, care dă plăcere, care dă fericire. Dar există o condiţie: relaţia ta să fie de dragul Persoanei. De fapt, toate acestea sunt spuse în ceea ce Domnul Isus a numit ca fiind cea mai mare poruncă pe care a dat-o Dumnezeu şi care exprimă dorinţa cea mai de seamă a Sa. Aş zice că nu e o poruncă. E o dorinţă, e tânjirea Fiinţei lui Dumnezeu ca eu să Îl iubesc pe Domnul Dumnezeul meu, cu toată inima mea, cu tot sufletul meu, cu toată puterea mea şi cu tot cugetul meu, adică cu toată mintea mea.” Rolul credinţei Având puse bazele în ce priveşte concepţia despre lume şi viaţă şi relaţia pe care o stabilim cu Dumnezeu, următorul pas se referă la „Rolul credinţei în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în relaţia personală cu El.” „Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu nu prin vedere, ci prin credinţă. Toată viaţa trăim prin credinţă. Am început prin a-i crede pe părinţii mei, apoi ceea ce îmi spuneau alţi oameni şi mai târziu, ceea ce îmi spuneau profesorii. Astfel, ne-am format întreaga noastră concepţie despre lume şi viaţă prin credinţă.” Mai departe, Iosif Ţon ne spune cu privire la conţinutul credinţei care corectează şi însumează tot ceea ce putem şti despre Dumnezeu, lume şi univers: „Credinţa care a fost dată sfinţilor, credinţa pe care a dat-o Domnul Isus apostolilor şi proorocilor Săi, credinţa pe care ne zidim viaţa reprezintă o sumă preţioasă de informaţii ce trebuie păstrată de fiecare dintre noi. Nu este orice credinţă, ci acea credinţă pe care Domnul Isus a dat-o apostolilor Săi. Lupta credinţei e de fapt, lupta pentru conţinutul credinţei, e lupta pentru puritatea ei. Conţinutul credinţei este vital pentru fiecare dintre noi, fiindcă ea este organul de cunoaştere a tot ceea ce există.” Cunoscând planul principal şi planul secundar al lui Dumnezeu De îndată ce discernem rolul credinţei în Dumnezeu şi cât de important este conţinutul acesteia, ajungem la cunoaşterea „Planului principal şi a planului secundar al lui Dumnezeu.” În această privinţă, Iosif Ţon ne spune: „Planul principal al lui Dumnezeu a fost să realizeze o capodoperă. Lucru exprimat prin cuvintele „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră.” (Gen. 1:26). Iar planul secundar reprezintă răspunsul la întrebarea „Ce trebuie făcut pentru omul căzut în păcat?” Cu privire la planul secundar, Sfânta Scriptură ne vorbeşte în mod clar despre jertfa care avea să fie adusă pentru noi, prin intermediul întrupării, vieţii, suferinţelor şi morţii lui Isus Hristos. Acest plan secundar ne conduce în cele din urmă, la atingerea obiectivului din planul primordial, şi anume ca oamenii să fie desăvârşiţi, după cum şi Dumnezeu este desăvârşit. În acest sens, Iosif Ţon relatează: „Repet, Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre. Dar de ce a făcut-o? Numai ca să ne spele şi să ne lase acolo, în mocirlă? Predica Domnului Isus începe cu „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” Şi am văzut care este Evanghelia şi anume, „Predica de pe Munte.” Domnul Isus nu ne iartă ca să ne lase în păcat, ci pentru a ne aduce înapoi, în planul lui Dumnezeu.” Sfinţirea vieţii Elementul distinctiv al prezentării lui Iosif Ţon în raport cu alte cărţi ce tratează viaţa spirituală este accentul pus pe transformarea interioară, adică pe transpunerea chipului divin în noi. De îndată ce am înţeles planul lui Dumnezeu, atât în forma lui principală, cât şi secundară, trebuie să trecem la îmbrăcarea cu „omul cel nou” sau sfinţirea vieţii. „Ce înseamnă aceasta? Natura esenţială a lui Dumnezeu este adevărul. Însă Dumnezeu este Adevărul, pentru că El este Adevărul, în El existând simţul deplin şi absolut de dreptate. În absolut toate lucrurile, Dumnezeu este drept. Adevărul din El produce dreptate şi sfinţenie care cuprind la modul absolut tot ce este perfecţiune, mai precis sfinţenia este egală perfecţiunii. În Noul Testament, de multe ori, în loc de „sfinţenie” găsim „desăvârşire”. „Voi să fiţi desăvârşiţi, aşa cum Tatăl vostru este desăvârşit”, spunea Domnul Isus.” Acest standard este deosebit de înalt, dar din fericire, ne vine în ajutor descoperirea Chipului lui Dumnezeu în Persoana Domnului Isus Hristos. Prin intermediul întrupării Domnului Isus Hristos şi a rămânerii Sale în părtăşie cu natura umană, fiecăruia ni se deschide posibilitatea de a atinge ţinta pusă înainte privind sfinţirea deplină a vieţii. Principalul impediment în realizarea acestui lucru rămân „Dorinţele fundamentale ale inimii umane”. „Dumnezeu a scris în inima noastră toate dorinţele care sunt acolo. Dacă Dumnezeu le-a pus acolo, înseamnă că El vrea să le împlinească dincolo de orice imaginaţie a noastră.” Cheia biruinţei Enumerând dorinţele fundamentale ale inimii umane, putem aminti câteva dintre ele – dorinţa de a iubi şi de a fi iubit, dorinţa frumuseţii desăvârşite, dorinţa după apreciere, dorinţa de a trăi în armonie şi pace, dorinţa de a avea, de a fi stăpân, dorinţa de a exercita autoritate, dorinţa de a te bucura de viaţă, aspiraţia inimii după plăcere, aspiraţia inimii după desfătare şi aspiraţia după fericire. Toate acestea au fost puse în noi de către Creator şi doar El le poate împlini pe deplin, oferta Satanei fiind doar o înşelătorie amară şi o contrafacere ce aduce numai nefericire. Vestea cea bună este că prin Isus Hristos ne sunt oferite toate bogăţiile materiale şi spirituale care ne vor împlini în abundenţă toate dorinţele inimii. „Iată cheia biruinţei: când Îl aduci pe Domnul Isus în realitatea omului dinăuntru, în realitatea sufletului tău, a minţii tale, a inimii tale, atunci intri în armonie cu realitatea spirituală şi capeţi din această realitate puterea necesară să zici: „Nu!” dorinţelor trupului şi îndemnurilor firii pământeşti.” În continuare, Iosif Ţon ne spune: „Dacă aspiraţia spre frumuseţea Domnului Isus nu este mai mare decât atracţia plăcerilor firii pământeşti, atunci aducerea la tăcere a acesteia va fi foarte dificilă. Dar dacă aspiraţia spre frumuseţile Domnului Isus este mai mare, e copleşitoare, atunci mă uit la plăcerile de o clipă ale păcatului şi zic: „Sunteţi nimic!” pentru că mă atrage ceva mai puternic.” „Domnul Isus… vrea prieteni” Înţelegerea faptului că prin harul lui Dumnezeu ne sunt împlinite toate dorinţele fundamentale ale sufletului ne va conduce la cizelarea unei noi identităţi. „Trebuie să ne formăm obiceiul ca zilnic să ne aducem aminte cine suntem şi anume, că suntem una cu Dumnezeu, cu Domnul Isus, că suntem copii ai lui Dumnezeu, că Domnul Isus şi Duhul Sfânt locuiesc în noi. Dacă Dumnezeu ar avea nevoie de roboţi, El ar zice: „Tu nu mai faci nimic, ci Eu apăs pe toate butoanele şi totul se întâmplă după cum vreau Eu.” Dumnezeu nu vrea roboţi, ci vrea fii. Domnul Isus nu vrea roboţi, ci vrea prieteni.” Prin unirea noastră cu Domnul Isus Hristos, ajungem să intrăm în relaţie cu Dumnezeu care ne va oferi putere în mijlocul unei vieţi pline de încercări, suferinţe şi ispite. Însă cu toate acestea, omul cel credincios va putea depăşi orice fel de probleme, fiindcă relaţia cu Dumnezeu îl va întări. „Intru în relaţie cu Dumnezeu, dar El m-a pus într-o lume ticăloasă, mă lasă să fiu ispitit de cel rău şi m-a pus între fraţi mincinoşi. Însă relaţia mea cu Dumnezeu şi armonia pe care mi-o dă această relaţie nu trebuie să fie în vreun fel afectată.” „Te iubesc din inimă!” Orice relaţie presupune un timp de părtăşie, mai precis oferirea unui cadru în care aceasta să aibă loc într-un sens special. „Pentru foarte mulţi oameni, credinţa sau religia lor stă mai degrabă, în a spune o rugăciune dimineaţa, dar nu a se ruga. Se spune o rugăciune care a fost memorată şi întotdeauna e cam aceeaşi. Aceasta nu înseamnă că se roagă, ci că doar se zice o rugăciune. Trebuie să facem distincţie între a rosti o rugăciune şi a ne ruga cu adevărat, lui Dumnezeu. Omul pleacă la lucru, vine seara târziu, obosit sau îl oboseşte televizorul şi după aceea, chiar înainte de a se culca mai zice o rugăciune. Eventual zice o rugăciune şi la masă. Dacă la atât se reduce religia ta, tu nu poţi să spui că ai părtăşie cu Dumnezeu, nici chiar dacă adaugi la aceasta şi faptul că te-ai angajat să citeşti Biblia într-un an.” De fapt, părtăşia cu Dumnezeu nu este altceva decât o reprezentare a închinării noastre faţă de Creatorul universului şi ea poate cuprinde citirea Scripturii, meditarea la textul citit, rugăciunea şi lauda. Toate acestea, cu scopul de a ajunge să conştientizăm prezenţa lui Dumnezeu. „Când Dumnezeu îmi devine real şi când Îi văd caracterul, nu mai am altceva de făcut, decât să spun: „Te iubesc din inimă!” Şi de multe ori, la momentul acela, mă ridic, mă prostern la pământ şi zic: „Aici e Dumnezeu” şi mă închin.” Relatând experienţa părtăşiei cu Dumnezeu, Iosif Ţon ne spune: „Ce este închinarea în duh şi în adevăr? Închinarea este actul prin care mă prezint înaintea lui Dumnezeu, mă deschid lui Dumnezeu, mă ofer şi mă dăruiesc Lui, Îi cer să lucreze în mine ceea ce El doreşte şi apoi Îi aduc mulţumiri, Îl laud şi Îi dau slavă, cinste şi onoare.” „Nu vă strângeţi comori pe pământ” Finalul acestui curs de viaţă spirituală este atins prin intermediul unei lecţii, ce ne îndeamnă să ne gândim la lucrurile de sus sau la „patria cerească”. „Haideţi să ne gândim la lucrurile de sus, să împlinim porunca aceasta şi să ne gândim la ceea ce va fi acolo, să începem prin ceea ce ne spune Domnul Isus: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, ci strângeţi-vă comori în ceruri.” (Matei 6:19-20) Adună-ţi comorile acolo sus!” Acest apel al lui Iosif Ţon se adresează tuturor celor care îşi vor lua timp să citească cursul de viaţă spirituală privind umblarea cu Dumnezeu. Cu siguranţă că avem de-a face cu o lucrare de maturitate a autorului, în care sunt sintetizate temele principale ale lucrării sale de profesor, evanghelist şi predicator. Într-un cuvânt, ne aflăm lângă o carte „vie” ce se recomandă oricărui om care doreşte să aprofundeze relaţia cu Dumnezeu. „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt” este un volum ce se adresează tuturor creştinilor, fără a avea un caracter confesional, fiind creştină în esenţa ei şi în tot ce afirmă. De aceea, putem spune că oricine va citi această carte se va îmbogăţi spiritual şi va putea să îşi structureze viaţa de aşa natură, încât să ajungă la unirea cu Domnul Isus Hristos. Şi nu în ultimul rând, studiind cu atenţie lecţiile oferite de către Iosif Ţon vom reuşi să trăim sub călăuzirea Duhului Sfânt. Domnul să îl binecuvânteze pe cel care a scris această carte şi deopotrivă, pe cel care o va citi! Octavian D. Curpaș Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

“Portrete din cioburi” de Ligia Seman – un roman complex despre existenţă

În “Portrete Portretedin cioburi” Ligia Seman reia teme din cărţile sale precedente şi compune un roman arborescent, în două volume. Cartea sa este o analiză a eşecului şi triumfului în dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar şi fresca unei lumi, a societăţii româneşti de dinainte şi după momentul Decembrie 1989. În construcţia sa, romanul “Portrete din cioburi” îmbină componente de roman creştin, roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit şi drept unul intelectual. Ligia Seman şi lumea din romanele sale Ligia Seman este o prozatoare română creştină de valoare. Ligia Seman debutează în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii. „Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea” „Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”, afirma cândva, scriitoarea. Acest adevăr este exploatat şi în „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne demonstrează cu talent că în labirintul ameninţător şi plin de tentaţii înşelătoare al lumii, a rămâne de partea binelui, adevărului şi purităţii reprezintă un act plin de eroism, un test al credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu. Atât la vârsta adolescenţei cât şi a maturităţii, spiritul de compromis ne încearcă continuu, oferindu-ne ocazii de realizare materială, dar sacrificând idealurile înalte ale curăţiei de suflet, de caracter. O istorie de viaţă Una din temele romanului “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire. Pe parcursul acţiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge să repete istoria de viaţă a tatălui său. Povestea se repetă cu cele două iubiri ale sale, Stela şi Isa. Autoarea pune foarte mult accent pe aceste idile, încadrându-le perfect în conjuncturi socio-politice specifice. Experienţa trăită de Gabriel cu Stela şi Isa ne arată latura realistă a eroului, însă pe cea şi sentimentală. Aceste relaţii îi determină lui Gabriel, destinul. Iată cum descrie autoarea lupta interioară a lui Gabriel, alături de Isa. „Când opiul trupului nu mai acţiona, în tot mai multe seri, în urma unei beţii a cărnii, Gabriel, obosit şi nervos, răsuflând lângă ea în întunericul dormitorului – îi scăpa printre degete. Trupul îi era lungit lângă ea, dar sufletul lui se îndepărta de ea, se întorcea mereu spre obsesia lui fixă, spre familia ce o părăsise. Stătea nemişcat şi ea la început credea că doarme, dar apoi a înţeles că ochii lui erau deschişi şi realiza la ce se gândeşte el. Era chinuitor gândul că poate nu va mai putea face nimic să-l păstreze.” În căutarea sensului propriei existenţe Personajele principale, Emil şi Gabriel, tată şi fiu, vor afla în cele din urmă, prin intermediul experienţelor trăite, sensul propriei existenţe, dar şi sensul existenţei lui Dumnezeu. Din cauza acestor experienţe, inclusiv cele amoroase, cei doi îşi vor schimba, pe măsură ce trece timpul, concepţia despre viaţă, familie şi Divinitate. Emil şi Gabriel sunt personaje complexe şi ocupă poziţii înalte în societate. Cei doi sunt capabili de trăiri interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof, comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorică la faptul că Gabriel e natural înzestrat pentru a urca în vârful piramidei, urmând pilda tatălui său, care în timpul studenţiei fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscară în sufletul băiatului sentimente şi gânduri contradictorii.” Credinţa în Dumnezeu, singura forţă pentru supravieţuire Gabriel, tipul de intelectual care încearcă să se autodepăşească, trăieşte într-o realitate crudă. “Dorinţa uriaşă din interiorul lui de a-şi depăşi propria condiţie, de a se ridica deasupra oamenilor obişnuiţi, se lupta cu aversiunea faţă de armele care îi erau oferite – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta această filosofie în primul rând pentru că ea reprezenta fundaţia pe care se clădise viaţa tatălui său. Eşecul acestei vieţi îi adusese atâta suferinţă şi frustrare, încât se ferea de orice ar putea prevesti o istorie asemănătoare. În al doilea rând, politica bazată pe această filosofie excludea credinţa în Dumnezeu, despre care el nu ştia prea multe, dar care fusese totuşi singura forţă ce o ajutase pe mama lui să supravieţuiască şi să vadă un sens în tot ce îndurase.” Moravurile unei societăţi Romanul Ligiei Seman “Portrete din cioburi” poate fi considerat şi un roman politic. În paginile cărţii, autoarea evocă societatea socialistă vazută prin ochii unor intelectuali, tată şi fiu, Emil şi Gabriel. Autoarea prezintă moravurile acestei societăţi, falsitatea regimului politic. Însă niciodată nu s-a putut inventa o cale sigură de adormire a conştiinţei atunci când ai avut ocazia să cunoşti chemarea Cuvântului divin. Nu există nici linişte şi nici odihnă pentru cei care aleg să lase deoparte frumuseţea inocenţei de copil al lui Dumnezeu pentru plăcerile şi realizările de o clipă ale compromisului şi păcatului. Nimic nu se compară cu o conştiinţă curată faţă de sine şi faţă de ceea ce este bine şi drept, fiindcă indiferent cât de mult suntem minţiţi de societatea în mijlocul căreia trăim, totuşi Dumnezeu există şi noi am fost creaţi pentru El. „O stea veşnică pe firmamentul Universului” Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezentă în carte, în roman, ea înglobându-le pe cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care îl ţine în viaţă pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a menţinut aprinsă flacăra vieţii. El nu a încetat niciodată să creadă în Dumnezeu, indiferent de circumstanţe şi asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sa pentru soţie se circumscrie şi se realizează ca urmare a dragostei pentru Creator. „Dragostea profundă dintre un bărbat şi o femeie, cu siguranţă sunt simbolul Celei mai mari opere de Iubire şi Răscumpărare, iar reflectarea acestei iubiri în vieţile celor din jur o stea veşnică pe firmamentul Universului, deosebită de orice altă stea a lumii acesteia.” În roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face uşor înţeleasă şi exprimă totul în fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca şi în celelalte romane, şi în “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar şi concis. Un alt lucru care o apropie pe autoare de cititorii săi este tonul degajat pe care acesta îl foloseşte. Limbajul utilizat demonstrează că Ligia Seman este o bună observatoare a realităţii. Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este că nici negura comunismului, nici tentaţiile bunurilor lumeşti nu pot să stingă dorinţa după Dumnezeu ce ia naştere atunci când ajungi să cunoşti Cuvântul Său. Preţul compromisului este amar şi plin de suferinţă, o cărare ce te aruncă în abisul disperării fără întoarcere. Totuşi, farmecul iubirii divine se revarsă pe drumul celui ce ajunge să învingă, chiar şi în urma multor greşeli, amăgirile unei lumi lipsite de repere morale autentice. Octavian D. Curpaş Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Între lege şi fărădelege

„Cele şapte păcate cardinale”, Cristian Barbosu, Arad, Carmel Print, 2010, 291 p.7PacateCardinale

Se poate constata în ultima vreme, o creştere a interesului pentru aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia, la problemele concrete ale vieţii de zi cu zi. Putem spune că într-un fel sau altul, există nevoia unei redefiniri a creştinismului, în mod deosebit prin realizarea unei apropieri semnificative de problemele cu care ne confruntăm şi la care avem nevoie de o rezolvare autentică. Nu întâmplător, numeroase cărţi de psihoterapie creştină au fost editate şi în limba română, încercând să formeze sau chiar să educe gustul cititorilor în ceea ce priveşte această abordare oarecum neconvenţională în studierea Sfintelor Scripturi.

Cartea „Cele şapte păcate cardinale”, scrisă de pastorul Cristian Barbosu, ne călăuzeşte în lumea fascinantă a înţelegerii mecanismelor de natură sufletească ce stau la baza diferitelor devieri de comportament şi de caracter, descrise simbolic prin noţiunea de cele şapte păcate: mândria, mânia, îmbuibarea, lăcomia, pofta, invidia, apatia.

Cristian Barbosu este păstorul bisericii Metanoia Arad (www.bisericametanoia.ro). Acesta s-a născut la Arad şi a urmat trei şcoli teologice, absolvind (BA) Moody Bible Institute în 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) în 1999, şi Trinity Evangelical Divinity School (PhD) în 2009.

Cristian este căsătorit cu Anne, originară din Franţa şi împreună au doua fete, Tara (8 ani) şi Fiona (12 ani). Printre hobby-urile sale se numără cărţile şi muntele. Cristian Barbosu este autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”, etc.

Idolii inimii

Clasificarea celor şapte păcate are o istorie mai lungă, ce datează din vremea Evului Mediu, fiind într-o mare măsură legată de teologia romano-catolică a vremii. De-a lungul timpului, această sumă de şapte păcate a fost preluată şi de alte curente religioase, dar şi de artă, în speţă de literatură şi film. Este un lucru deosebit faptul că autorul aduce şi în România, într-o versiune modernă, noţiunea celor şapte păcate.

„În istoria bisericii, s-au identificat şapte păcate cardinale sau păcate de rădăcină, stări spirituale ce generează o mulţime de alte păcate în viaţa unui om. Aceste păcate rup relaţii, înşeală, înlănţuie şi mint, distrugând vieţi şi destine. Mulţi nu le bagă în seamă, dând vina pe temperament, obiceiuri, trecut, circumstanţe – ele fiind însă idoli ai inimii, probleme spirituale adânci, cu multe implicaţii şi consecinţe grave.”

Îmbinând cu talent experienţa pastorală cu aceea de pedagog şi psiholog creştin, autorul reuşeşte să trateze într-un mod original şi axat pe studiul biblic, aceste şapte păcate, schiţând şi eventualele remedii ce se pot aplica. Noutatea acestei cărţi constă în faptul că în loc să se rezume doar la o expunere a celor şapte păcate fundamentale, Cristian Barbosu ne pune în faţă şi diferite chestionare de evaluare, ceea ce o transformă practic, acest volum într-un manual, bazat pe întrebări şi discuţii.

„Fiecare trece pe aici”

În acelaşi timp, inserarea unor studii de caz alături de prezentarea diferitelor învăţături biblice generează o atmosferă de prospeţime care atrage pe cititor şi fixează foarte bine noţiunile ce sunt expuse.

„Puneţi-vă centurile de siguranţă, fiindcă astăzi vom trece printr-o zonă de turbulenţă maximă, intrăm pe teritoriul unui păcat care probabil face cele mai multe ravagii printre tineri, dar nu numai. Fiecare trece pe aici, de cel puţin de câteva ori în viaţă. Unii ajungem răniţi, alţii zdrobiţi, puţini sunt victorioşi, dar mulţi căzuţi, chiar omorâţi de acest păcat teribil de puternic, de sălbatic, universal: pofta.”

„Cele şapte păcate cardinale”, o carte vie şi atractivă

CristiBarbosuAvând certe calităţi de povestitor, Cristian Barbosu reuşeşte să capteze atenţia şi să o menţină de-a lungul întregii cărţi, cu o adresabilitate maximă în rândul potenţialului public cititor. Din acest punct de vedere, putem spune că nu avem de-a face cu o carte scolastică şi nici cu limbajul de lemn religios, ci cu o carte vie, plină de dinamism, atractivă, pe care dacă începi să o citeşti, cu greu o vei mai lăsa din mână până nu o parcurgi în întregime.

Dincolo de a da sfaturi „moralizatoare” sau de a genera o atmosferă de predică, discursul autorului se îmbracă în tonalităţi asemănătoare momentelor în care ai sta de vorbă cu cel mai bun prieten al tău. Această calitate deosebită a lui Cristian Barbosu de a se apropia cu înţelegere şi dragoste de cei pentru care lucrează în calitate de pastor, se transferă şi asupra relaţiei dintre el şi potenţialul cititor.

Iubirea nu este o stare, ci o acţiune

„Nu poţi spune Îl iubesc pe Dumnezeu, dacă nu faci nimic să-ţi demonstrezi iubirea. Iubirea, biblic vorbind, nu este o stare, ci o acţiune. Când ştii că există un păcat de care trebuie să te eliberezi şi ştii că acel păcat Îl răneşte pe Dumnezeul pe care tu îl iubeşti, ce faci? Ce iubeşti tu de fapt? Pe cine iubeşti? Păcatul sau pe Dumnezeu?”

Prin astfel de cuvinte, autorul ne conduce către un punct de decizie în care să abandonăm aceste şapte păcate, precum şi ceea ce decurge din ele, având drept fundament iubirea pe care ar trebui să o dovedim faţă de Dumnezeu. Astfel, „Cele şapte păcate cardinale” se constituie ca o pledoarie convingătoare pentru transformarea interioară pe care Dumnezeu doreşte să o realizeze prin intermediul Cuvântului Său. Am putea spune că autorul, coborând de la înălţimea amvonului, vine în întâmpinarea fiecărui om dispus să asculte, să privească, să creadă şi să acţioneze în direcţia eliberării de sub jugul unor păcate care altfel l-ar distruge atât pe el, cât şi pe cei din jurul său.

Octavian D. Curpaş

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

“Semnătura iubirii”- Versuri de Petru Lascău, despre comoara ascunsă în ţarina iubirii divine

SemnaturaIubirii Motto: “Eu, subsemnatul/ Declar că: / VĂ IUBESC!” De mai bine de două mii de ani, crucea de pe Golgota atrage şi inspiră prin valoarea sacrificiului adus de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Poeţi, prozatori, pictori, sculptori şi muzicieni creştini I-au dedicat Celui din Veşnicii, creaţiile lor. Naşterea lui Mesia, botezul Său, coborârea Duhului Sfânt, pildele lăsate de El pentru noi, în Scriptură, dragostea Sa faţă de umanitatea căzută, răstignirea şi învierea sunt tot atâtea subiecte de care cei ce au decis să Îl slujească şi să Îl laude şi prin artă, s-au apropiat cu interes şi cu veneraţie. În rândul făuritorilor de frumos care sunt mai întâi de toate, creştini, se află şi poetul şi prozatorul Petru Lascău, autorul volumului de versuri „Semnătura iubirii”. Printre creaţiile sale se numără de asemenea, “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”. Despre Petru Lascău se poate afirma că este un poet al fiorului religios creştin. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate şi denotă o credinţă profundă. Lirismul lui Petru Lascău are ca element definitoriu iubirea – faţă de Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. „Un mare poet se ridică din Ardealul răstignit de istorie încă odată prin acest fecior de ţărani cât munţii, biciuit de flăcările teologiei şi de pucioasa unor ani amirosind a blestem şi ură şi apostazie, din care Dumnezeul cel viu l-a smuls şi azvârlit ca pe un Iona în pântecul chitului exilului pustiitor. Vorbeşte o conştiinţă şiroind pe crucea veacului în ranele Mielului răstignit de la începutul lumii pentru izbăvirea neamurilor şi a fiecăruia dintre noi,”, spunea despre Petru Lascău, poetul Ioan Alexandru. Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în capitolele, “Ferestre”, “Portrete”, “Satul meu”, “Fulgi albi” şi “Apocalips”. Petru Lascău locuieşte în SUA din anul 1985. Primii 16 ani a locuit la Chicago iar în anul 2001, poetul se mută în Phoenix, Arizona, unde locuieşte şi slujeşte şi în prezent, ca pastor al bisericii „AGAPE” (www.agapearizona.com ). Drumul său în lumea nouă începe mai întâi, în suflet şi în minte: “Cer paşaport de-a emigra/Într-o ţară unde se poate visa.” („Cerere”) Ajuns într-o astfel de ţară, autorul trăieşte în continuare, acelaşi destin nefericit. „Mi-e sufletul uneori/ ca o gară/ în toamnă târzie/ în care opresc trenuri/ si pleacă/ din care nimeni,/ vreodată,/ nu urcă,/ nici coboară.” („Aşteptare”) De fapt, condiţia poetului este aceea de exilat, izolat într-o lume secularizată, de pământean care ştie că singura certitudine rămâne cerul. „Te-aştept, Isuse, ca pe-o-ntoarcere acasă/ Din ţări necunoscute şi ostile.” („Te aştept”) Căutător de absolut, om al credinţei, cu o aspiraţie perpetuă spre eternitate, Petru Lascău crede în idealul creştin. „Un cort/ nu lasă urme/ decât în conştiinţă/ dar şi acolo/ numai dacă alături de el/ din pietre nepângărite/ de daltă şi ciocan/ se ridică altarul.” („Avraam”) De altfel, majoritatea poeziilor sale face trimitere la pasaje binecunoscute din “Biblie”, cu o încărcătură simbolică profundă, cum ar fi mersul pe apă al lui Isus – „De ce să fii doar întâmplare,/ Când Isus umblă încă, pe mare?” („Portret”), cea de a doua venire a Mântuitorului – „va veni, târziu,/ în noapte/ şi numai cei ce vor crede/ vor vedea gloria/ Lui Dumnezeu/ Pe Chipul Său.” („Maranta”) sau vaiurile – „Vai vouă păzitori de legi/ Pe care voi vi le-aţi creat/ Voi cântăritori de muştar şi chimen/ Judecători, scribi şi preoţi,/ Plini de filacterii şi ură.” („Vai de voi”). Poezia creştină a lui Petru Lascău se menţine într-o dimensiune general-umană, trăirile nu sunt hiperbolizate, amplificate, voinţa divină sau firea pământească a omului – „o, Iacov, fiul marilor părinţi/ eşti singur în noaptea din pustie/ cu pofta inimii mereu mai vie/ de case, de avere şi arginţi.” („Iacov”), fiind redate în detaliu şi fără ambiguităţi inutile. Patosul cu care Petru Lascău scrie dovedeşte că are fascinaţia nostalgică şi melancolică a identităţii colective. Deşi un exilat aflat departe de ţară, el păstrează în inimă valorile naţiunii căreia îi aparţine, prin naştere, şi le cântă. Mai mult, sentimentul naţional se transformă la acesta într-o adevărată ars poetica, în care elementele de bază, puse într-o permanentă antiteză, sunt devastatoare prin adevărurile pe care le transmit: „De jarul şi amarul tuturor/ Inima-i o vistierie plină/ Să curgă mierea şi veninul ei/ Prin pana mea de umbră şi lumină.” („Ars poetica”) Dacă în „Ars poetica” latura dominantă a stihurilor este hotărârea, imposibilitatea de a renunţa, mistuirea interioară care cere ca preaplinul inimii să se reverse – autorul asumându-şi aici, rolul de a deveni vocea, exponentul celor mulţi şi îndureraţi – odată cu poemul „Cenuşă”, intrăm într-un nou registru. Asistăm astfel, la o experienţă individuală, particulară, ce îi oferă lui Petru Lascău ocazia de a se metamorfoza într-un Francois Villon mioritic. Asemenea lui Villon, care se întreabă, „Dar unde sunt zăpezile de altădată?”, Petru Lascău este răscolit de „dorul zăpezilor de altă dată”, ce îi „bate-n porţile închise.” Dacă mai devreme, acesta afirmă că „inima-i o vistierie plină”, acum, prin contrast, spune: „mi-e visteria inimii prădată/ şi e târziu în goalele-i culise.” („Cenuşa”) Sentimentul neputinţei, al tragismului condiţiei umane, al imposibilităţii de a depăşi limitele sunt perfect redate de Petru Lascău printr-un adverb de timp . Acel „târziu” din „Cenuşă” devine „prea târziu”, în „Umbre adormite”: „E prea târziu să mai visez/ când doru-i aripa de lemn/ la albe feciorelnice zăpezi/ trecute-n pasul timpului solemn.” Albul zăpezii este atributul purităţii interioare, ce face trimitere la Cartea Apocalipsei. Încărcătura simbolică şi teologică a textului este bogată, sugerând durere, însingurare, dar şi o continuă căutare. Aceeaşi căutare pe care o întâlnim la Eminescu, atunci când vorbeşte despre condiţia Luceafărului eminescian. „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine;/ Cum izvorând îl înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul…”, spune Mihai Eminescu în „Luceafărul”, în timp ce Petru Lascău vorbeşte despre un ocean interior. Dramatismul versurilor lui exprimă foarte bine condiţia poetului, a celui care prin artă ajunge să se identifice cu Divinitatea. Aşa cum lumea a fost creată prin Cuvânt, şi universul poetic a lui Petru Lascău se întrupează tot din cuvânt: „O singură suferinţă/ mi-a mai rămas./ E dorul de-a naşte/ Creând: cuvântul fără seamăn/ Ce creşte în mine/ Din acel ocean interior…” („Ocean interior”) Petru Lascău se află în căutarea înfrigurată şi patetică a nemuririi. Poetul Petru Lascău ştie că nemurirea poate fi atinsă prin opera care rămâne în urmă. Creştinul Petru Lascău are certitudinea că nemurirea se obţine în urma credinţei şi a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Dacă Hyperion Îi cere Creatorului – „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire”, prin contrast, Petru Lascău declară că are puterea de a renunţa, tocmai pentru că în sine, „creşte…nemurirea”: „Renunţ mereu la tot ce-i trecător/ La tot ce poate să farmece privirea/ mi-e doru-n piept cu-atât mai arzător/ cu cât îmi creşte-n muguri nemurirea.” Şi totuşi, frământările dramatice ale poetului sunt departe de a se fi încheiat. Până să atingă certitudinea nemuririi, Petru Lascău ne mărturiseşte: „păşesc încet prin vântul rece/ spre Patmosul exilului din mine/ tot mai bătrân cu ora care trece/ şi mai senin cu ora care vine.” („Amurg singuratic”) Eul poetic traversează o serie de metamorfoze. Lumea sa interioară nu este una viguroasă, nu se detaşează prin vitalitate, iar Patmosul, o exprienţă dusă la extrem, devine un termen simbol, o invitaţie la meditaţie şi la cunoaştere. De altfel, îmbătrânirea fizică („tot mai bătrân cu ora care trece”) conduce la o maturizare, la o înţelepţire a poetului, care îl face să accepte cu seninătate („şi mai senin cu ora care vine”) amurgul vieţii. În poezia lui Petru Lascău, timpul, ora se desfăşoară, evoluează, „între oglinzi”. Oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei. „E mult prea multă bucurie pură/ În zborul timpului între oglinzi/ Că s-ar putea de mâna ţi-o întinzi/ s-apuci eterna cerului aură.” („Oglinzile albastre”) Sentimentul creştin, emoţia creştină sunt subsumate în poezia sa luminii sacre, exprimată prin metafora „eterna cerului aură”. Dacă la Lucian Blaga întâlnim dualitatea „lumina mea/lumina altora”, la Petru Lascău, lumina este una singură şi ea invită la cunoaşterea Divinităţii prin contemplare şi rugăciune, care izvorăsc în „bucurie pură”. De altfel, dacă Petru Lascău are vreo fobie, atunci aceasta este legată de cei cărora sentimentul creştin le este străin. „Mă tem de cei ce nu se roagă/ Cu cea mai terifiantă fobie/ A veacului nostru mare urgie/ Mă tem de cei ce nu se roagă.” („Fobie”) Veacul nostru este caracterizat de flagelul necredinţei, al absenţei credinţei sau al unei false credinţe. Petru Lascău reuşeşte în doar câteva versuri să facă o radiografie a societăţii contemporane, în care lipsa legăturii cu Divinitatea are ca rezultat îndoiala şi sărăcia sufletească, ambele concretizate în nimicirea stării de iubire. „Nu pune la probă iubirea/ Acest crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare. Mai mult, iubirea înseamnă cuplul adamic, ce le-a servit de model clasicilor. Poezia „Semnătura iubirii”, care dă şi titlul volumului, vorbeşte despre eros ca un sentiment fundamental, întemeiat odată cu lumea. „La marginea cărărilor din noi/ lăsaşi iubirea ca pe-o semnătură/ c-o descifrăm de-atuncea amândoi/ purtând pe frunţi a cerului aură.” Poezia erotică a lui Petru Lascău stă sub acelaşi semn al divinităţii. „Privirea Ta ne-nseninează zarea/ Mereu mai pură-n sfinte limpezimi/ Sub paşii noştri se despică marea/ Mirositor a miei şi a azimi.” („Semnătura iubirii”) Natura asistă la nunta celor doi, care ia proporţii cosmice. Elementele acvatice – marea, limpezimile sfinte – simbolizează permanenta regenerare spirituală. Trimiterea biblică la momentul traversării Mării Roşii de către poporul evreu este evidentă şi denotă idealitatea, perfecţiunea. Elementele acvatice predomină şi în poezia naturii, la Petru Lascău. „Pădurile ude de ploile verii/ jilavele temple cu umbrele verzi/ te cheamă în taină visarea să-ţi pierzi/ o pecete de vânt pe aripa serii.” („Pădurile„) Metafora „pe aripa serii” sporeşte misterul, taina. La fel ca şi Magda Isanos, care îşi doreşte să simtă „beţia plantaţiei ce moare inundată”, Petru Lascău ştie să dea o înfăţişare paradisiacă naturii, menită să indice vitalitate şi trăiri intense. Acelaşi element acvatic, de data aceasta luând proporţii de potop biblic – „potop de vinuri”, „lacrime” – este reluat şi în poemul „E prea târziu”, sugerând din nou, abundenţa, bogăţia. „E un exod de mere coapte peste sat/ oştiri de care vin îmbelşugate/ potop de vinuri iară s-a lăsat/ din lacrime de soare-nsângerate.” Satul lui Petru Lascău este posesorul acelei spiritualităţi populare pe care Lucian Blaga a definit-o exemplar, atunci când a afirmat: „eu cred că veşnicia s-a născut la sat.” La rândul său, George Călinescu vorbea despre „o lirică a liniştii şi a fericirii rurale…”, care se regăseşte şi în versurile lui Petru Lascău. Contemplarea vieţii la ţară, cu evenimentele sale cotidiene îndeamnă la seninătate şi denotă o stare de bine, ce rezultă din frumuseţea peisajului românesc. La Petru Lascău, imaginile sunt vizuale, senzoriale, iar contururile clare şi vaste. Acelaşi fior cosmic, care aminteşte de poemele lui Eminescu, se simte şi în scrierile sale. În „Salcâmul”, poetul aduce un adevărat elogiu vieţii rustice. „O, prietene,/ de-ai şti să ascuţi/ pledoaria unui singur/ salcâm înflorit!” La Petru Lascău, poezia naturii este de inspiraţie folclorică, amintind de stihurile lui Vasile Alecsandri – „este şi doină din fluier de fag/ lacrimi de dor şi de drag”. Frumuseţea clasică a versului – „albul din turme de miei/ arome de fân şi floare de tei” („Impresii de Crăciun”) redă spiritualitatea spaţiului românesc, păstrând sobrietatea şi simplitatea ritmului popular. Universul poetic al lui Petru Lascău este complex şi metaforic şi prin excelenţă, pacifist. „Să-nfrângem ura prin cântare/ s-aducem pacea sfântă pe pământ/ cântând din harfa ta nemuritoare/ să dezrobim popoarele prin cânt.” („Harfa lui David”) Asemenea lui Blaga, Petru Lascău este în acelaşi timp un autor modern, dar capabil de a pãstra legãtura cu fondul arhaic, ancestral. Aspiraţia sa spre absolut, reflexivitatea, condiţia de exilat sunt admirabil exprimate în aceeaşi „Aşteptare”: „Pe pe peronul veşnic pustiu/ Sub ceasul/ Cu arătătoarele rupte/ Mă aştept pe mine/ Singur şi tăcut/ Privind la crizantema/ De plastic, ofilită/ Ce mi-o voi dărui/ Spunându-mi:/ – Bun venit!/ – Sau Adio!” Să urmăm îndemnul lui Ioan Alexandru – „Ascultaţi-l pe Petru Lascău, poet-păstor ridicat pe crucea limbii române la acest sfârşit de mileniu” – şi să descifrăm „Semnătura iubirii”. Octavian D. Curpaş Surprise, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

O EVALUARE CRITICĂ A CĂRŢII LUI STEVE CHALKE, MESAJUL PIERDUT AL LUI ISUS, ÎN CONTEXTUL MIŞCĂRII EMERGENT CHURCH

Chalke_ Mesajul Pierdut Al Lui Isus-Evaluare Critica

”Material  preluat si postat cu permisiunea Predici-reformate.com”
Daca alte persoane vor dori sa publice acest  material va rugam sa luati legatura cu cei de la  http://predici-reformate.com/
Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)