Category Archives: Carti

Confruntări, de Iosif Ţon – O carte despre cum îşi poate recâştiga biserica autoritatea

Este destul de uşor, atunci când trăieşti într-o societate în care principiile libertăţii de conştiinţă sunt respectate, să uiţi istoria plină de lupte şi de suferinţe a celor pe care Dumnezeu i-a ales să fie „campioni” ai credinţei, în mijlocul unei lumi pline de întuneric. De fapt, biserica creştină s-a ridicat tocmai datorită unor astfel de oameni, care depăşindu-şi slăbiciunile şi punându-şi toată încrederea în Dumnezeu, au reuşit să zidească o temelie puternică pentru libertatea de închinare a fiecărui om, conform cu credinţa pe care o are. Din rândul acestor oameni, face parte şi pastorul Iosif Ţon, care prin intermediul volumului „Confruntări”, ne pune la dispoziţie materiale pline de valoare pentru istoria bătăliei dintre ateismul comunist şi credinţa creştină.

Atlanta, Georgia, 27 iulie 1939

La peste 20 de ani de la căderea comunismului în România, s-ar putea ca pentru mulţi să nu mai prezinte interes ceea ce s-a întâmplat timp de 40 de ani în ţara noastră. Cea mai mare greşeală ar fi să uităm ce s-a petrecut atunci, să ştergem cu buretele toată seria de nedreptăţi, persecuţii şi încălcări flagrante ale drepturilor omului şi astfel, să devenim nu numai lipsiţi de apreciere, dar şi vulnerabili faţă de întoarcerea, oricând posibilă, a unor noi forme de despotism. Istoria anilor grei ai comunismului „biruitor” nu trebuie uitată şi nici nu trebuie să se repete în vreun fel. Iată de ce, volumul „Confruntări” ne oferă posibilitatea de a păstra vie memoria faptelor rele din acele timpuri, pentru ca ele să nu mai revină.

În acest sens, gândul central al acestei culegeri de documente este bine sintetizat de Declaraţia făcută la Congresul Mondial al Bisericilor Baptiste, desfăşurată la Atlanta, Georgia, în 27 iulie 1939. „Nici un om, nici un guvern şi nici o instituţie religioasă, civilă, socială sau economică nu are dreptul să-i dicteze vreunei persoane cum să se închine lui Dumnezeu sau dacă să se închine sau nu. În continuarea practicii noastre constante, suntem imperativ constrânşi să insistăm din nou, asupra deplinei menţineri a absolutei libertăţi religioase a fiecărui om, de orice credinţă sau fără credinţă.”

„Cine îşi va pierde viaţa?”

În continuare, suntem plăcut surprinşi de prospeţimea conceptelor pe care Iosif Ţon le exprimă într-unul dintre documentele marcante, scrise împotriva regimului totalitar, intitulat „Cine îşi va pierde viaţa?”, întocmit în anul 1973.

Prin intermediul unei prezentări sintetice de excepţie, Iosif Ţon ne conduce prin istoria conceptului libertăţii de conştiinţă, de-a lungul veacurilor. În final, autorul aplică elementele de dogmatică creştină cu privire la liberate, la situaţia cultelor religioase neoprotestante, din România comunistă. Oferind o binemeritată lecţie autorităţilor statului referitor la respectarea drepturilor omului, stabilite prin Declaraţia de la Helsinki şi având şi curajul de a distribui acest manifest document, Iosif Ţon transpune în practică ceea ce el a studiat atunci când şi-a realizat teza asupra martirajului.

Libertatea copiilor lui Dumnezeu   

În privinţa libertăţii pe care Dumnezeu o recunoaşte omului, Iosif Ţon nota: „Cristos a plecat de la premiza că omul este liber să îşi aleagă destinul, că el are nevoie să experimenteze puterea eliberatoare a Evangheliei, înainte de a găsi această libertate, pe care Pavel a numit-o libertatea copiilor lui Dumnezeu.” În continuare, el spune, citând din Declaraţia de la Atlanta: „Religia adevărată se sprijină pe convingerea că fiecare om poate să intre în legătură directă cu Dumnezeu. A-i nega vreunui om deplina exercitare a acestui privilegiu, înseamnă a-l priva pe individ de dreptul lui cel mai sacru şi de a-i viola demnitatea şi valoarea ca fiinţă umană.”

Pornind de la aceste principii, Iosif Ţon demască complotul pus la cale de autorităţile comuniste, care acţionând din interiorul bisericilor neoprotestante, prin intermediul conducerii acestora, şi-a impus un sistem bine gândit de subminare a dezvoltării lor, sub aparenţa menţinerii libertăţii de conştiinţă. Acest duplicitarism nefast, manifestat de autorităţile comuniste, este pus în evidenţă de autor, care subliniază nevoia mutării centrului spiritual al bisericii de la conducerea organizată, la Cel care este Capul – Isus Cristos.

Stăpânul nostru suprem este Dumnezeu

„Ceea ce vrem să spunem este că prin reglementările şi instrucţiunile nescrise, bisericile au fost împinse într-o situaţie neconstituţională, nestatutară şi nebiblică. Este timpul să ne oprim si să ne întrebăm unde am ajuns, cum de am ajuns unde suntem şi dacă este bine asa. Iar dacă ajungem să vedem că nu este bine, să avem curajul să ne întoarcem de unde am căzut şi să ne refacem fiinţa biblică, nou-testamentală, aşa cum vrea Domnul nostru, Isus Cristos.”

Aceste cuvinte curajoase ale lui Iosif Ţon sunt însoţite şi de nişte cereri precise pentru oprirea imixtiunii autorităţilor de stat în administraţia bisericii, dincolo de ceea ce este legal, conform tratatelor internaţionale. „Biblia ne învaţă să preţuim ţara în care trăim şi să stimăm autorităţile ei, să le dăm tot ceea ce le aparţine acestora. Dar Biblia ne mai învaţă că Stăpânul nostru suprem este Dumnezeu şi pentru noi, autoritatea Lui este cea care ne cere angajare necondiţionată şi deplină.” Urmarea răspândirii acestui document se poate intui uşor. Nu a fost simplu pentru Iosif Ţon să facă faţă autorităţilor comuniste şi temutei securităţi.

Pe de altă parte, contextul internaţional era într-un proces de schimbare, iar dorinţa autorităţilor statale din România de a obţine „Clauza naţiunii celei mai favorizate” din partea SUA a condus la oprirea unui şir nefast de evenimente, care s-ar fi încheiat cu lichidarea fizică a autorului. Lucrul cu adevărat deosebit este acela că acest document ajuns peste hotare, a silit autorităţile comuniste să îşi revizuiască comportamentul faţă de cultele neoprotestante şi să dea curs acelor cereri privind neamestecul lor în viaţa internă a bisericii.

„Manifest creştin”

Un alt document cu un profund caracter istoric şi spiritual al acelor timpuri este aşa-numitul „Manifest creştin”, care se constituie ca o replică la „Manifestul comunist” scris de Karl Marx. Mergând pe principiul opunerii la teza ateismului comunist a unei antiteze bazate pe conceptele religiei creştine, pastorul Iosif Ţon demonstrează în mod admirabil, faptul că societatea comunistă a fost incapabilă în a produce acel om nou, „constructor devotat şi conştient al comunismului.” Singura învăţătură capabilă să producă un om nou este cea creştină.

„Să spunem direct şi deschis ceea ce credem şi ceea ce vom căuta să demonstrăm în continuare: cauza pentru care nu se realizează omul nou este tocmai ideologia materialistă, atee. Fiindcă aceasta este piedica cea mai formidabilă care a fost înălţată vreodată, în calea formării caracterului nobil al omului.”

Sufletul omului este însetat după lumea spirituală

Examinând obiecţiile împotriva credinţei aduse prin intermediul materialismului dialectic, conceput de Marx şi Engels, precum şi prin tezele evoluţioniste ale lui Darwin, Iosif Ţon ne oferă o imagine sintetică asupra lipsei de fundament ideologic al acestor învăţători, relevând contradicţia de fond a acestora. Sistemul comunist destinat să producă apariţia omului nou, era el însuşi cauza care împiedica dezvoltarea unui om cu adevărat nou, superior din punct de vedere moral şi spiritual.

„Ceea ce se poate constata este că materialismul a creat în oameni un imens gol spiritual. Sufletul omului nu poate fi satisfăcut numai prin bunuri materiale şi culturale; el este însetat după lumea spirituală şi nu poate fi satisfăcut decât în contactul viu cu aceasta.”

Locul creştinului în socialism

În continuare, autorul consemna: „Lucrul pe care-l dovedesc cu claritate toate faptele istorice este că religia creştină în forma ei autentică a fost cea care a reuşit într-un mod nemaicunoscut în istorie, să creeze un om moral şi o societate curată şi că prăbuşirea credinţei a avut ca rezultat prăbuşirea moralităţii societăţii în ansamblul ei.” Acest manifest creştin lansat în cursul anului 1974 defineşte în cele din urmă, „Locul creştinului în socialism”, reliefând faptul că nu este corect statutul de toleranţă acordat creştinilor neoprotestanţi.

„De Isus Cristos se tem numai aceia care ar vrea să transforme lumea întreagă, dar care se tem ca această transformare să înceapă în ei înşişi, în propriul lor caracter. Revoluţia trebuie să înceapă în noi înşine, în fiecare dintre noi şi aceasta o poate face numai acela care a iubit omenirea atât de mult, încât S-a răstignit pe Sine pentru ea.” Întrebarea finală a acestui manifest era în ce măsură comunismul avea să accepte creştinismul autentic şi dacă avea să respecte libertăţile fundamentale ale omului.

Schimbarea de direcţie a persecuţiei religioase după 1974

Răspunsul îl cunoaştem – comunismul a respins o astfel de ofertă, iar în cadrul documentului „Schimbarea de direcţie a persecuţiei religioase după 1974”, vedem cum autorităţile statale au trecut la alte forme de discriminare şi înăbuşire a cultelor creştine neoprotestante, prin retrogradări sau disponibilizări, prin amenzi pentru adunările în familie şi mai ales, prin persecutarea studenţilor şi elevilor creştini. Ca urmare a acestor lucruri, Iosif Ţon, alături de încă patru personalităţi marcante ale creştinismului evanghelic din România a întocmit un manifest numit „Chemarea la adevăr”, care a fost citit la postul de radio „Europa liberă”.

„Persecutarea noastră începe prin atitudinea generală a autorităţilor de la toate nivelurile faţă de noi, credincioşii. Pretutindeni suntem priviţi ca duşmani, ca oameni ai unui trecut care trebuie extirpat, ca anacronici, ca indezirabili. Ni se spune mereu şi deschis, că noi nu avem loc aici, că suntem periculoşi, că stricăm unitatea naţiunii, că subminăm regimul.” Aceste cuvinte scrise în anul 1977 ne dovedesc un spirit plin de curaj, abnegaţie şi jertfire de sine. Şi nu întâmplător trebuie menţionat acest lucru, pentru că toţi semnatarii aveau să fie supuşi detenţiei, anchetelor brutale şi persecuţiei.

„Învăţăminte spirituale”

Lupta împotriva comunismului ateu din România nu a fost nici simplă şi nici uşoară. Aceste documente stau ca mărturii ale celor care au avut curajul să urmeze pilda lui Isus Cristos şi a apostolilor Săi. Un lucru extraordinar pe care Iosif Ţon l-a descoperit, având ca bază inspiraţia Sfintelor Scripturi a fost acela al căderii comunismului. Acest lucru l-a condus la speranţa unui timp în care credinţa avea să fie liberă, când ateismul pretins ştiinţific şi impus cu forţa avea să dispară şi când Evanghelia avea să fie predicată în toată libertatea pe plaiurile româneşti. Faţă de alţi colegi de generaţie, care nu vedeau decât o întindere progresivă şi universală a comunismului, Iosif Ţon a avut intuiţia timpurilor pe care azi le trăim.

Iată de ce, în ultima perioadă a comunismului, atenţia sa s-a concentrat pe formarea noii generaţii de predicatori, care să aducă lumina Cuvântului în spaţiul românesc. Aici poate, se observă cel mai bine, nu numai talentul de evanghelist, dar şi cel de lider spiritual de excepţie al autorului. La finalul volumului „Confruntări”, sub titlul „Învăţăminte spirituale”, putem citi prin intermediul a două interviuri, realizate de postul „Radio Vocea Evangheliei”, opiniile, întrebările, frământările, dar şi răspunsurile pe care le-au găsit în acea perioadă tulbure, pastorul Iosif Ţon şi soţia sa, Elisabeta.

Intervenţia Sa în mijlocul evenimentelor istorice

Putem spune că experienţa familiei Ţon este un exemplu pentru ceea ce înseamnă a fi un adevărat creştin, care Îl mărturiseşte pe Isus chiar şi în vremuri de negură şi de încercare. Şi astfel, ne putem gândi că niciodată întunericul spiritual al acestei lumi nu va fi atât de dens, încât să-i distrugă pe cei ce aleg să rămână alături de Hristos. „Istoria nu este numai o înşiruire de fapte umane. Cel care crede în Dumnezeu şi a învăţat să umble cu Dumnezeu ştie să vadă intervenţia Sa în mijlocul evenimentelor istorice.”

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Cum este să vezi existenţa prin ochii lui Dumnezeu?

Alege viaţa”, de Iosif Ţon, Editura Cartea creştină, 2007, Oradea, 154 p. 

Motto: „Cine eşti tu, ce zici tu despre tine însuţi? Întrebările acestea îţi sunt vital necesare.”  

„Alege viaţa” reprezintă o provocare de a gândi asupra drumului pe care mergem, asupra a ceea ce suntem şi ceea ce facem, asupra destinului nostru ce se reflectă în fiecare lucru din ceea ce numim atât de uşor, ca fiind „viaţa noastră”. A alege viaţa reprezintă prin urmare, un act fundamental de a merge în direcţia cea bună, de a renunţa la orice cărare ce duce în moarte, de a căuta să ieşim din labirintul situaţiilor ce ne aruncă în vârtejuri care în final, ne distrug cu desăvârşire.

Iosif Ţon şi scrierile sale

Iosif Ţon s-a născut pe 30 septembrie 1934. Licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Cluj, acesta îşi continuă studiile la Seminarul Baptist din Bucureşti şi apoi, la Oxford University, în Anglia. Iosif Ţon este pastor mai întâi, la Biserica Baptistă din Ploieşti, apoi la Biserica Baptistă Nr. 2 din Oradea. Începând din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ţon este arestat de mai multe ori, astfel că în 1981, obligat fiind de autorităţile comuniste, acesta părăseşte împreună cu familia sa România, stabilindu-se în Wheaton, Illinois, SUA.

Iosif Ţon este autorul volumelor „Confruntări”, “Bunătate”,„Credinţa adevărată”, „Fiţi oameni”, „Trăind prezentul în lumina viitorului”, „Curs de viaţă spirituală” (vol. 1, 2 şi 3), „Oameni mari din Vechiul Testament”, „Viaţa de familie”, „Să ne cunoaştem crezul”.

„Alege viaţa” – o carte apel

Cartea lui Iosif Ţon – „Alege viaţa” este un strigăt, un apel, o adresare plină de căldură şi sensibilitate către orice om, pentru a merge în direcţia cea bună, a-L alege pe Hristos şi a urma destinul celor ce vor fi mântuiţi. De fapt, „Alege viaţa” nu este o carte, ci un mesaj adresat pe tot parcursul anului 1978, sub forma unei suite de opt predici, prin care se caută explicarea planului cosmic al lui Dumnezeu cu omul.

Deşi aceste cuvinte au fost gândite la început pentru a fi auzite, totuşi punerea lor în formă scrisă nu scade cu nimic din puterea pe care autorul a reuşit să o aşeze în cuvintele pe care le-a adresat la acea dată. În general, trecerea de la cuvântul vorbit la cel scris poate genera anumite probleme de înţelegere sau de interpretare, dar cu toate acestea, în cazul de faţă putem spune că exprimarea orală a condus la o cursivitate a textului scris ce se recomandă de la sine cititorului prin intermediul unei abordări facil de urmărit, în fraze şi expresii ce se reţin cu uşurinţă, prin ilustraţii care conferă plasticitate mesajului scris şi nu în ultimul rând, printr-un apel emoţional care nu poate să rămână fără ecou.

„Cine eşti tu…?”

„Cine eşti tu, ce zici tu despre tine însuţi? Întrebările acestea îţi sunt vital necesare. Tu trebuie să afli cine eşti, să ştii de unde vii, unde te duci şi de ce eşti aici, în lumea aceasta. Acestea sunt întrebările fundamentale ale existenţei umane. Cine nu şi le pune şi cine nu găseşte răspunsul bun la ele îşi iroseşte viaţa şi îşi ratează destinul.”

Într-o astfel de atmosferă a căutării, a regăsirii, a cizelării unei identităţi în Isus Hristos, Iosif Ţon ne poartă pe parcursul a opt etape, de-a lungul capitolelor principale ale planului de mântuire şi astfel citim despre: originea răului în univers, păcatul şi consecinţele lui, cine este Isus Hristos, ce înseamnă credinţa, ce este pocăinţa, la ce se referă viaţa cu Isus Hristos, cum poţi deveni un om după inima lui Dumnezeu şi ce va semnifica a doua venire a lui Hristos. Vedem astfel cum cu un talent de maestru, pastorul Iosif Ţon ne conduce în stilul său caracteristic, adică sistematic şi pas cu pas, către o înţelegere suficientă a drumului spiritual pe care trebuie să îl urmăm în viaţă, cu alte cuvinte, ne îndrumă să ajungem să alegem viaţa.

„Să avem certitudinea că El există”

„Mesajul acesta este dedicat căutătorilor de Dumnezeu, acelora care nu fac parte dintre cei care Îl cunosc pe Dumnezeu, şi acestora voi căuta să le explic cât se poate mai limpede de ce este atât de greu să Îl cunoaştem pe Dumnezeu, ce ne separă de El, cum putem totuşi să-L găsim şi mai mult, să fim siguri că L-am găsit, să avem certitudinea că El există şi că El este în fiecare dintre cei care L-au căutat din toată inima.”

Într-un discurs ce evoluează cursiv, asemenea unei ape limpezi ce pleacă de la izvoare, Iosif Ţon ne conduce să înţelegem originea alienării umane în raport cu Dumnezeu, cauzele care au condus la separarea lumii noastre de Creatorul său, chemându-ne să ne întoarcem la Cel care ne este Dumnezeu şi Tatăl, să primim oferta Sa de mântuire şi să devenim oameni adevăraţi, oameni noi, oameni drepţi, oameni după voia Sa.

Lumea şi teoriile ei

Având la bază o christologie foarte bine pusă la punct dogmatic şi având şi talentul de a comunica în cuvinte simple şi uşor de înţeles taina evlaviei, prin manifestarea lui Dumnezeu în Fiul Său, scriitorul reuşeşte să imprime în mintea cititorului o amprentă de neşters asupra intenţiilor clare pe care Creatorul nostru le are cu fiecare dintre noi, fapt bine exprimat prin intermediul cuvintelor Sfintelor Scripturi. Într-o diatribă nemiloasă cu necredinţa, într-o polemică ce nu admite compromis cu ateismul, Iosif Ţon, cu un talent pastoral de excepţie, unit şi cu vocaţia de predicator, caută să îl smulgă pe cititor din adormirea pe care teoriile seducătoare ale acestei lumi o aduce asupra celor care înainte de a-şi da seama, ajung să fie cuprinşi de o neştiinţă condamnabilă asupra planurilor lui Dumnezeu.

„Lumea aceasta te-a învăţat să gândeşti că ai apărut la întâmplare şi că nu eşti mai mult decât un animal. Eşti mai mult doar prin faptul că gândeşti. Atâta eşti. Dar în esenţă, eşti o fiinţă născută la întâmplare, fără rost şi fără viitor.”

„Acum este clipa de har”

Din această condiţie amorfă, din această nebuloasă a pierii, Dumnezeu caută să ne scape şi acesta este mesajul central al cărţii „Alege viaţa” – fapt care o recomandă oricui, creştin sau ateu, oferindu-ne învăţătură, călăuzire, putere şi o iubire mistuitoare faţă de Cel care Şi-a dat viaţa pentru noi, adică faţă de Isus Hristos. Am putea spune că nu este o carte pur şi simplu religioasă, că nu are de-a face cu nimic cu limbajul de lemn al exprimărilor religioase, ci vorbim despre un mesaj viu, uşor de înţeles şi puternic în a-l transforma pe cititor.

„Acum este clipa de har. Acum este clipa în care hotărăşti ce va fi atunci când Hristos va reveni. Pentru că acum vei hotărî dacă vei sta la dreapta sau la stânga Lui.” Aceasta este chemarea, aici se află alegerea vieţii.

Octavian D. Curpaş

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

“Portrete din cioburi” – Iubirea ce menţine aprinsă flacăra vieţii

Portrete1În “Portrete din cioburi” Ligia Seman reia teme din cărţile sale precedente şi compune un roman arborescent, în două volume. Cartea sa este o analiză a eşecului şi triumfului în dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar şi fresca unei lumi, a societăţii româneşti de dinainte şi după momentul Decembrie 1989. În construcţia sa, romanul “Portrete din cioburi” îmbină componente de roman creştin, roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit şi drept unul intelectual.
Ligia Seman şi lumea din romanele sale
Ligia Seman este o prozatoare română creştină de valoare. Ligia Seman debutează în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii.
„Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”
„Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”, afirma cândva, scriitoarea. Acest adevăr este exploatat şi în „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne demonstrează cu talent că în labirintul ameninţător şi plin de tentaţii înşelătoare al lumii, a rămâne de partea binelui, adevărului şi purităţii reprezintă un act plin de eroism, un test al credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu. Atât la vârsta adolescenţei cât şi a maturităţii, spiritul de compromis ne încearcă continuu, oferindu-ne ocazii de realizare materială, dar sacrificând idealurile înalte ale curăţiei de suflet, de caracter.
O istorie de viaţă
Una din temele romanului “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire. Pe parcursul acţiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge să repete istoria de viaţă a tatălui său. Povestea se repetă cu cele două iubiri ale sale, Stela şi Isa. Autoarea pune foarte mult accent pe aceste idile, încadrându-le perfect în conjuncturi socio-politice specifice. Experienţa trăită de Gabriel cu Stela şi Isa ne arată latura realistă a eroului, însă pe cea şi sentimentală. Aceste relaţii îi determină lui Gabriel, destinul. Iată cum descrie autoarea lupta interioară a lui Gabriel, alături de Isa. „Când opiul trupului nu mai acţiona, în tot mai multe seri, în urma unei beţii a cărnii, Gabriel, obosit şi nervos, răsuflând lângă ea în întunericul dormitorului – îi scăpa printre degete. Trupul îi era lungit lângă ea, dar sufletul lui se îndepărta de ea, se întorcea mereu spre obsesia lui fixă, spre familia ce o părăsise. Stătea nemişcat şi ea la început credea că doarme, dar apoi a înţeles că ochii lui erau deschişi şi realiza la ce se gândeşte el. Era chinuitor gândul că poate nu va mai putea face nimic să-l păstreze.”
În căutarea sensului propriei existenţe
Personajele principale, Emil şi Gabriel, tată şi fiu, vor afla în cele din urmă, prin intermediul experienţelor trăite, sensul propriei existenţe, dar şi sensul existenţei lui Dumnezeu. Din cauza acestor experienţe, inclusiv cele amoroase, cei doi îşi vor schimba, pe măsură ce trece timpul, concepţia despre viaţă, familie şi Divinitate. Emil şi Gabriel sunt personaje complexe şi ocupă poziţii înalte în societate. Cei doi sunt capabili de trăiri interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof, comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorică la faptul că Gabriel e natural înzestrat pentru a urca în vârful piramidei, urmând pilda tatălui său, care în timpul studenţiei fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscară în sufletul băiatului sentimente şi gânduri contradictorii.”
Credinţa în Dumnezeu, singura forţă pentru supravieţuire
Gabriel, tipul de intelectual care încearcă să se autodepăşească, trăieşte într-o realitate crudă. “Dorinţa uriaşă din interiorul lui de a-şi depăşi propria condiţie, de a se ridica deasupra oamenilor obişnuiţi, se lupta cu aversiunea faţă de armele care îi erau oferite – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta această filosofie în primul rând pentru că ea reprezenta fundaţia pe care se clădise viaţa tatălui său. Eşecul acestei vieţi îi adusese atâta suferinţă şi frustrare, încât se ferea de orice ar putea prevesti o istorie asemănătoare. În al doilea rând, politica bazată pe această filosofie excludea credinţa în Dumnezeu, despre care el nu ştia prea multe, dar care fusese totuşi singura forţă ce o ajutase pe mama lui să supravieţuiască şi să vadă un sens în tot ce îndurase.”
Moravurile unei societăţi
Romanul Ligiei Seman “Portrete din cioburi” poate fi considerat şi un roman politic. În paginile cărţii, autoarea evocă societatea socialistă vazută prin ochii unor intelectuali, tată şi fiu, Emil şi Gabriel. Autoarea prezintă moravurile acestei societăţi, falsitatea regimului politic. Însă niciodată nu s-a putut inventa o cale sigură de adormire a conştiinţei atunci când ai avut ocazia să cunoşti chemarea Cuvântului divin. Nu există nici linişte şi nici odihnă pentru cei care aleg să lase deoparte frumuseţea inocenţei de copil al lui Dumnezeu pentru plăcerile şi realizările de o clipă ale compromisului şi păcatului. Nimic nu se compară cu o conştiinţă curată faţă de sine şi faţă de ceea ce este bine şi drept, fiindcă indiferent cât de mult suntem minţiţi de societatea în mijlocul căreia trăim, totuşi Dumnezeu există şi noi am fost creaţi pentru El.

„O stea veşnică pe firmamentul Universului”LigyaSeman18
Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezentă în carte, în roman, ea înglobându-le pe cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care îl ţine în viaţă pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a menţinut aprinsă flacăra vieţii. El nu a încetat niciodată să creadă în Dumnezeu, indiferent de circumstanţe şi asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sa pentru soţie se circumscrie şi se realizează ca urmare a dragostei pentru Creator. „Dragostea profundă dintre un bărbat şi o femeie, cu siguranţă sunt simbolul Celei mai mari opere de Iubire şi Răscumpărare, iar reflectarea acestei iubiri în vieţile celor din jur o stea veşnică pe firmamentul Universului, deosebită de orice altă stea a lumii acesteia.”
În roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face uşor înţeleasă şi exprimă totul în fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca şi în celelalte romane, şi în “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar şi concis. Un alt lucru care o apropie pe autoare de cititorii săi este tonul degajat pe care acesta îl foloseşte. Limbajul utilizat demonstrează că Ligia Seman este o bună observatoare a realităţii. Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este că nici negura comunismului, nici tentaţiile bunurilor lumeşti nu pot să stingă dorinţa după Dumnezeu ce ia naştere atunci când ajungi să cunoşti Cuvântul Său. Preţul compromisului este amar şi plin de suferinţă, o cărare ce te aruncă în abisul disperării fără întoarcere. Totuşi, farmecul iubirii divine se revarsă pe drumul celui ce ajunge să învingă, chiar şi în urma multor greşeli, amăgirile unei lumi lipsite de repere morale autentice.
Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Fiti oameni! – Recenzie

CopertaFitiOameni„Fiţi oameni” – Un volum semnat de Iosif Ţon despre rugăciune, credinţă si biruinţă

Nimic nu este mai simplu decât să predici Evanghelia într-o societate liberă. Este uşor să le vorbeşti oamenilor despre Hristos, atunci când nu îţi este nu există restricţii cu privire la ceea ce poţi spune. Nu e nicio problemă să fii un predicator care adună masele de oameni, când acest lucru nu este interzis, dar a realiza toate aceste lucruri în contextul unei societăţi supuse unui regim dictatorial reprezintă o provocare căreia puţini pot să îi facă faţă.

„Cuvinte fără de moarte”

Societatea comunistă a apus, cel puţin în România. Deja vorbim de timpuri trecute, ce nu îşi mai găsesc un corespondent imediat în lumea în care trăim. Cu toate acestea, învăţămintele pe care le-am deprins în acea perioadă ar trebui să rămână vii, tocmai pentru ca istoria să nu se mai repete. În acelaşi timp, memoria  actelor de curaj şi bărbăţie dovedite de către oamenii credinţei în acele timpuri nu trebuie să dispară. Astfel de amintiri se constituie ca adevărate diamante de mare preţ, zămislite în cuptorul suferinţelor pentru Hristos, în mijlocul noroiului şi pietrişului unei societăţi abrutizante. În acest sens, cartea „Fiţi oameni”, alcătuită dintr-o selecţie a predicilor ţinute către Iosif Ţon în perioada 1973-1981 reprezintă un adevărat tezaur de nestemate, ce strălucesc în lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu. Valoarea acestor „cuvinte fără de moarte” poate fi în mod corect evaluată doar în perspectiva veşniciei, fiind cu atât mai mare cu cât timpul în care au fost aduse la viaţă era unul de întuneric, necredinţă şi disperare.

Chemare la o viaţă transformată

„Care au fost caracteristicile de bază ale predicilor mele din acea perioadă adunate în volumul acesta reprezentativ?”, spune Iosif Ţon. „În primul rând, prin multe dintre aceste predici am căutat să dau oamenilor curajul de a sta drept în picioare, de a înfrunta persecuţia cu bărbăţie, de a fi gata de orice sacrificiu pentru credinţă, de a rămâne cu Domnul Isus prin orice încercare.” Nu este simplu să îţi propui un astfel de obiectiv şi cu atât mai greu este să îl şi realizezi, dar prin viaţa şi exemplul pastorului Iosif Ţon putem spune că acest obiectiv a fost atins. De asemenea, în aceste predici se poate urmări o temă care apare iarăşi şi iarăşi în scrierile lui Iosif Ţon, având drept subiect transformarea vieţii. „În al doilea rând, preocuparea mea a fost să văd că credinţa oamenilor nu rămâne ceva teoretic, ci că ea este un act care duce la o viaţă transformată. Pe scurt, prin predicile mele am vrut să produc oameni de caracter. Am predicat un mesaj care să ducă la transformare lăuntrică şi la o trăire curată.”

Sursa adevăratei bucurii

O primă temă pe care o abordează Iosif Ţon este cea a „adevăratei bucurii”. Pare destul de dificil să vorbeşti despre bucurie unor oameni întristaţi şi apăsaţi de felurite suferinţe, dar aici este puterea de excepţie a creştinismului. Un creştin nu poate fi decât un om care gustă din adevărata bucurie cerească, în timp ce bucuria oferită de această lume este întotdeauna trecătoare şi durează puţin. „Sursa acestei bucurii este o gândire schimbată. Şi eu accentuez – şi aţi văzut că accentuez mereu: să te laşi pătruns mereu de acest gând: că eşti fiul lui Dumnezeu, că eşti unit cu Hristos, că eşti în mâna Lui. Acest gând trebuie să te pătrundă până în adâncurile tale. Eu aşa înţeleg secretul bucuriei, prin a şti că Dumnezeu îmi este tată.”

„Voi biruiţi!”

Un alt aspect important din viaţa de credinţă este cel al „luptei împotriva păcatului şi IosifTon3biruinţa asupra sa”. Cu siguranţă că acest subiect a fost amplu dezbătut în repetate rânduri, de către multe persoane. Dar caracteristică pentru Iosif Ţon este acea abordare practică, având implicaţii imediate, a luptei pe care o dăm împotriva păcatului, indiferent de formă. În această luptă ne regăsim ori de câte ori ne opunem răului din lume şi celor care-l promovează. Dar în această luptă, cel care prezintă adevărul nu trebuie să rămână singur, ci alături de el trebuie să fie toţi cei care cred în Hristos. „Vreau să ştiţi că voi, cei care vă rugaţi în taină, voi sunteţi cei care faceţi biruinţa Evangheliei. Nu predicatorul este cel care biruie; voi biruiţi! Predicatorul este asemenea lui Iosua, care se luptă în vale cu duşmanul. Moise, cel de pe munte, cel care se roagă pentru Iosua, sunteţi voi! Când Moise îşi lăsa mâinile în jos, Iosua era slab şi pierdea bătălia. Aceasta se aplică şi la mine, ca şi la toţi cei care vestesc Evanghelia. Dacă noi slăbim, slăbim pentru că voi aţi lăsat mâinile în jos, pentru că nu v-aţi rugat îndeajuns pentru cei care prezintă adevărul.”

„Oameni care îndrăznesc să lupte”

De asemenea, atât în vremuri totalitare, cât şi în cele „normale” avem datoria să îl recunoaştem pe „cel rău şi metodele lui”. Imaginea propusă de Iosif Ţon cu privire la natura bisericii este deosebit de relevantă, fiind într-o directă contradicţie cu ceea ce ar fi dorit stăpânii acelui regim de întuneric. Irozii din toate vremurile au căutat să aducă slăbiciune în mijlocul poporului lui Dumnezeu, propagând idei şi concepţii care să-i nimicească puterea. Adevăraţii martori ai lui Dumnezeu au ştiut să aibă o concepţie corectă despre biserică. „Unii oameni îşi imaginează de cele mai multe ori biserica, asemenea unui spital, un locaş al sufletelor bolnave, o adunare a oamenilor înfrânţi în viaţă, care nu mai pot ţine piept problemelor vieţii acesteia şi care găsesc în religie un refugiu, o alinare, o mângâiere într-o viaţă pierdută. Însă imaginea aceasta este cu totul falsă. Dacă ar fi să comparăm biserica cu o instituţie omenească, în mod corect şi după cuvântul lui Dumnezeu, nu am compara-o cu un spital, ci cu o armată. De ce? Pentru că aici nu vin oameni înfrânţi cum s-ar crede, ci oameni care îndrăznesc să lupte. Aici vin oameni care nu dau înapoi în faţa vieţii, ci oameni care au fost descătuşaţi de sub puterea celui rău şi care au declarat pe faţă război întunericului.”

„Să stai singur în furtună”

Dacă există un lucru care provoacă abaterea de la acest ideal creştin al unei biserici luptătoare şi biruitoare, atunci acela decurge din influenţa demoralizatoare a vremurilor pe care le trăim, caracterizate de nelinişte, îngrijorare şi teamă. Iar dintre toate acestea, poate cea mai periculoasă ameninţare este cea a compromisului, a abaterii de pe calea cea dreaptă. „Primejdia de a nu mai merge pe drumul drept, primejdia de a o lua pe ocolite, aceasta este primejdia când vremurile sunt cumplite, vremuri în care oamenii se abat de pe cale, când oamenii o iau razna. Vremuri în care nu ai pe nimeni ca sprijin lângă tine. Vremuri în care nu ai pe nimeni care să te ajute să stai pe calea cea dreaptă. Vremuri în care eşti aruncat fără milă într-o situaţie în care trebuie să stai singur în furtună.”

„Adevărul, corectitudinea şi cinstea”

Tocmai în astfel de vremuri, adevăraţii creştini sunt asemenea unor repere morale şi spirituale, stând în picioare atunci când toţi se culcă la pământ, fiind oameni atunci când toţi ceilalţi abandonează acest statut. A fi om, a fi puternic în mijlocul furtunii presupune o experienţă interioară pe care puţini oameni o dobândesc. Înseamnă să ai rădăcini adânci în Sfânta Scriptură şi în Dumnezeu şi să nu te laşi impresionat de desfăşurarea forţelor celui rău sau chiar de propria neputinţă. „Omul adevărat este omul care are principii clare. Are principii sănătoase şi nu le sacrifică. Mai bine moare. El nu îşi calcă principiile dumnezeieşti, iar când e vorba să le aplice, el o face cu dragoste, cu blândeţe. El este în dragoste credincios adevărului. Este omul care se dăruie pentru alţii, care abandonează egoismul mârşav şi meschin şi iese să îmbogăţească pe alţii. Care se revarsă în dragoste spre alţii. Omul adevărat este omul care ţine la principii, care este sever cu el însuşi şi nu încalcă în niciun chip adevărul, corectitudinea şi cinstea.”

Adevărata sete după Dumnezeu

Ce ideal deosebit a aşezat Iosif Ţon în faţa celor care erau destinaţi să ajungă „ oameni noi”, după chipul fricii! Fără a vorbi în mod direct împotriva regimului, pastorul Iosif Ţon lovea la rădăcina principiilor de întuneric care stăteau la baza acestuia. De fapt, creştinismul autentic va fi totdeauna o ameninţare pentru oricine doreşte să fie stăpân peste semenii săi, precum şi pentru oricine doreşte să se înalţe împotriva Celui Prea Înalt. Experimentul comunist nu a fost altceva decât o bătălie pentru mintea oamenilor, o încercare de a-i abate de la realitatea lumii spirituale, de a-i arunca în suferinţă şi de a distruge noţiunea de om. Pentru toate aceste aspecte, Iosif Ţon a dedicat predici care să restaureze valoarea umană, care să ne determine să nu fugim de suferinţa pentru Hristos, să credem în realitatea lumii viitoare, să învăţăm abecedarul Evangheliei şi să câştigăm bătălia pentru mintea noastră. Autorul ne-a arătat ce înseamnă adevărata sete după Dumnezeu şi cum putem primi viaţă de la Duhul Sfânt, pentru ca în final, să trăim experienţa unor soluţii neobişnuite pentru situaţii deznădăjduite şi să ne acceptăm pe noi înşine, să nu mai fim cu inima împărţită şi să fim asemenea cu Hristos.

„Funcţionăm bine… pe bază de dragoste”

„Când Dumnezeu ne-a conceput, primul lucru pe care l-a realizat a fost ca noi să nu funcţionăm bine decât pe bază de dragoste. Primul lucru de care are nevoie un copil este dragostea mamei lui, nu numai hrană. Dacă un copil nu simte dragostea mamei, dacă un copil nu este înconjurat de iubirea părinţilor, el se usucă în interior. Uitaţi-vă la un copil nedorit şi la un copil căruia părinţii îi spun că e nedorit. Uitaţi-vă cât e de speriat, cât e de complexat şi cât e de derutat în viaţă, copilul căruia nu i s-a arătat dragoste.”

În creuzetul urii, minciunii şi fricii, al timpurilor în care experimente aberante se făceau pe naţiuni întregi, cu toţii devenisem nişte copii nedoriţi ai acestei lumi sau concepuţi doar pentru a fi sclavii unui sistem fără milă. Uitând de Dumnezeu, am ajuns să uităm şi de noi înşine, de ceea ce suntem şi de ceea ce putem deveni. Îndoctrinaţi cu o ideologie atee, materialistă şi evoluţionistă în sensul rău al cuvântului, am ajuns să credem că omul este doar un animal evoluat şi că nu există nimic dincolo de mormânt şi de orizontul acestei lumi. Cu toate acestea, Biblia a continuat să strălucească şi în vremuri de întuneric. Ba chiar, lumina ei a fost mai puternică decât în timpuri obişnuite. Cum a fost posibil acest lucru? Minunea descătuşării Cuvântului lui Dumnezeu s-a realizat prin oameni adevăraţi, oameni ai credinţei, oameni ai adevărului, printre care se numără şi pastorul Iosif Ţon. De aceea, această carte apel – „Fiţi oameni” – rămâne valabilă, indiferent de vreme. Nimic nu s-a schimbat, decât doar decorul. Lupta este aceeaşi.

Octavian D. Curpaş

 

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Tragedie şi triumf – Recenzie

Astfel şi-a intitulat Ligia Seman, una dintre cele patru realizari publicistice. In cele 533 de TragedieTriumfpagini ale cartii, cititorul face cunostiinta cu fatete ale societatii romanesti contemporane, cu care prea putini sunt familiarizati, poate si pentru ca subiectul a fost o buna bucata de vreme de domeniul preocuparilor statului si prea putin al organizatiilor caritabile, atat de palid reprezentate in Romania dinaintea lui 1989. Prinsa in valtoarea grijilor cu traiul de fiecare zi, mai ales populatia oraselor nici nu era informata public despre existenta si activitatea caselor de copii, a caselor pentru batrani sau a institutiilor in care erau internate persoanele handicapate sau cu tulburari psihice. Foarte rar razbateau informatii cu privire la modul lor de functionare si atmosfera din aceste institutii, poate si datorita faptului ca ele erau locurile unde erau plasati si indivizi considerati indezirabili, cu vederi politice contrare unui regim opresiv, conceput sa aiba totul sub control riguros, capabil sa dea impresia unei paci sociale general admise, in care toate problemele si-au gasit rezolvarea ideala, conform cu principiile egalitariste larg propovaduite. Dar care in realitate se dovedeau a fi lipsite de orice pretuire a omului ca entitate sociala. Chiar daca unul dintre ele enunta cu emfaza ca cel mai pretios capital este omul, modul de organizare si functionare a infrastructurilor destinate sa rezolve problema dezradacinatilor soartei, era cu mult sub cerintele firesti ale unei lumi cu adevarat civilizate. In aceste institutii se derulau in permanenta, tragedii personale pe care autoarea Ligia Seman, a reusit sa le sesizeze in toata amploarea lor. Inmanunchind intr-o carte trairile dramatice ale personajelor zugravite, Ligia Seman a prezentat cititorilor o fresca tragica a unui segment al societatii romanesti, pe care putini l-au banuit si care impresioneaza prin intreaga evolutie a evenimentelor descrise.

Personajele cartii, provenind din straturi sociale diferite, dar preponderent facand parte din grupul celor mai napastuiti: orfani, copii abandonati, tineri fara educatie sau varstnici “fara nici un capatai”, sunt asvarlite de viata la marginea societatii si duc o existenta la limita supravietuirii. In aceste conditii, o idee care razbate din deciziile si comportamentul multora dintre personaje, este dorinta de libertate individuala. Chiar daca aparent sunt simpli si lipsiti de educatie, copiii care fug din orfelinate si ajung copii ai strazii, isi exprima cu fermitate preferinta de a fi liberi, neincorsetati de reguli si nedominati de ierarhii conventionale. Pretul pe care il platesc insa cei mai multi dintre ei, este neasteptat de mare, pentru ca, in final, si acolo insusirile negative ale omului se manifesta, poate chiar mai dur decat in mediul pe care l-au parasit. Setea de putere, dorinta de a domina, avaritia, invidia, violenta, se manifesta in asemenea imprejurari chiar mai salbatic decat conditiile restrictionate ale unor institutii.

La originea multora dintre nefericirile descrise in cartea Ligiei Seman se afla atmosfera familiala disfunctionala, cu parinti abuzivi, deraiati de la o conduita sociala normala, datorita alcoolului, lipsei unui minim decent de mijloace de trai si a altor factori distructivi, care le fac viata greu de suportat. Cei mai vulnerabili la consecintele nefaste ale unor astfel de conditii sunt, evident, copiii care cresc intr-un astfel de mediu. Lipsa de preocupare pentru educatia lor, limbajul si comportamentul abuziv, creeaza traume timpurii care se vor reflecta de-a lungul intregii existente de mai tarziu.

Vlad, unul dintre personajele principale ale cartii sufera din frageda copilarie niste traumatizari sufletesti majore, care-l vor marca multi ani dupa ce-si pierde parintii si fratii. Supus unor maltratari fizice si psihice permanente in orfelinatul unde este plasat, el devine o bruta insensibila si refractara chiar la bunele intentii ale unora din anturajul lui. Evadarea lui nu-i schimba prea mult statutul de oprimat si claustrat de toate nedreptatile ce i se fac. Chiar si atunci cand, cu trecerea anilor, fizic devine mai puternic, isi manifesta furiile doar sporadic, in mintea lui revenind mereu episoadele din trecut, in care a avut parte de tandrete numai din partea sorei lui – Ana si foarte rar din partea mamei. Viata dezordonata, nesiguranta existentei sale lipsite de afectiune si bucurii il fac sa se comporte ca un animal haituit si sa nu vada in jur decat rautati, egoism, aducatoare de amaraciuni.

In mentalitatea lui se petrece totusi o schimbare radicala atunci cand i se explica sensurile adevarate ale vietii si cand constata ca pe lume exista si fiinte pure, cu suflet, care fac bine fara sa astepte nici o rasplata. O familie de intelectuali, ii dovedeste, cu diferire ocazii ca oamenii pot fi si buni, gata sa ajute si sa ierte. Cu toate ca, prada unor porniri animalice, savarseste un act mai mult decat reprobabil, atentand la viata unui tanar misionar, familia Marcu nu il condamna, ci continua sa-l ajute. Intamplarea il aduce in contact in imprejurari diferite cu membri familiei doctorului Marcu, facandu-l sa realizeze ca este mai important sa ierti si sa faci bine, decat sa te razbuni. Turnura din viata lui este facilitata si de reaparitia in viata lui a sorei lui , Ana, cea care i-a lipsit atat de mult in toti anii de separare.

In derularea actiunii cartii Tragedie şi triumf, autoarea Ligia Seman, descrie cu lux de amanunt framantarile teribile care macina starile sufletesti ale personajelor, unele dintre ele punand la indoiala insasi existenta lui Dumnezeu. “Daca el exista, de ce este nedrept cu cei napastuiti?” isi pun intrebarea simplista cei din anturajul lui Vlad,unul dintre personajele principale ale cărţii. Replica celor care cred altfel, vine cu promptitudine, dar rezulta mai mult din desfasurarea ulterioara a evenimentelor.

Bunatatea si altruismul celor din familia Marcu, chiar daca sunt si ei afectati de pierderi dureroase, contribuie la transformarea care se produce in sufletul chinuit al lui Vlad. Schimbarile induse il fac sa inteleaga rosturile pentru care exista si sa-si infraneze pornirile instinctuale de rautate care de fapt s-au conturat ca rezultat al schingiurilor sufletesti la care a fost supus in timp.

Ligia Seman, dotata cu un talent nativ remarcabil descrie in detaliu starile sufletesti ale personajelor cartii, relevand dilemele cu care se confrunta, indoielile care le framanta credinta, scepticismul cu privire la sansele care le au intr-o societate bazata pe inechitate sociala, pe porniri hraparete si de dominare. Nemultumirile individuale au insa, ca mai totdeauna aspectul haotic al unor frustrari in care cei implicati isi asuma vina pe care nu intotdeauna o au, dar care in ochii celor din jur apare ca lipsa de obiective, de curaj, cu alte cuvinte lipsa capacitatii de a se orienta in timp si spatiu. Frustrarile personale nu raman insa la nivel individual, ci se rasfrang inevitabil asupra celor apropiati, care intregesc astfel cercul vicios al nerealizarii in ansamblu.

Aplecarea Ligiei Seman catre detalii, confera cartii un sens de autencititate si o ajuta sa-l faca pe cititor interesat sa traiasca el insusi starile sufletesti prin care trec personajele cartii. Chiar daca unele trasaturi sunt mai adanc creionate sau accentuate voit, ele nu fac decat sa coloreze tragismul descrierilor. In paralel cu actiunea principala, uneori se fac digresiuni in particularitatile imprimate de timp si loc, fara a se intra in specificul socio-georgafic, care este totusi oarecum diferit in variate regiuni ale tarii. Faptul nu ştirbeşte cu nimic conturarea atmosferei imprimate de mediile in care se desfasoara actiunea.

Expunerea beneficiaza de multe pledoarii cu tenta filosofica, cugetari si reflectii puse in gura diferitelor personaje, ceea ce genereaza intrebari si indeamna la cumpanirea sensurilor existentiale ale efemerului nostru periplu terestru. O Felicit pe Ligia Seman spune dr. Emil Oneţ, autorul acestor opinii, pentru aceasta reusita publicistica si cred ca , Tragedie şi triumf, va reprezenta un punct de referinta care va ajuta pe multi să conştientizeze cu mai multa compasiune zbuciumul in care unii dintre semenii nostri isi duc viata.

Dr. EMIL G. ONET El Mirage, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

“Tragedie şi triumf” – un roman despre credinţă şi puterea dragostei în mijlocul furtunilor vieţii

TragedieTriumf1 (2)„Fetiţa pădurarului”, „Portret de fetiţă”, „Catiuşa lipoveanca”, „Portret de copil” sunt tot atâtea chipuri de copii ce te privesc expresiv, din tablourile pictorului Nicolae Toniza. “Ochii lui Tonitza”, ochii mari, rotunzi, inocenţi, melancolici, naivi şi plini de poezie ai micuţilor zugrăviţi de el ne urmăresc cu lumina lor profundă. De-a lungul timpului, copiii au fost o veritabilă sursă de inspiraţie nu doar pentru artiştii plastici, ci şi pentru scriitori şi compozitori. Dacă în artă, aceştia au un loc bine delimitat, în religie ei fac subiectul unei recomandări de excepţie din partea Mântuitorului lumii. Cu mai bine de două mii de ani în urmă, Isus a spus – ” Lăsaţi copiii să vină la Mine.” Câţi dintre noi ne-am întrebat de ce Fiul lui Dumnezeu a poruncit să nu îi oprim pe copii să ajungă la El? De câte ori am văzut în ei un model de desăvârşire, de dragoste, de nevinovăţie? Părinţi fiind sau educatori, cât de des am meditat asupra responsabilităţii pe care o avem cu privire la odrasle? Ne-am pus vreodată, problema că un copil poate fi un model creştin pentru un adult? Cum ne îndeplinim ca indivizi, dar şi ca societate, datoria ce ne revine faţă de micuţii noştri? Iată tot atâtea interogaţii la care răspunde cu succes romanul creştin al Ligiei Seman, “Tragedie şi triumf”. Dacă în romanele obişnuite scriitorul urmăreşte să proiecteze cât mai bine anumite aspecte din realitate – sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectivă umană – romanul creştin are menirea de a-i arăta cititorului că dincolo de experienţa omenească limitată, se află divinitatea.  De altfel, romanul creştin are o veche tradiţie. Inspirată în general, dintr-o întâmplare adevarată, o astfel de creaţie îşi propune să aducă la lumină frământările şi căutările noastre, în dorinţa de a-l descoperi pe Dumnezeu şi de a începe o viaţă nouă, alături de El.

Ligia Seman debutează  în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi  ” Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii. Prin antiteză, în “Tragedie şi triumf”, registrul tematic se schimbă radical. Acţiunea este extrem de complexă şi construită cu o migală deosebită, Ligia Seman dând viaţă unor poveşti încărcate de dramatism, relatate într-o notă gravă, dureroasă. Asistăm la scene violente, lipsite de moralitate, care uimesc prin notele descriptive naturale, sfâşietoare. Eroii au parte de necazuri, de încercări, de situaţii limită, pe care nu le pot depăşi decât prin harul lui Dumnezeu. Poate că tocmai de aceea, în finalul romanului, unul dintre personaje, capelanul Edi, afirmă : « Cu cât visăm mai mult, …, cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Dincolo de elementele zguduitoare care predomină, cartea are un deznodământ apoteotic. Biruinţa binelui asupra răului aduce cu sine regăsirea sensului iniţial, primordial al vieţii. Se aşterne pacea şi asistăm în sfârşit, la triumf, ca la un element ce ţine de prezent şi de viitor. Cu toate că în carte are întietate tragismul, răsturnarea de situaţie căreia îi suntem martori la final, defineşte şi contrabalansează întâmplările zguduitoare ce marchează întreaga scriere, de la prima până la ultima pagină. O familie rămasă pe drumuri, cu multe guri de hrănit, acesta este tabloul de debut al romanului scris de Ligia Seman. Copiii sunt trimişi la cerşit, tatăl se îmbată, mama, Valeria, trăieşte undeva, la limita dintre demenţă şi normalitate. Dintre atâţia prunci, se detaşează două figuri, Ana, fiica mai mare şi Vlad, imediat următor ca vârstă, de care ea are grijă. Destinele lor se despart de îndată ce se produce ireparabilul: Valeria este ucisă de soţ, iar odraslele iau drumul orfelinatelor. Şi astfel, începe cu adevărat, tragedia.

Casa de copii unde nimereşte Vlad, un băieţel cu o sensibilitate exacerbată, îi oferă un mediu complet ostil. Personaje precum Doroftei sau Miron Gură vin să îi amplifice spaimele, neliniştile, durerile. Anii trec şi după multă suferinţă, umilinţă şi traume greu de descris, Vlad alege să depăşească faza instituţională, încercând să “zboare” spre un nou tărâm – strada. Alături de Cristi, un micuţ adus de pe drum la căminul de orfani, acesta se decide să încerce. Cu atât mai mult cu cât în mintea lui persistă cuvintele spuse cândva, de fostul vagabond. “Eu eram domn pe stradă. Acolo faci numai ce vrei tu, nu ce zice altul. Vrei să dormi? Dormi. Vrei să mănânci? Mănânci. Şi acolo nu te bate nimeni. E rai viaţa când nu te bate nimeni.” Vlad încearcă să se apropie de “rai”. Un rai în care un copil lipsit de părinţi are măcar şansa de a nu lua bătaie. Cei doi evadează şi, în drumul lor spre libertate, înţeleg că mai este nevoie de încă un element pentru reuşită: “Eu mă rog, zicea Cristi, şi se oprea din când în când, pupa pământul în faţa lui Vlad şi zicea: Doamne ajută, Doamne ajută să nu ne prindă. Fă şi tu aşa, îi zicea lui Vlad.” Iar Dumnezeu îi ajută. Şi astfel, cei doi învaţă să trăiască de azi pe mâine, în canal. Nu singuri, ci alături de alţi nefericiţi, la fel ca şi ei. În fond, moda copiilor străzii nu a început azi şi nici ieri. Să ne gândim la “Fetiţa cu chibrituri”, din basmul omonim al lui Hans Christian Andersen, la Gavroche, micul erou din “Mizerabilii” lui Victor Hugo, la Oliver Twist, personajul principal din romanul cu acelaşi nume scris de Charles Dickens, ori la Remi din “Singur pe lume” sau Romain Kalbris, din cartea cu titlul similar, ambele aparţinându-i lui Hector Malot. Vlad evoluează pe stradă. Ajunge unul dintre cei mai de temut şefi de gaşcă. Pentru că iadul în care trăieşte nu îi poate oferi altceva. Şi totuşi, el plecase spre rai. Există însă, şi raiul, căci are şansa să o întâlnească pe Magda, o fetiţă de familie bună, educată, pe care o cunoaşte din întâmplare. Cum reacţionează Vlad, la întâlnirea cu un personaj desprins din acest rai spre care năzuieşte de când se ştie? “Îi venea să plângă, se dezobişnuise să plângă în public. La insituţie, tuturor lacrimilor adunate şi neplânse le dădea voie să curgă numai când se retrăgea în pădure, unde era sigur că nu-l vede nimeni plângând. Ciudat că aici, în mijlocul acestei aglomeraţii, acestei civilizaţii fremătătoare pentru care era ca inexistent, se simţea mai singur, mai izolat chiar decât în pădurile din împrejurimile instituţiei.”

Pe lângă lipsuri, ură, încrâncenare, Vlad are ocazia să trăiască şi alienarea produsă de marele oraş. Oraş care îl transformă într-o specie ce poartă un nume inconfundabil – aurolac. De fapt, chiar Cristi, tovarăşul alături de care fugise, îi spusese: “De la aur vine aurolac.” Şi atunci, “lumea în care trăia era vinovată de durerea şi răutatea lui? Erau vinovaţi cei mari, care aveau resurse să-l ajute pe el şi alte suflete aflate în situaţia lui, dar nu o făceau? Era vinovată societatea? Era vinovat Însuşi Dumnezeu?”

La rândul ei, singura fiinţă ce îl protejase pe Vlad, în copilărie – Ana, sora sa mai mare, trece printr-o experienţă similară.  Cei doi sunt despărţiţi imediat după moartea mamei, iar Ana, aidoma lui Vlad, trăieşte în canal. Se prostituează. Are o fiică abandonată la spital. Visul ei dintotdeauna, acela de a-şi clădi o familie, lucru banal în concepţia multora, nu se împlinise până atunci. Destinele paralele ale celor doi fraţi se intersectează, iarăşi. Vlad şi Ana se întâlnesc într-o noapte, pe stradă, şi se recunosc. Iar revederea îi trezeşte celui dintâi bruma de sentimente umane uitate undeva, în adâncul inimii sale chinuite. “Amintirea iubirii ei din copilărie îl încălzea, îi dezmorţea sufletul, degerat în nopţile când sorbea aurolac. Dacă o întâlnise, în sfârşit, după atâta timp şi ea nu-l mai iubea, simţea că s-ar fi prăbuşit.” S-ar fi prăbuşit, din simplul motiv că relaţia aceasta de rudenie, suplineşte pentru el o altă lipsă. Aceea a dragostei pe care numai mama şi tata ţi-o pot oferi. “Legătura copil părinte, una dintre reflecţiile cele mai pregnante ale necuprinsului încredinţat de Dumnezeul infinit cuprinsului; măreţie a exprimării chipului Tatălui în spiritele în care El a suflat viaţa-I pentru a da primului contur de lut forma dumnezeirii. Zâmbet, mângâiere, vorbă cu alin, învăţate de Adam de la Dumnezeu Însuşi în răcoarea dimineţilor edenice.”

Vlad creşte pe stradă şi pe măsură ce anii se scurg, în inimă îi încolţeşte dragostea pentru Magda, singura fiinţă coborâtă din raiul adevărat, nu din cel contrafăcut. Aflaţi la vârsta întemeierii propriului cămin, o relaţie între ei se dovedeşte imposibilă. Mai mult, Magda este pe cale să se căsătorească cu Raul Oprea, misionar. În viziunea Ligiei Seman, Raul reprezintă  acel tip de slujitor care se bazează pe abilităţile proprii şi chiar se mândreşte cu ele.  El este tipul creştinului dornic a face lucruri înalte pentru Împărăţia lui Dumnezeu, dar care nu e încă zdrobit. Oamenii nezdrobiţi acţionează prin puterea intelectului şi a abilităţilor proprii. Ei au rezultate în misiune, chiar extraordinare, dar caracterul lor nu se remarcă prin blândeţe, iar lucrul acesta se vede în relaţiile cu semenii. Raul dovedeşte abnegaţie faţă de cei pierduţi, dar are şi o anumită doză de aroganţă. Nu îi tratează pe toţi cu aceeaşi măsură, ci le oferă mai mult interes şi timp persoanelor pe care le consideră mai importante. „Răspunsese cu mai multă atenţie şi meticulozitate întrebărilor puse de personalităţi din conducerea oraşului, pe când celor pe care nu-i considera atât de însemnaţi le acorda mai puţin timp, uneori chiar fără să-şi dea seama, era chiar expeditiv cu ei.” În antiteză cu el este Adrian, prietenul lui. Oamenii, toţi, indiferent de statul social sau slujirea lor în biserică  – simţeau că se află în faţa unui om care îi înţelege, care le va spune cu blândeţe cuvintele lui Dumnezeu, de aceea aveau curajul să-i destăinuie eşecurile lor, fără teama că ar putea fi judecaţi.” Mai mare însă, decât contrastul dintre Adrian şi Raul este cel dintre Raul şi Vlad. Speranţele ultimului se năruie încă o dată, atunci când află de relaţia dintre Magda şi Raul. La ce altceva ar putea să se gândească decât să îşi facă singur dreptate?De ce să nu repete gestul tatălui său – acela de a ucide? “Nenorocirile îi transfiguraseră inima într-o rece şi neînduplecată stâncă. În noapte, Vlad aştepta ca Raul să iasă de acolo, din casa de unde împreună cu Magda se bucurase de frumuseţea cerului… Vlad plănuise să se răzbune cumva pentru a-şi alina durerea că el nu poate şi nu va putea vreodată să trăiască o asemenea bucurie.” Să comiţi o crimă pentru că nu îţi este dat să cunoşti bucuria! Are loc confruntarea. Fostul copil al străzii îl atacă pe cel ce aduce vestea bună a mântuirii. Se reia o luptă ancestrală, ce a început probabil, cu multe milenii în urmă, în ceruri. Lucifer atentează asupra Fiului lui  Dumnezeu, deoarece îşi doreşte fericirea. “Acum erau faţă în faţă… Raul – o icoană reală a ceea ce poate pune Dumnezeu mai frumos şi minunat într-un tânăr: calităţi fizice, energie, inteligenţă, vitalitate şi Vlad – o relicvă diformă, o imagine distorsionată a ceea ce ar fi putut fi un tânăr şi nu era… Se auzeau două inimi bătând în acelaşi timp, dar atât de diferit ca şi cum ar fi fost din două lumi, ca şi cum n-ar fi  avut acelaşi Creator Atotputernic, Stăpân peste toate, desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire.” Dar tocmai pentru că Dumnezeu este “desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire”, tragedia lui Vlad nu mai are când să se extindă şi asupra lui Raul şi a Magdei. Creatorul Atotputernic intervine şi îl opreşte pe Vlad să ucidă. Dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu nu se contrazic. Oricât ar suferi un om, oricât ar fi de traumatizat, nu îi lipseşte puterea de a conştientiza binele şi răul. În sufletul lui Vlad mai există încă intactă o fărâmă de iubire şi astfel, reuşeşte să-şi învingă gelozia şi dorinţa de răzbunare, renunţând în ultima clipă la ideea diabolică de a înfăptui omorul. Raul însă – cu toată măsura înaltă de iubire pe care o primise de-a lungul vieţii – nu este capabil să-şi învingă „egoismul de a-şi trăi tinereţea şi a face lucruri mari pentru Dumnezeu” , alegând să se protejeze. În consecinţă, îl părăseşte pe Vlad, deşi acesta rănit, se zbate între viaţă şi moarte.

La început – aceste lipsuri ale caracterului lui Raul nu ies la suprafaţă şi nu par atât de însemnate în faţa oamenilor, până la momentul incidentului din Afganistan, în urma căruia Adrian îşi pierde viaţa. Dumnezeu este suveran, Stăpân peste viaţă şi moarte, şi abia în acest context se evidenţează  în mod special orgoliul lui Raul, astfel că el se simte vinovat de moartea prietenului său. Dar toate acestea, conştientizarea caracterului său în Lumina lui Hristos pe care Îl vede în dedicarea sinceră până la moarte  a lui Adrian –  îl vor schimba pe Raul. Inima lui este transformată, zdrobită, iar poeziile şi eseurile pe care le scrie, dar mai ales faptele lui vorbesc despre schimbarea petrecută. Întâlnirea cu Vlad rămâne un episod de referinţă, din acest punct de vedere.  „Acum, la lumina zilei, atacatorul, bicisnicul din noapte se mira de umilinţa acestui tânăr dotat şi elegant, care
cutremurat de plâns, îl îmbrăţişa cu nespusă iubire, tocmai pe el… Raul insistă ca Vald să-l ducă şi pe el să vadă în ce condiţii trăieşte. În canal mirosea oribil: a urină, a haine şi trupuri nespălate, dar Raul, deşi Vlad insistase, nu se dădu înapoi…”

Vlad se recuperează, atât fizic, cât şi psihic. Începe să îşi făurească de acum înainte, altfel de vise. Iar acestea se leagă de biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel, vagabondul de pe stradă intră în lăcaşul unde se predică salvarea. Vlad deschide la propriu, uşa şi iată-l în Casa Domnului. “Fascinat de melodie şi cuvinte, biată fiinţă neştiind ce înseamnă conformismul, mânat doar de noua lui descoperire a iubirii pe care o căutase de atâţia ani, înaintă şi mai mult. Deja aproape toţi ochii îl descoperiră. Unii îl priveau cu milă, alţii cu dispreţ, alţii cu teamă, gândind că venise să tulbure.”

Cine să înţeleagă de ce oamenii au numai dispreţ faţă de cei ce mai încercaţi de viaţă? Tragedia lui Vlad este perfectă. Zbaterile lui se finalizează în moarte. Aparent, o înfrângere. Doar aparent, pentru că din această tragedie se naşte triumful. Vlad înţelege că năzuinţele sale nu trebuie să se îndrepte spre ceea ce aleg oamenii – bogăţie, faimă, orgoliu. El îşi dă seama că şansa autentică înseamnă o viaţă desăvârşită în Hristos, în care nu ţi se interzice să trăieşti bucuria. Judecată doar din unghiul dimensiunii perceptibile şi efemere – viaţa lui pare a fi o catastrofă, iar Dumnezeu ar putea fi  considerat nedrept favorizând-i pe unii în detrimentul altora, prin faptul că a îngăduit să se nască într-o anumită familie, prin oportunităţiile oferite, prin inteligenţă sau frumuseţe… În carte,  modul în care Dumnezeu judecă şi semnificaţia pe care o dă El adevăratelor valori sunt sugestiv descrise în visul capelanului Edi. La rândul ei, Ana ia hotărârea să renunţe la traiul de până acum. Înmormântarea lui Vlad, la care asistă împietrită de durere, marchează un moment de răscruce în viaţa acesteia. Întoarcerea Anei la Dumnezeu se produce ca un triumf suprem. Până aici a fost tragedia. Creatorul Atotputernic i-a pus capăt. Ana şi fiica ei nu mai au de ce să se teamă. « Cu cât visăm mai mult, …, cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Un început trist, o evoluţie dramatică şi un final prin care se celebrează victoria. “Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu”, afirmă Ligia Seman, “care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze.” Toată această tragedie, tot ce s-a întâmplat în roman a avut ca scop tocmai acest final, pentru ca oamenii să înţeleagă ce simte Dumnezeu pentru ei. Cartea se transformă într-un adevărat apel pentru ca pământenii să fie motivaţi a-L sluji cu dăruire. Creatorul nu apreciază mai mult lucrările aparţinând semenilor noştri răsfăţaţi de soartă, în detrimentul celor venind din partea copiilor Săi mai neînsemnaţi, care I-au pus totul la dispoziţie, cu credinţa că El poate să înmulţească. Lucrarea cea mai mare pe pământ este dragostea. În ochii Tatălui, martir nu este cel care îşi dă doar o singură dată viaţa pentru El, ci cel ce zilnic trăieşte o existenţă de renunţare, pentru alţii.

Am asistat la un adevărat bildungs roman, un roman al devenirii. Procesul maturizării eroilor este de durată, dificil şi gradual, implicând nenumărate conflicte între dorinţele şi nevoile lor şi ordinea impusă de societate. Aşa cum este şi firesc, romanul « Tragedie şi triumf » este realizat în tonuri cenuşii, reflectând faptul că dimensiunea personală a vieţii personajelor are ca principală caracteristică întunericul, neputinţa, tenebrele. Noaptea este în armonie cu starea sufletească a acestora. Conştiinţa lor pare înclinată să se scufunde în hăul obscurantismului şi să rămînă acolo cât mai mult. Ieşirea din neant devine chinuitoare. Sentimentul fricii, aşa cum îl trăiesc protagoniştii cărţii, declanşează în mintea cititorului o serie de întrebări existenţiale.

Ar mai fi de remarcat mulţimea de persoanje secundare, gravitând în jurul eroului principal, Vlad. Între acestea se detaşează preotul Mihail Stâncă, Vandana, un copil al străzii, Călin, singurul prieten al lui Vlad la casa de copii, Mişu, protectorul temporar al Anei sau soţul acesteia. Foarte bine conturate, aceste figuri de planul doi vin să întregească şi să aprofundeze profilul moral al celor aflaţi în centrul cărţii. De asemenea, un rol la fel de important il joacă şi Raul Oprea, Adrian Marcu, Edi şi Magda, de ei legându-se momentul de întoarcere totală a lui Vlad şi implicit, a Anei, de la tragedie, la triumful unei vieţi noi, în Hristos.

Stilul romanului « Tragedie şi triumf » este intelectual şi echilibrat, dovedind o documentare serioasă şi o maturitate literară. Tema narativă nu este complicată. Analiza psihologică şi introspecţia, prezentarea mecanismelor psihilogice şi a motivaţiilor interioare, surprinderea vieţii lăuntrice, cugetarea şi sensibilitatea dau consistenţă acestei creaţii semnată de Ligia Seman. În plus, autenticitatea experienţelor relatate, perspectiva largă asupra realităţii transformă « Tragedie şi triumf » într-o carte a soluţiilor. “Eu cred că oamenii când citesc o carte, nu au nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale vieţii şi atât”, spune Ligia Seman. “Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieţi şi când lecturăm o carte nu e suficient să urmărim spectacolul altor vieţi în care să ne regăsim şi nimic mai mult… Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntă există Cineva care le poate da răspunsuri nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru veşnicie.” « Tragedie şi triumf » rămâne de asemenea, o sursă inepuizabilă de vitalitate în ceea ce priveşte valorile creştine, răspunsurile la căutările noastre spirituale şi religioase, dar şi o lectură obligatorie pentru oameni din orice categorie socială. “Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea”, afirma Ligia Seman. “În cărţile mele – dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea – a fost obiectivul de bază care m-a călăuzit şi cred că m-a ajutat să-mi formez un stil  propriu: roman creştin psihologic.”

Octavian Curpaş

Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

„Lupta cu somnul” de Petru Lascău – Phoenix, Arizona

Un volum de 45 de eseuri despre despre incertitudinile şi frământările vieţii
Motto: „Aţi luptat vreodată cu somnul? Teribilă luptă.”lupta_cu_somnul
Este uşor sau greu să te lupţi cu somnul? Aceasta este întrebarea pe care ne-o punem, atunci când deschidem volumul „Lupta cu somnul”, al pastorului Petru Lascău. Răspunsul ne este oferit de-a lungul a peste 322 de pagini, ce cuprind diferite articole ce au văzut lumina tiparului începând cu anul 1985. „De la sosirea mea în Statele Unite, în anul 1985”, spune Petru Lascău în „Introducere”, „m-am dedicat scrisului şi publicisticii. Am editat o revistă creştină, timp de 12 ani, pe care am numit-o „Exodus”… Fiecare număr al revistei conţinea un editorial, uneori şi articole scrise de mine. Cartea de faţă conţine o mare parte din aceste editoriale şi articole pe care le-am publicat timp de 12 ani, precum şi altele pe are le-am publicat în diverse publicaţii româneşti şi eseuri pe care nu le-am publicat niciodată.” Autorul este actualmente pastorul bisericii “Agape” din statul Arizona (www.agapearizona.com).
„Lupta cu somnul” aruncă o privire asupra realităţilor din lumea creştină, într-o abordare diversă. Se discută de asemenea, noţiuni de dogmatică, probleme privind relaţiile interconfesionale, precum şi elemente de ecumenism. Cartea se distinge printr-un stil natural, documentat şi bine argumentat teologic. Volumul este o invitaţie la a-L cunoaşte pe Isus Christos şi a birui prin El, în lupta cu somnul, pe care orice creştin o are de dus.
Obişnuinţa cu cele sfinte
Scopul pentru care a fost scrisă cartea este evident, încă din „Introducere”. Aici, Petru Lascău ne spune: „Public aceste eseuri dintr-o sfântă dorinţă de a-i ajuta la rândul meu, pe alţi creştini, în lupta lor cu somnul. Probabil, că unora le voi lua somnul de pe ochi, iar pe alţii îi voi adormi de-a binelea cu scrisul meu. Oricum, nimeni nu poate satisface pe toată lumea. Cei ce dorm de-a binelea, învinşi de obişnuinţa cu cele sfinte, şi peste care apatia a căut ca un somn dulce, oricum nu vor citi aceste rânduri. Ele vor sluji celui care nu vrea să se lase pradă mrejelor adormirii.” Cu siguranţă că nimeni nu doreşte în mod conştient „să se lase pradă mrejelor adormirii” şi tocmai de aceea, cartea lui Petru Lascău reprezintă un instrument util de a alunga somnul nesănătos din lucrurile spirituale. De-a lungul a 45 de eseuri, dintre care câteva sunt scrise de Rodica Lascău, soţia autorului, avem şansa să urmărim o expunere dinamică, instructivă şi captivantă a luptei cu somnul în diferitele ei ipostaze. Printre titlurile capitolelor se numără: „Bucuraţi-vă”, „Care este calea spre locaşul luminii?”, „Mi-am isprăvit alergarea”, „Ce vom alege?”, „Crucificarea”, „Falsul”, „Ingratitudinea”, „Hollywood – Fabrica de vise produce coşmare”, „Umnaismul laic”, „Libertare sau robie”, „Forest Gump?”, „Profeţii sfârşitului”, „De-am fi fost acolo!”, „Cât de biblice sunt experienţele noastre?”
Paleta subiectelor este destul de largă, astfel că trecând de primul articol, ce dă titlul volumului, putem explora subiecte diverse. Acestea privesc relaţia dintre bisericile evanghelice şi cele istorice, în speţă biserica ortodoxă. De asemenea, facem cunoştinţă cu dilemele etice din creştinismul contemporan, în relaţie cu o societate secularizată. În explorarea acestei teme, vom avea ocazia să urmărim o paralelă între evoluţia creştinismului penticostal în România, precum şi în Statele Unite ale Americii. Pe de altă parte, această carte nu se adresează strict credincioşilor penticostali, ci este dedicată tuturor creştinilor, fiind axată pe o problemă existenţială, legată de manifestarea darurilor Duhului Sfânt de-a lungul timpului şi mai ales, în perioada pe care o trăim. Nu în ultimul rând, în volumul de faţă găsim articole şi gânduri cu privire la evenimente cu care am fost contemporani în ultimii ani.
Dacă îţi iei ca aliat Iubirea
Revenind la primul articol, „Lupta cu somnul”, merită amintite următoarele cuvinte: „Dormim, în timp ce umbra crucii se lungeşte pe pământ, odată cu asfinţitul acestui secol. Dormim. Cine şi cum o să ne trezească, oare?” În acest fel, Petru Lascău deplânge starea de toropeală care domneşte în biserici, un somn paralizant, în ciuda binecuvântărilor şi a luminii revărsate de la Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi darurile spirituale. Este inexplicabil faptul că în pofida binecuvântrilor prezente şi a confortului de care beneficiem în raport cu alte timpuri, răspunsul celor care iau asupra lor Numele lui Hristos este atât de departe de ceea ce ar trebui să fie. Şi pe bună dreptate, autorul se întreabă ce este de făcut şi „oare ce ne va smulge confortului şi tihnei noaste doctrinare? O nouă doctrină, o criză, o suferinţă, o persecuţie? Nu ştiu, probabil că toate la un loc, sau poate cu totul altceva. Numai Dumnezeu ştie, noi însă avem nevoie de trezire.” Răspunsul ne este dat la finalul articolului. „În lupta noastră cu noaptea şi somnul avem ca aliat doar iubirea. Singura care veghează în aşteptare e dragostea. Ea scrutează mereu orizontul, într-o continuă aşteptare. Iar aşteptarea este freamăt şi nesomn, este dor şi pregătire.” Soluţia pe care o propune prin urmare, Petru Lascău, este de a uni dorul reîntâlnirii cu Hristos cu pregătirea, în vederea intrării în Împărăţia cea veşnică, totul motivat de iubirea pe care ar trebui să o avem faţă de Mântuitorul nostru. Este extraordinar modul în care autorul transcende cadrul strict al penticostalismului, atingând marile teme creştine şi întâlnindu-se astfel, cu frământările, problemele şi incertitudinile tuturor celor care Îl caută pe Hristos, indiferent de biserica de care aparţin. Mergând pe aceeaşi linie, un articol cutremurător din cartea „Lupta cu somnul” este cel intitulat „Au dispărut darurile Duhului Sfânt”. Parcurgând evoluţia istorică a poziţiei bisericii vizavi de doctrina dispariţiei darurilor duhovniceşti, se constată cum oameni mari din istoria creştinismului au influenţat într-un mod nefericit concepţia vremii asupra prezenţei darurilor Duhului Sfânt, până acolo încât au interzis manifestarea lor în biserică. Fără îndoială că Augustin de Hipo „în loc să caute motivele dispariţiei darurilor duhovniceşti din biserică în starea morală a epocii sale, a emis ipoteza că ele ar lipsi pentru că Dumnezeu le-a retras, nemaifiind necesare bisericii. În acest mod, prezenţa Duhului Sfânt este dată la o parte din biserică, prin chiar doctrinele formulate de aceasta. Lucru cu atât mai trist, cu cât chiar şi teologii protestanţi formulează poziţii asemănătoare. Analizând argumentele doctrinei inexistenţei darurilor spirituale, suntem surprinşi de diferitele raţionamente care au însoţit interdicţia manifestării lor chiar de către slujitorii bisericeşti, în ciuda a ceea ce stă scris în Biblie. Şi legând acest articol de tema volumului, ne putem întreba dacă nu cumva o cauză principala a somnului care a cuprins creştinismul nu se află tocmai în respingerea darurilor pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere.
Cardinalul şi poetul ţăran
Dacă însă, cineva s-ar fi aşteptat ca volumul „Lupta cu somnul” să fie o apologetică a penticostalismului sau a evanghelicalismului, se înşeală. Fiindcă în articolul „Cardinalul”, vedem cum Petru Lascău demonstrează o reală apreciere faţă de o personalitate care s-a stins din viaţă, din sânul bisericii catolice. Mai precis, eseul abordează subiectul morţii cardinalului Bernardin din arhidioceza catolică a oraşului Chicago. Pe parcursul mai multor pagini, învăţăm despre viaţa exemplară pe care a dus-o acest om, despre care Petru Lascău spune: „Moartea cardinalului mi-a dovedit că se poate muri frumos. Că puterea şi înălţimile unei slujbe atât de mari nu pot corupe un suflet sincer şi păstrat mereu curat, spălat de sângele jertfirii divine şi de lacrima rugăciunii. Ea a dovedit că se poate birui spaima morţii prin credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. În faţa morţii, nu mai suntem catolici sau protestanţi şi nici măcar cardinali sau mireni. Suntem numai mântuiţi sau nemântuiţi. Suntem numai cu Christos sau fără El. Cardinalul era cu Christos.”
Un alt articol care merită menţionat este cel dedicat memoriei lui Traian Dorz, cel care a fost conducătorul mişcării Oastea Domnului din România. Traian Dorz, fiu de ţăran din Livada Beiuşului, a demonstrat de-a lungul vieţii o consacrare de excepţie, manifestată prin scrierea „a mii de proverbe versificate, a mii de poeme, unele intrate pentru totdeauna în muzica sufletului nostru, prin cântările Oastei Domnului…” Astfel, Traian Dorz a fost „cel mai prolific scriitor creştin pe care l-a cunoscut vreodată, ţara noastră… Minunea este cu atât mai mare cu cât din cei 75 de ani ai săi, 17 i-a petrecut în închisori şi lagăre de muncă forţată.” Nu putem să nu fim de acord cu Petru Lascău când spune: „Cel mai mare poet ţăran, cum l-a numit unul dntre poeţii români contemporani, s-a plămădit ca om şi mesager divin pe plaiurile Bihorului, la coarnele plugului, în foşnetul pădurilor de fagi, în unduirea holdelor de grâu, în sudoarea nobilă a ţăranului. Citindu-i poezia, meditaţia, uneori, de profunde pătrunderi filozofice, nu poţi să nu simţi mirosul fânului de curând cosit. Nu poţi să nu auzi ciocârlia şi cântecul voios al secerătorului.” În cuvinte pătrunse de împreună simţire creştină, Petru Lascău realizează astfel, o prezentare vie şi sensibilă a celui ce a fost Traian Dorz, a acestui om de excepţie, care scria: „Isus, Isus noi te-aştepăm/ Cum crinii aşteaptă roua./ Privind spre ceruri Te chemăm/ Cu mâinile-amândouă.” La finalul acestui articol, Petru Lascău nu poate să nu afirme: „Analizându-i opera, nu-ţi vine să crezi că este posibil ca într-o viaţă atât de scurtă şi atât de zbuciumată, un om fără o educaţie deosebită să scrie atât de mult şi atât de bine.” Iată un exemplu de creştin care a reuşit să învingă somnul epocii sale. Un alt articol care ar merita menţionat este „Cruciadă în România”, inspirat din experienţa călătoriei misionare pe care Petru Lascău împreună cu formaţia „Elim”, din biserica pe care o păstorea, la Chicago, au făcut-o în 1992. În cuvinte simple şi făcând, aşa cum spune autorul, „haz de necaz”, ne sunt relatate principalele momente ale acestui drum, din Statele Unite ale Americii în România. Cu această ocazie, autorul şi grupul „Elim” au ocazia să revadă locuri dragi din cuprinsul ţării, trecând prin bisericile penticostale din patria mamă. O concluzie interesantă pe care autorul o formulează este că „România îşi construieşte azi, bisericile. Pretutindeni în ţară se construiesc biserici. Singurele proiecte la care se lucrează, singurele ce au fonduri sunt construcţiile bisericeşti.” Cât de adevărate erau aceste cuvinte în 1992, când a fost scris aricolul şi cât de mult am vrea să rămână valabile şi astăzi, în anul 2009. La final, autorul spune: ”Pot afirma cu încredere, la sfârşitul acestei prezentări, că pretutindeni, românii au rămas ospitalieri, în ciuda sărăciei şi a preţurilor astronomice. Creştinul a rămas acelaşi om de bine, dornic de părtăşie frăţească, dornic de Dumnezeu.”
Astăzi S-a născut Christos
Pentru cei interesaţi, volumul „Lupta cu somnul” oferă multe alte surpize plăcute, inclusiv un articol despre Bill Clinton şi afacerea Levinsky, despre modernism şi impactul său asupra creştinismului, despre relaţia dintre bisericile protestante şi biserica ortodoxă română, despre istoria penticostalismului, despre dilema alegerilor prezidenţiale în Statele Unite ale Americii şi multe alte subiecte care se recomandă oricui doreşte să învingă în lupta cu somnul.
În încheierea acestui volum, nu putem să nu ne oprim asupra articolului „Zăpezile de altădată”, scris de Rodica Lascău, articol care adaugă ultimele două file la experienţa luptei cu somnul. Autoarea reia momentul Crăciunului şi al acelor timpuri când spune ea – „simţeam mirosul paielor pe care sta culcat Pruncul. Şi noi eram prunci, şi El venise în primul rând, la noi, în lumea bucuriei noastre copilăreşti, pentru că noi eram poate, cel mai aproape de El, de lumea Lui”. Rodica Lascău exprimă la sfârşit, o idee călăuzitoare în lupta cu somnul: „Unde era Pruncul de curând născut? Crescuse cum şi noi crescuserăm. L-am căutat la iesle şi ieslea era goală şi pustie. Am alergat la casa dulgherului şi nu era acolo. Târziu, pe colina sinistră din marginea oraşului, am găsit o cruce. Am urcat dealul şi am plâns la poalele ei, când ni s-a spus că murise în locul nostru… Am descoperit acolo, la crucea din Dealul Iubirii, că El, Pruncul, Se întrupase în fiecare dintre noi, din lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii. Vedem de atunci, acele albastre ţărmuri, cu ochii Lui…, sperând în cuvintele Lui şi trăim deja, în lumea Lui, a Pruncului ce a adus bună-învoire între cer şi pământ, prin crucea jertfei Sale.” Cu alte cuvinte, în lupta cu somnul putem fi biruitori numai atunci când Christos Se întrupează în fiecare din noi prin „lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii”.
Prin urmare, somnul este consecinţa logică a despărţirii de Dumnezeu. Somnul este expresia unei lumi aflate în întuneric spiritual şi departe de Împărăţia Cerească a Luminii. Somnul se exprimă printr-un modernism deşănţat, printr-o religiozitate lipsită de Christos, prin manifestarea patimilor şi a desfrâului de orice fel, prin media care prezintă păcatul în multitudinea formelor sale. Cu toate acestea, trezirea ne stă la îndemână, atunci când prin lacrimile pocăinţei „ne apropiem de Christos şi când „aşteptarea devine freamăt şi nesomn, devine dor şi pregătire”.
Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)