Category Archives: Articole

Despre manipulare(in Biserica) – de Gabriel Florut

th1. Când mulţimea este manipulatã, slava predicatorului este în joc şi nu slava Domnului. Predicatorul care manipuleazã îşi poate propune sã facã aceasta ori de câte ori merge la amvon. De aici rezultã cã puterea lui vine din tehnicile învãþate la ocoalã sau din cãrţi. De cealaltã parte, când Duhul Sfânt cerceteazã congregaţia, puterea lui Dumnezeu vine peste predicator din afara lui (de cele mai multe ori atunci când se aşteaptã cel mai puţin), pentru ca omul sã nu-oi atribuie lui gloria, ci sã Îi dea slavã numai lui Dumnezeu. El nu este un actor, ci un administrator al tainelor lui Dumnezeu (cf. 1 Cor. 4:1)

2. Când mulţimea este manipulatã, oamenii rãmân impresionaţi dar nu schimbaţi, drept urmare sunt aruncaţi în depresii spirituale sau existenþiale şi abia apoi realizeazã cã ceea ce au gustat a fost o minciunã emoţionalã. În schimb când Duhul Sfânt cerceteazã oamenii, El îi cerceteazã la nivelul minţii, deschizându-le mintea cu Cuvântul Sfânt, schimbându-le atitudinile şi gândurile, producând în ei naşterea din nou. Când Duhul Sfânt naşte din nou, se observã o roadã durabilã. Manipularea nu va putea niciodatã sã producã naşterea din nou, pentru cã ea nu este de sorginte divinã, ci de sorginte umanã: „Ce este nãscut din carne este carne, oi ce este nãscut din Duh este Duh” (In. 3:6)…Tot articolul aici>>

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Atmosferă celestă de Decembrie în comunitatea românească din Arizona

GrupulSperantaDecembrie este cea mai aglomerată lună pentru majoritatea familiilor de americani. Pregătirile pentru sărbători încep cu câteva săptămâni înainte. Încă de la începutul acestei luni pulsează o atmosferă aparte, evidențiată prin spațiile comerciale și casele împodobite cu lumini multicolore. Activitățile cotidiene cât și cele din weekend sunt acompaniate de cântece de orchestră, concerte, spectacole teatrale și evenimente bisericești. Românii stabiliți aici și-au creat un bun obicei, de-a se întâlni săptămânal în jurul lăcașelor de cult. Biserica este cea care păstrează cel mai bine identitatea românească în diaspora. Părintele Gheorghe Libotean, preot paroh la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, un maramureșean de aleasă omenie, care păstrează vii obiceiurile și tradițiile românești aici pe pământ american (domnia sa îi uimește pe cei din Arizona prin  faptul că știe să cânte foarte frumos la frunză), transmite românilor de pretutindeni, Crăciun Fericit, Sănătate, Pace și Armonie”.

Un segment semnificativ din rândul comunității românești din Phoenix frecventează biserici protestante. Am avut prilejul să vizitez și biserica „Agapé”, condusă de pastorul Petru Lascău. Aici l-am întâlnit pe domnul Nelu Brie, pastorul bisericii „Emanuel” din Sibiu (http://www.bisericaemanuelsibiu.ro/), care mi-a spus că a vizitat de mai multe ori bisericile evanghelice din Dublin. Am avut astfel ocazia să discutăm despre câteva cunoștințe comune din Irlanda. Cu o altă ocazie , tot la această biserică, i-am întâlnit pe membrii grupului „Speranțadin Canada, care au delectat audiența cu mai multe cântece și colinde creștine din repertoriul propriu, precum și unele colinde tradiționale românești. În aceeași zi (8 decembrie, a.c.) l-am întâlnit și pe pastorul Gabi Zăgrean din Beclean, un predicator cunoscut în lumea evanghelică (inclusiv la Dublin, Irlanda, unde am locuit 17 ani), cu care am avut ocazia să stau de vorbă la un restaurant din Phoenix, la care am servit masa împreună cu un prieten sportiv, Mike Ilioi, și mai mulți conaționali din Arizona. Tot la biserica „Agapé” l-am cunoscut pe Vasile Creța, un conațional care împreună cu soția sa, Timeea, a locuit în prealabil mai mulți ani la Chicago și care este acum unul din pilonii principali la lucrările bisericii aflate în construcție. Am fost uimit să descopăr că acesta este văr cu domnul Costică Creța, pastor la biserica Betel din Dublin (http://www.beteldublin.com)

 

Agape Christian Church a achiziționat în anul 2013 o clădire comercială spațioasă, pe care cu ajutorul membrilor consacrați, au transformat-o într-o biserică modernă. La începutul anului 2014, biserica evanghelică Agape își va muta sediul la noua adresă, în centrul istoric al frumosului oraș Glendale: 7726 N. 59th Ave., Glendale, AZ 85301. În Arizona sentimentul comunitar, de comunitate, de coeziune, nu mai este un deziderat ci aș putea spune că a atins stadiul dorit. Există foarte multe proiecte individuale sau proiecte de grup, unele din acestea vizând comunitatea românească în ansamblu. Ne apropiem de noaptea sfântă și plină de taină a Crăciunului, în care sufletul românesc aduce mesajul măririi lui Dumnezeu, al păcii și înfrățirii între oameni. Inimile noastre se deschid pentru a primi cu iubire, bunele vestiri ale colindelor și urările lor.

 

din Phoenix, Arizona,

Jonny Dumitrescu

 

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Din România în Carolina de Sud, Georgia si Michigan

Pe 23 noiembrie 2009, în Lawrenceville, Georgia, a venit pe lume Janice Oaida. În traducere, numele Janice înseamna “Dumnezeu este îndurator”, iar parintii – Marcel si Ondina Oaida – nu l-au ales întâmplator pentru fiica lor. Ei au dorit sa Îi multumeasca astfel Tatalui Ceresc pentru darul oferit lor – o fetita frumoasa, dragalasa, vioaie, sanatoasa si de-a dreptul fermecatoare care luna aceasta împlineste 4 ani.

Marcel Dumitru, de profesie “electrical engineer”, s-a nascut pe 6 iulie 1974 la Câmpia Turzii, în judetul Cluj. Pe 24 iulie 2004, acesta se Marcel Dumitru (1)casatoreste la Timisoara cu Lavinia Ondina, economist, nascuta pe 19 iunie 1975, la Fagaras, în judetul Brasov. Cei doi parasesc România pentru Statele Unite un an mai târziu, pe 10 decembrie 2005. Odata ajunsi în America, acestia se stabilesc în Anderson, Carolina de Sud. Cu o populatie de aproximativ cinci milioane de locuitori, “paradisul golfului”, cum este supranumit statul Carolina de Sud, este cu siguranta unul dintre cele mai pitoresti state din SUA. Pe lânga frumusetile naturii si resursele abundente, statul detine si un sistem educational de invidiat. Institutii de învatamânt superior, începând de la universitati renumite ca “University of South Carolina” din Columbia sau “Furman University” din Greenville, pâna la numeroase colegii de proportii mai reduse, fac din Carolina de Sud si un adevarat “paradis al educatiei”. De aici, în aprilie 2008, familia Oaida se muta în statul învecinat, Georgia, în zona Atlanta, mai exact în Dacula, un orasel de lânga Lawrenceville. În fiecare din aceste state – Carolina de Sud si Georgia – ce fac parte din asa numita “Bible Belt States” (Centura statelor Biblice), cei doi soti au fost binecuvântati cu câte un copil. Astfel, Jathan Flavian, fiul lor, vede lumina zilei pe 13 decembrie 2006, la Greenville, Carolina de Sud, în timp ce micuta Janice se naste în urma cu patru ani, în Lawrenceville, Georgia. Din data de 1 iulie, 2013, familia Oaida locuieste în orasul Troy din statul Michigan. Crestini devotati, atât Marcel, cât si Lavinia au participat activ la viata bisericii de care au apartinut – Biserica Baptista Eben-Ezer, Lawrenceville, Georgia, pastorita de Beniamin Cocar. Sotii Oaida au ajutat la programele speciale realizate în aceasta comunitate si au lucrat la initierea unui grup de lauda si închinare. Astfel, Marcel asigura ocazional acompaniamentul la pian/orga, cor (ca acompaniator secundar). La rândul ei, Ondina, care a fost de mica implicata în corul de copii din biserica, în orchestra, ulterior în misiuni pe sate, este foarte activa în lucrarea muzicala. De altfel, înca din copilarie, ea si-a dorit sa cânte tot mai mult si mai bine spre slava Domnului. Actualmente, familia Oaida frecventeaza biserica baptista numarul 1 din Troy, Michigan, pastorita de Sorin Covaci ( http://bisericanoastra.org ) Pentru Marcel, nevoia de implicare în muzica a aparut la vârsta adolescentei, în timpul liceului, la Câmpia Turzii. Domnul i-a pus pe inima acestuia sa studieze pianul (orga) si asa se face ca pâna la plecarea sa la Timisoara (la facultate), devine instrumentistul principal din biserica pe care o frecventa. În facultate, în cadrul adunarilor studentesti organizate de Organizatia Studentilor Crestini Evanghelici din Timisoara (OSCET), Marcel este conectat la lucrarea de slujire prin muzica crestina, prin participare si conducere de trupe de închinare. Ulterior, dupa absolvirea facultatii, acesta ajunge în biserica baptista Betania din Timisoara, unde o cunoaste pe Ondina si unde de asemenea, Domnul îi da oportunitatea de a sluji cu orga. Tot în biserica Betania, sub conducerea fratelui dirijor Danut Ilie, pâna la plecarea lor din tara, Marcel si Ondina sunt implicati în lucrarea cu corul. Dincolo de toate însa, nimic nu este mai important pentru cei doi soti, decât sa fie buni parinti. Dorinta lor de capatâi ramâne aceea de a-si educa ambii copii în dragoste si temere de Dumnezeu, pentru a fi crestini consacrati si oameni de încredere. Jathan este în clasa întâi, este pasionat de muzica, din vara acestui an urmeaza cursuri de pian. Este un baiat inteligent, cuminte si iubitor de Dumnezeu.

Va invitam sa ascultati una din cântarile pe care le-a interpretat în biserica “First Romanian Baptist Church” din Troy, Michigan ( la minutul 22) la adresa:

http://vimeo.com/74074234

Le dorim cu aceasta ocazie, lui Marcel si Ondinei, sa îsi vada copiii crescând mari si sa se bucure de fiecare zi pe care Dumnezeu le-o îngaduie pe acest pamânt, iar micutei Janice îi spunem un sincer si calduros „La multi ani”.

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Peste deal de lumea materială

funiiledragcopertaAr fi lipsit de onestitate să prezint cartea Funiile dragostei, scrisă de Ligia Seman, ca pe o descoperire a mea. Am ajuns la ea via Imaginea lui Dumnezeu reflectată într-un roman al căutărilor la vremea descoperirii sensului vieţii – ampla şi profunda analiză semnată de Octavian D. Curpaş.

Dacă ar fi să pun o „etichetă” textelor lui Octavian Curpaş, aş scrie pe ea: înţelegere. El are, totdeauna, o privire înaltă asupra problemelor şi ceea ce, şi cu mult talent literar, ne prezintă, este linia dreaptă a lucrurilor (oameni, fapte – orice) – conturul lor, curăţat de porozităţi sau false podoabe. Cine citeşte recomandarea pe care o face el romanului Ligiei Seman, va citi şi cartea pentru că Octavian Curpaş ne convinge că, în “Funiile dragostei” (care – ne asigură el – nu are nimic de-a face cu ficţiunea), vom găsi o acţiune aparte, un subiect capitalizat în iubire, o pledoarie pentru compatibilizarea vieţii civile cu credinţa, un conflict bine condus, într-un stil literar atractiv, autoarea stăpânind atât arta narativă, cât şi cea a instrumentării dialogului sau arta mijloacelor de caracterizare a personajelor.

Toate acestea, nu pot să nu trezească interesul iubitorilor de literatură, cu atât mai mult al celor pentru care sensul vieţii (pe care Octavian Curpaş îl evidenţiază începând chiar cu titlul recenziei sale) e orientat, indiferent de cărare, spre Dumnezeu. Cartea Ligiei Seman este o confirmare.

Într-adevăr, sensul vieţii organizează textul, în câteva linii calitative. Nemaifiind, acum, ceva nou de spus, voi schimba doar „regnul” interpretării.

Funiile dragostei pleacă de la constanta: „Balul bobocilor” şi de la un pachet de uniformităţi: locul de desfăşurare, care, de câţiva ani, este acelaşi; concursul, nelipsit, de la acest eveniment, pentru titlul de miss; probele – egale, pentru toate concurentele; atmosfera şi amenajările de recepţie neprotocolară (cu accent pe binele fizic: mese, scaune, sandvişuri, prăjituri, apă, băuturi răcoritoare) – asemănătoare, de la an, la an şi, de la universitate, la universitate. Ne putem închipui vacarmul (obişnuit, şi el, la asemenea festivităţi) din sală, totuşi, aceste componente de mediu sugerează, prin regularitatea lor, armonie. Suntem introduşi, deci, încă de la început, în registrul idealismului. Ni se prezintă o incintă intens populată, din care, evident, nu poate lipsi nici variabilitatea. Este, acolo, o masă de studenţi, fiecare, din ei, cu caracter, temperament, preferinţe proprii, nemaivorbind de aspectul exterior, unic, absolut personal. Miss frumuseţe este alta, în fiecare an. Şi, în ansamblu – polifonie şi o cromatică pestriţă. Sala adună şi ştiutele atribute fundamentale şi complementare, între ele, ale „hotarului”: închidere şi deschidere. Ambianţa sală-public este sub semnul virtualului – al posibilităţii: contacte, influenţe, ocazii, primejdii. Un virtual în planul celei mai neîndoielnice realităţi.

 

Este un loc „lumesc”, de viaţă frenetică – prin excelenţă, pasională. Un pas spre dreapta – e pasionalul virtuţii (Şi acum rămân: credinţa, nădejdea şi iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea – 1 Corinteni 13, 13), unde se situează Lia, Florin, Relu şi mulţi alţii. Un pas spre stânga – e pasionalul păcatului, cu zădărnicia şi pierzania lui (Şi am văzut eu că toată osteneala / şi toată bărbăţia / nu sunt decât invidia omului faţă de aproapele său; aceasta este, şi ea, deşertăciune şi vânare de vânt – Ecclesiastul 4, 4). Pasul de invidie îl fac, chiar în mijlocul acestei săli (nu prin contactul imediat cu Securitatea, ci prin ideile care le încolţesc şi pe care, apoi, le rulează în minte), frustratul, din punct de vedere material, Mircea şi egocentricul Mihai, care are totul, dar o vrea, pe deasupra, pe Lia (nu pentru că o iubeşte, cum crede, ci pentru că se iubeşte pe el – cum nu-şi dă seama). Dar sunt oameni, şi ei – cu suferinţe, tentaţii, decizii neinspirate.

Din primele pagini, sunt aduse în faţa cititorului aproape toate personajele cărţii. Ele, ca şi cele care vor apărea mai târziu, se înfiripă, în imaginaţia lectorului, reale, în carne şi oase. Paradoxal, percepţia aceasta, a realităţii vizibile, este cea mai subiectivă. Autoarea, însă, caută – poate intenţionat, poate, intuitiv – să realizeze o corespondenţă între subiectivitate (partea prosopografică – descriptivă, picturală – a portretului) şi obiectivitate (realizată prin mijloacele proiective ale etopeei). Aceşti eroi frumoşi, dintre care, unii calcă foarte strâmb, au ezitările lor şi interogaţiile lor în faţa opţiunii pentru rău, ceea ce relevă un interior esenţialmente frumos – lucru conform cu frumuseţea lor exterioară. Ligia Seman fixează, în felul acesta, o capacitate latentă de redresare care se poate activa în orice moment, fără prea mare merit personal, din partea protagoniştilor sau al celor cu rol secundar, deoarece, în natura ei, Creaţia lui Dumnezeu este bună. Cu atât mai mult este bun omul creat tocmai după chipul şi asemănarea Lui. Aşezarea, de către autoare, a tuturor figurilor, într-un fel de estetică primordială, se încadrează, după cum se vede, în firea lucrurilor. Totuşi, dacă nu e ficţiune, beletristică este. Toate personajele sunt echipate cu un bagaj, clasic, de armonie, dar intervine un joc, romantic, de lumini şi umbre. Vocea nu mai poate fi lirică şi se despică în şuvoaie cu tempouri diferite, iar acţiunea se va exprima, de-acum, în note dramatice. Eroii se polarizează repede, după toate regulile naturii create de Dumnezeu, ceea ce implică existenţa unei funii de dragoste între ei, chiar dacă ea are şi capacităţile urii.

Prin aceeaşi axă, după legile universului, se propagă atracţia şi respingerea dintre poli; de-a lungul ei, al funiei-axă, vor fi posibile convertirile din roman – ca schimbare a obiectului atracţiei sau al respingerii. Binele este fundamental şi îl are, ca prototip, pe Dumnezeu. Răul este relativ, accidental şi pasager. Este firesc ca niciunul din personaje să nu rămână, definitiv, „rău”. Persistenţa în eroare nu va înregistra timpi egali. Dar, atât departajarea, cât şi solidarizarea eroilor vor decurge din caratele iubirii. Unii întind, aproapelui, coarda, dar şi el trebuie să vrea să o prindă. Afectiv, momentul poate fi extrem de tensionat. Şi există, în Funiile dragostei, şi o combinaţie între materie şi emoţie: lacrima. Teren riscant, pentru autoare, dar în care ea se încumetă şi dă drumul multor lacrimi, în carte. Din cauza lor, romanul ar putea fi taxat – greşit – ca melodramatic. Ce legătură e – spunea, iată, Blaga – între lumină şi lacrimi? Nu ştiu. Dar dat fiind că există ochiul, organ al luminii şi în acelaşi timp al lacrimilor, legătura e dovedită chiar dacă esenţa ei nu o vom întrezări niciodată. Legătura e dovedită şi în cartea Ligiei Seman, unde lacrima apare totdeauna o dată cu limpezirea vederilor, cu luminarea minţii.

Finalul romanului este în simetrie-asimetrie cu începutul lui. Apare, înainte de epilog, o altă delimitare – un salon de spital, dar ocupat, de data aceasta, bineînţeles, doar strictul necesar. Un loc al iregularităţii, al realizărilor diferenţiate, unde fizicul, sub eroziunea bolii, pierde teren, unde sufletul îşi face simţită valoarea. Acum, când durerea datorită morţii lui Florin încă mai persistă, e o uşurare să ştiu că, mai presus de o viaţă materială, contează mântuirea unui suflet. Un loc care nu mai e al virtualului, ci al realizării ori, ori.

Oricât ar fi fost ea de sfântă, de milostivă, de bună, era imposibil să-l poată ierta. Aceasta depăşea limitele condiţiei umane. Sunt, e adevărat, hotare ale condiţiei umane: concretizate, între altele, în dorinţe. Dacă dorinţele iau direcţia interesului personal, nesocotindu-l pe al altuia, ele produc închideri şi, de aici, autodevorare; dacă sunt altruiste, realizează deschideri – spre o lume, cu siguranţă, populată. Niciodată […] Mihai nu-şi închipuise că va putea lua parte la înmormântarea Liei. Nu ţinea minte să fi văzut vreodată atât de multă lume cu un asemenea prilej.

Frumuseţii proprii a eroilor i se adaugă, în încheierea volumului, noi calităţi, rezultate dintr-un transfer de iubire. Nu era atât de frumoasă [Mădălina] cum fusese Lia, însă lui [lui Mihai] i se părea – de fapt era pe deplin convins de aceasta – că nu era o fiinţă mai frumoasă decât ea – frumuseţea care întrece materia: constantă, acum, în pereche inversă cu schimbătoarea, de la bal, la bal, miss. Este un transfer pe care Mihai nu l-a reuşit niciodată în relaţia cu Lia. Nu este o carenţă a raportului dintre ei din cauză că Lia ar fi avut nevoie de nişte frumuseţe în plus, ci pentru că Mihai nu şi-a revărsat iubirea (ci numai admiraţia) asupra ei, iubirea, păstrându-şi-o, devoratoare, pentru el însuşi. Este o carenţă mai mult a raportului cu Dumnezeu. Cât timp fierea geloziei otrăveşte conştiinţa, ochii nu se pot ridica spre Cer şi rămân fixaţi de scoarţa trecătoare a pământului. Până în ultima clipă de viaţă a Liei, Mihai l-a considerat pe Florin rivalul lui. Aş vrea să-i demonstrez că sunt capabil s-o fac mult mai fericită decât putea Florin. Şi Mihai şi-a trimis gelozia, susţinută de putrede aţe, până în largul cerului, dar ochi pentru Cer, încă, n-a avut. În acest caz – spune Mihai, într-un monolog interior, redat la persoana a treia -, Florin câştigase. El era deja în cer şi Lia va merge la el, iar el, Mihai, va fi mistuit în iad nu de flăcările lui, ci de durerea de a o şti departe, a altuia pe ea… pe care o iubea [crede] cu atâta intensitate. Mihai a rămas mult timp cu privirea aceea, din ziua balului, rătăcită, ajungând, cu greu, numai peste înălţimea capetelor studenţilor şi negăsind ceea ce căuta, negăsind nici fiinţa căutată. Replica iubirii adevărate stă în capătul somaţiei ajunse, din vina lui Mihai, pe biroul lui Florin: Lia, vreau să mă ajute Dumnezeu să te pot face fericită […] Indiferent peste cât timp te vei întoarce, eu voi fi tot aici. Sau în atitudinea din momentul de răutate al Ancăi (încă atee), când Relu îşi plecă faţa senină şi o mângâie cu privirea deşi fata rămase neclintită în intenţiile ei. Mihai va avea de lustruit mult la diamantul sufletului lui (scăpat, cândva, la balul acela, în mocirlă), dar va reuşi, până la urmă, să-l facă să se reflecte, strălucitor, în al Mădălinei – sora lui Dani, studentul ucis într-un accident înscenat de securişti şi pe care Mihai încercase să-l salveze. Romanţios? – Deloc. E o demonstraţie practică a posibilităţii, oricare ar fi condiţiile. Şi o dovadă ştiinţifică a indispensabilului iubirii aproapelui (cu iertare, dacă e cazul).

Romanul e construit în spirală – în cercuri semiînchise, deschise mereu cu o treaptă mai sus. Absenţa motivată a Liei de la petrecerea studenţilor făcuse o legătură între idealitate şi obiectivitate (Dumnezeu se aplecase spre creatura lui şi o chemase). Absenţa tot atât de motivată a Liei din realitatea palpabilă (altă petrecere) creează tangenţa obiectivităţii cu idealitatea (Lia merge definitiv în Împărăţia lui Dumnezeu). În idealism (trasat, la începutul cărţii, în spaţiu închis) este, acum, la sfârşit, Ziua Porţilor Deschise. Spre Suprema Realitate. O sărbătoare „organizată” pe o spiră superioară. De fapt, e un început al poveştii de viaţă pe care şi-o poate compune fiecare cititor. Oricum, prietena mea era prea puţin interesată în desluşirea acestei aşa-zise „enigme”: pentru ea cel mai important era faptul că acele cuvinte fuseseră insuflate de Dumnezeu, şi nu numai atât… era nespus de fericită că le înţelesese ca fiind adresate ei PERSONAL.

Registrul idealismului n-a rămas ancorat în prima pagină, nici închis între pereţii cantinei. Şi nici ea n-a fost orice sală de mese. A fost încăpătoarea şi primitoarea cantină a studenţilor de la Chihlimbar. Substanţa magistralei pământ-cer. NEMO CONTRA DEUM NISI DEUS IPSE. Nimeni şi nimic n-ar putea înfrânge pe Dumnezeu decât Dumnezeu însuşi. Principiul acesta mi se pare valabil şi în domeniul poftelor noastre primare. Nimic nu le poate înfrânge decât propria lor energie… convertită în altceva (Lucian Blaga).

În rostogolul evenimentelor, până la ultima pagină, toţi au ajuns pe culme. Paşilor pe-alături, li s-a şters urma. O constantă. Cu atâtea variabile.

Angela-Monica Jucan

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Activitatea virtuală pune stăpânire pe tineri!

52695“Tinerii din prezent sunt mai blazaţi, mai individualişti, mai puţin dispuşi să-şi asume responsabilităţile sociale, mai radicali şi intoleranţi şi mai dependenţi de activitatea virtuală. Da, este un adevăr!
Un alt adevăr este că tinerii de azi sunt mai dezamăgiţi de ceea ce le oferă societatea, precum şi de valorile pe care aceasta le promovează. Imaginea este foarte importantă pentru aceştia, iar acum au o imagine plină de umbre şi lipsită de culoare. Ei sunt foarte sensibili la felul în care sunt percepuţi de cei din jurul lor, mai ales în grupurile din care fac parte, dorind în primul rând să-şi impună personalitatea şi să iasă în evidenţă.
De asemenea, rămâne valabil eternul conflict între generaţii. Îşi doresc să fie luaţi în seamă de către adulţi, să fie ascultaţi şi susţinuţi, chiar admiraţi şi apreciaţi pentru ideile şi acţiunile lor. Generaţia 15-20 de ani are încredere în propriile forţe şi pune sub semnul întrebării toate normele societăţii…” Citeste tot articolul aici

Sursa : Curierul de Ramnic

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

IANCULOVICI Iosif – MESAJ DE PASTI 2013

Iosif IANCULOVICI

HRISTOS A ÎNVIAT ! – ADEVĂRAT A ÎNVIAT !

De aproape 2000 de ani toţi creştinii am preluat această veste glorioasă şiIANCULOVICI-Iosif X7 divină cu care a fost întâmpinată de înger Maria, apoi femeile, în faţa mormântului gol: „Nu este aici! A înviat!”

Cuvintele prezentate de femei ucenicilor, iar în aceiaşi zi adeverite prin prezenţa Mîntuitorului nu a rămas doar o realitate între ucenici, ci a fost o putere care i-a transformat de la frică la îndrăzneală, iar de atunci a rămas şi este singura forţă care schimbă ori ce caracter din rău, în caracter bun, ca a Aceluia cu care oamenii se întîlnesc, cu Isus Cristos. Iată de ce am crezut că este nevoie şi important ca în acest an când putem sărbători Învierea Domnului, să ne amintim unele amănunte, descrise de martori autentici din Noul Testament, pentru ca şi alţi oameni care-L caută să beneficieze de întâlnirea cu Cel Înviat, devenind Martori ai Învierii Domnului Isus.

Arătările Domnului Isus după înviere:

– Numerotarea zilelor la evrei se făcea astfel: Duminica era ziua întâi, iar sâmbăta (Sabatul) era; a şaptea zi, ziua de odihnă. Orele se numerotau astfel: La ora 6 a.m, începea prima oră, şi se număra până la ora 6 p.m. total 12 ore. De la ora 6 p.m. începea numărarea cu: prima strajă, a doua strajă, a treia strajă, şi a patra strajă, din ziua următoare. O strajă era de trei ore.

– A treia zi va învia, sau a treia zi după Scripturi: (Şi nu după trei zile) Ev. Matei 20:19, Luca 18:33, 24:46, Marcu 9:31; 10:34 (se face referire în ziua de miercuri, când se ducea la Ierusalim)

Perioada arătărilor
– Din duminica paştelor. – Matei 28:1 „ La sfârşitul zilei Sabatului…..”
(Dimineaţa între ora – Marcu 16:1-2 „ După ce a trecut ziua Sabatului….”
şase şi ora şapte, – Luca 24:1 „ În ziua dintâi a săptămânii…..
a avut loc Învierea) – Ioan 20:1 „ În ziua dintâi a săptămânii…..
– Timp de patruzeci de zile, până la înălţare Sa la cer.

Dr. Luca reia în: Faptele Ap.1:3 – „…arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile…” – 5 săptămâni + 5 zile (5 x 7 = 35 + 5 = 40) zile. De aceea joia şi nu dumineca, sărbătorim „Înălţarea Domnului Isus la Cer”.

– Domnul Isus s-a mai arătat şi după înălţarea Sa la cer (Ap. Pavel: Fap. 9:4-5)
– Apostolui Ioan în insula Patmos (Apocalipsa 1:1-2, 5:5, 19:11-16, 22:8-16)
– Nu putem uita că primii martori ai îvierii au fost străjerii (Matei 28:4)
– Sau, că au mai fost şi alţi martori ai învierii
(Îgerii, piatra răsturnată, mormântul gol…)

Persoanelor cărora li sa arătat Domnul Isus, prezentate în cele patru Evanghelii
• Prima Duminică:
Mariei Magdalena (Marcu 16:9, Ioan 20:15-18)
2. Femeilor. (Luca 24:1,10, Marcu 16:1) Matei 28:8-10 (Maria mama lui Iacov, Ioana, Salome)
3. Celor doi ucenici pe drumul Emausului – Numele unuia era Cleopa (Marcu 16:12, – Luca 24:13-35)
4. Lui Petru ( Simon – Chifa) (Luca 24:34, I.Cor. 15:5)
5. Ucenicilor (şi celorlalţi) fără Toma (Ioan 20:19-23 -Marcu 16:14 (Luca24:36-49)

• A doua Duminică:
6. Ucenicilor înpreună cu Toma. (Ioan 20:24-29) (Celor unsprezece şi celorlalţi) poate fi: în prima, a doua duminecă, sau cea de pe munte în Galileia, căci potrvit cu Ioan 21:14, la Marea Tiberiadei a fost a treia oară şi nu a mai fost altă arătare între cele trei arătări. (Marcu 16:15-18 – Luca 24:36-49)

• În următoarele săptămâni:
7. Arătarea de la marea Tiberiadei. (Ioan 21:1-25)
8. Arătarea pe munte în Galileia. (Matei 28:16-20 – Marcu 16:15-18)

• Alte arătări relatate de Apostolul Pavel
– Celor cinci sute de fraţi. (I. Cor. 15:6)
– Lui Iacov. (I. Cor. 15:7)
– Lui Pavel. (Fap. 9:4-5 – I. Cor. 15:8)

(Celelalte două referiri ale Ap. Pavel în: I. Cor 15:5-8; „celor doisprezece” şi „tuturor apostolilor”, pot fi cele arătate de Evanghelişti, sau altele; nu sunt precizări de identificat.)

– La fiecare din noi dacă Îl iubim, păzim Poruncile şi Cuvântul Său (Ioan14:21-23)

Biblia Cuvântul lui Dumnezeu are valoare literară, inestimabilă, dar dacă nu ai putut să ajungi să te intâlneşti tu personal cu Domnul Isus nu ai realizat nimic. Dumnezeu Creatorul a tot ce există, a făcut tot ce se putea pentru noi toţi. Atunci, a dat pe Singurul Lui Fiu, care a fost batjocorit, scuipat şi umilit, ca apoi să moară în cele mai groaznice chinuri. El care nu avea nici o vină şi nici un păcat. Acum, ne iubeşte aşa cum suntem cu cele mai mari păcate, probleme, indiferent cine suntem, căci El a spus că nu se uită la faţa omului.

Dacă depresia ta nu mai are rezolvare, dacă medicul nu te mai poate trata, dacă psihologul, preotul, duhovnicul sau păstorul nu te mai poate ajuta… vino acum în faţa jertfei Sale în faţa Sângelui scurs şi prin puterea biruinţei învierii lui, cere-I ajutor, cere-I iertare, mărturiseşte-I toate problemele tale. El este singurul care vrea şi poate acum, să fii iertat, vindecat! Nu este niciun fel de boală care nu o poate vindeca, după voia Sa.

Salvat pentru todeauna.
„Nu te teme, crede numai! (Marcu 5:36, Ps.50:15, Matei 28:18)

Iosif IANCULOVICI
Phoenix, Arizona
Paşti 2013

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

„Iubirea înlăcrimată” de Cristina Magdalena Frâncu

Iubirea1„Iubirea înlăcrimată” de Cristina Magdalena Frâncu

Motto: „Abia atunci pricepem preţul jertfei Tale/ Şi lacrimile sfinte ce-au curs ca douǎ perle…” (Suntem aşa de slabi)

„Eu nu scriu pentru mine, ci pentru alţii: pentru cel ce îmi citeşte creaţiile. Este adevărat că scriu ceea ce gândesc despre anumite teme, cum văd eu un fapt ori un lucru, cum primesc lumină asupra unor pasaje din Scriptură. Scriu despre lipsurile vieţii mele de credinţă, despre cum tânjesc să fiu. Mă gândesc că la fel ca mine, şi cititorul trece prin aceleaşi lupte interioare şi vreau să ştie că nu este singurul. Vreau ca inima îndurerată a cititorului, sufletul mistuit de dor, mintea îngândurată să primească din Mâna Divină eliberare. Iar peste toate lucrurile, să nu uite că există Unul care veghează şi care nu va îngădui nici o încercare peste puterea firească a fiecăruia de a o suporta…”, spune poeta Cristina Magdalena Frâncu. În continuare, ea declară: „Ştiu că îmi citesc poeziile oameni din toate categoriile de vârstă, fără nici o excepţie. Primesc e-mail-uri de încurajare de la ei, comentarii constructive la versurile postate pe diverse site-uri creştine. Cei mai mulţi sunt oameni în vârstă, peste care au trecut multe vânturi şi ploi. Aceştia se simt îmbărbătaţi, încurajaţi să meargă înainte pe Calea către Cer. S-au arătat mulţumiţi şi bucuroşi că Dumnezeu are în generaţia tânără poeţi cu valori creştine înalte, ce scriu pe măsura chemării lor, la fel de înaltă. Mai sunt cei tineri, plăcut impresionaţi că una de-a lor scrie atât de sensibil. Apreciez acest lucru, mai ales că în ziua de azi, din ce în ce mai puţini tineri sunt interesaţi de literatură, în general, lumea virtuală ocupându-le tot mai mult din timpul liber. Cei mai mici preţuiesc simplitatea unor poezii scrise de mine.”

Cristina Frâncu – poetă şi jurnalistă

Cristina Frâncu s-a născut pe 18 ianuarie 1984, la Galaţi. Aici a crescut, a mers la şcoală, apoi la liceu, aici s-a căsătorit şi tot aici locuieşte şi în prezent. Poeta este licenţiată în Ştiinţe ale Comunicării, la Facultatea de Filosofie şi Jurnalism, din cadrul Universităţii “Spiru Haret”. În prezent, aceasta îşi pregăteşte masteratul – Mass-media şi comunicarea – la aceeaşi instituţie de învăţământ. Cristina este căsătorită cu Petrică Frâncu.

Cristina Frâncu este o admiratoare şi o cititoare fidelă a versurilor ce abundă de adevăruri biblice ale lui Costache Ioanid, dar şi ale poetelor Tatiana Topciu şi Sanja Cristea Tiberian. Anul trecut, autoarea a descoperit un nou poet care scrie pe placul ei. Este vorba de Simion Marţian Felix, care a primit „Premiul de Excelenţă” la „Concursul de Poezie pe teme biblice” organizat de revista „Cuvântul Adevărului”, la sfârşitul anului 2008. Cristina Frâncu îi lecturează de asemenea, cu plăcere, pe Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu.

Timpul prezent

În prezent, Cristina Frâncu lucrează la o povestire pentru copii şi un roman pentru tineri, amândouă cu conţinut creştin. Povestirea relatează experienţele hotărâtoare ale unei adolescente aflată în vacanţă, la o mătuşă din partea mamei. Personajul e surprins de întâmplări şi faptele deosebite ale unor oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu şi Îl slujesc cu devotament. Copila este pusă faţă în faţă cu realitatea păcatului din viaţa sa, fiind dezgolită de falsa impresie a unui creştinism sec în esenţă, înrădăcinat în tradiţii şi obiceiuri. În urma unui accident din care scapă teafără, aceasta decide să îşi predea viaţa în mâna Creatorului. De aici, existenţa ei se schimbă total.

Romanul, intitulat “Mama copilului meu”, descrie viaţa mai multor personaje surprinse în conflicte ce generează fapte cu urmări deosebite. Acţiunea se petrece în jurul unui copil dispărut de când era în faşă. Toată lumea îl crede mort, mai puţin cea care îl adusese pe lume. Ea continuă să îl caute şi îl găseşte, după numeroase întâmplări în care vede clar, Providenţa lui Dumnezeu.

Ascunde-mǎ-n iubirea Ta cereascǎ

Cea dintâi poezie religioasă purtând semnătura Cristinei Frâncu, intitulată „Isus”, a fost publicată în anul 2002, în „Buletinul Duminical” al Templului Penticostal din Galaţi. Erau versuri fără rimă. Adevăratul debut însă, a avut loc la sfârşitul lui 2008, cu volumul de poezii „Iubirea înlăcrimată”, apărut la Editura Succed Publishing, Medgidia. De ce acest titlu? „Pentru că dintre toate sentimentele ce se nasc în inima umană, iubirea este cel mai frumos. Despre ea s-a scris şi s-a cântat dintotdeauna. Fără ea nu suntem compleţi. La fel ca foamea şi sărăcia, lipsa dragostei distruge omul. Nu ura, ci indiferenţa”, spune autoarea.

„Ascunde-mǎ-n iubirea Ta cereascǎ,/ Dulceaţa ei adânc sǎ mǎ pǎtrundǎ;/ În râuri mii din mine sǎ porneascǎ/ Şi ura-n ea pe veci sǎ o cuprindǎ.” (Cuprinde-mă)
În lumina acestor stihuri, poeta adaugă: „Eu nu îmi pot imagina existenţa fără dragoste, însă atunci când iubeşti, se întâmplă, uneori, să suferi. Dar nu despre această dragoste omenească am scris, ci despre cea divină; o iubire jertfitoare care n-a ţinut cont de Sine, dăruindu-Se fără regrete pentru salvarea lumii înstrăinată de Creatorul ei. Iubirea e înlăcrimată, deoarece lacrimile sunt rodul suferinţei, iar omul care întâlneşte Iubirea Divină trebuie să nu uite niciodată tot ce a îndurat Isus pentru el. Titlul volumului este de altfel, titlul poeziei cu care se deschide cartea”.

“Am scris mult mai profund şi mai matur”

Referindu-se la “Iubirea înlăcrimată”, Cristina Frâncu mărturiseşte că a existat o perioadă de doi ani în care nu a scris deloc versuri. “Părea că Cerul e închis pentru mine”, declară ea. “Nu aveam inspiraţie deloc. La aceasta s-au adăugat şi unele critici neconstructive din partea unei persoane. Ţin minte că mă consumam mult din această cauză înlăuntrul meu şi îmi făceam mai mult rău, atunci când stăteam în singurătatea fiinţei mele, în linişte, şi analizam spusele acelei persoane. Apoi, într-o noapte, m-am trezit din somn şi am simţit imboldul să iau o foaie de hârtie şi să scriu. Versurile curgeau unul după altul, asemenea unui izvor. Atunci am scris poezia „Am vrut”. După aceea, am scris mult mai profund şi mai matur. Începusem un nou capitol din viaţa mea.”

Dovadă că aşa stau lucrurile este şi faptul că majoritatea poemelor adunate sub genericul “Iubirea înlăcrimată” vorbesc despre dragostea dumnezeiască faţă de fiinţa umană. Cititorul este invitat să îşi amintească întotdeauna cât L-a costat pe Isus răscumpărarea sa; preţul salvării a însemnat moartea unui Sfânt pentru un păcătos. “Şi s-a oprit la crucea-nsângeratǎ/ Proptitǎ pe Golgota ce plânge iar/ Şi picurii din dragostea-Ţi curatǎ/ Îmi dǎruiesc deplin iertarea-n dar.” (Să mă smeresc)

Şi un chip se contureazǎ

„Iubirea înlăcrimată” este rodul educaţiei creştine primite de Cristina Frâncu în copilărie, de la părinţi ei, care au şi încurajat-o în permanenţă, să scrie. Aşa se face că fiecare poezie din “Iubirea înlăcrimată” are în centru dragostea de Dumnezeu, de adevăr şi de frumos şi promovează învăţăturile morale ale Bibliei. Un poem îi este închinat celei care i-a fost primul îndrumător pe calea lui Dumnezeu – mama. „Şi un chip se contureazǎ/ Dintre miile de feţe:/ E fiinţa cea mai dragǎ -/ Mama plinǎ de blândeţe./ Şi din Biblie-mi citeşte/ De-o Împǎrǎţie sfântǎ/ Şi Cuvântul mi-l sǎdeşte,/ Sǎ m-ajute în ispitǎ./ Mǎ învaţǎ rugǎciunea:/ Convorbirea cu eternul;/ Mǎ învaţǎ şi cântarea / Înǎlţatǎ doar prin Duhul…” (Mama)

Acest poem se numără printre poeziile din acest volum de debut pe care autoarea le percepe ca fiindu-i cel mai aproape de suflet. Alături de „Mama”, se află „Iubirea înlăcrimată”, „Mai urc o treaptă”, „Primeşte, Doamne, ruga mea târzie”, „Lacrima”, „M-ai deşteptat”, „Mă pierd într-un ocean de îndurare”, „Comoară în cer”, etc.

Mi-e sufletul cuprins de dor

Volumul de versuri „Iubirea înlăcrimată” poate fi considerat o analiză a tristeţii. În estetică, tristeţea rămâne de altfel, una din categoriile esenţiale ale poeziei lirice. Tristeţea implică diferite moduri de manifestare, cum ar fi melancolia sau resemnarea. În „Principiul poetic”, E. A. Poe vorbeşte despre tristeţe-melancolie. Această tristeţe-melancolie se regăseşte şi în stihurile Cristinei Frâncu, însă mult înnobilată, întrucât este aordată dintr-o perspectivă creştină. Trebuie subliniat în acest context faptul că tristeţea, ca şi categorie estetică, implică preponderent trăirile subiective, dar nu arbitrariul. Poeta redă în detaliu propriile trăiri sufleteşti aflate în conexiune cu experienţa creştină acumulată, păstrând însă un ton grav, serios, fară a cădea în lamentaţie. Mai mult, tristeţea se actualizează prin categorii artistice precum ritmul, rima sau melodia, pe care Cristina Frâncu le stăpâneşte în mod exemplar. Autoarea însăşi afirmă că atât experienţa de viaţă, cât şi cea religioasă reprezintă pentru ea surse de inspiraţie, deoarece scrie despre neîmplinirile sale, despre lacrimi şi zâmbete, despre cum este şi despre cum ar vrea să fie pe plan spiritual. „Mi-e sufletul cuprins de dor/ De slǎvile albastre,/ Suspin ades şi mǎ-nfior/ Privind mai sus de astre.” (Dor de cer)

Dorul, suspinul, înfiorarea aparţin acelei stări poetice ce predispune la tristeţe, fără a lăsa însă loc, teatralităţii sau ludicului. Autoarea ne transmite o stare afectivă pură, în care lacrima devine cel dintâi simbol al tristeţii, fără a cădea în dramatism. „Din umbra-ntunecatǎ-a lumii,/ Din acest colţ uitat de zile,/ Aştern pe florile Iubirii/ Doar rugǎciuni şi lacrimi grele.” (Cununǎ Iubirii) Nemulţumită de propria stare spirituală, poeta doreşte să se apropie tot mai mult de Dumnezeu. Înţelegând lupta care se dă între bine şi rău, între Duh şi fire, aceasta vrea să se sfinţească zi de zi, să acceadă către idealurile adevărate. „Dar eu urc tot mai departe/ Pe o scarǎ pân’ la cer/ Şi-n al inimii ungher/ Tot sǎdesc frânturi de şoapte./ Le pǎstrez cǎci ele poartǎ/ Vis ceresc descris nedemn/ Când Te-au rǎstignit pe lemn/ Preoţii şi lumea toatǎ.” (M-am îndrǎgostit)

„Iubirea înlăcrimată”

Poemul ce dă titlul cărţii debutează sub semnul iubirii şi al jertfei. Golgota este evocată metaforic, în centrul tabloului aflându-se agonia prin care a trecut Fiul lui Dumnezeu. Un nevinovat este dus la locul execuţiei şi singurele cuvintele rostite de El erau: „Iartă-i, căci nu ştiu ce fac.” „Iubirea Ta stropitǎ e de sânge;/ Un sânge care-a curs pentru iertare,/ Când pe un deal ce şi acuma plânge/ Tu Te jertfeai pe lemnul de salvare./ Cǎci Tu vroiai sǎ-ntorci la altǎ viaţǎ/ Întreaga Terrǎ plinǎ de urgie/ Care zǎcea în beznǎ, necredinţǎ/ Şi-n ea, încet, speranţa sǎ învie.” Mulţimi de oameni se aflau la Ierusalim, când Hristos a fost răstignit, iar inscripţia prin care se certifica faptul că Isus din Nazaret este Mesia urma să fie citită de toţi. Era un adevăr scris sub inspiraţie divină. Astfel, avea „sǎ vadǎ muritorul nemurirea/ Iar pasul sǎ-şi îndrepte cǎtre ceruri/ Şi sǎ priceapǎ care-i e menirea;/ Tu sǎ-i fii Dorul dintre zeci de doruri./ Şi sǎ-i mai fii Iubirea-nlǎcrimatǎ/ De stropi de har, de sânge şi sudoare,/ Sǎditǎ într-o inimǎ curatǎ,/ Sfinţitǎ şi crescutǎ-n adorare.” (Iubirea înlăcrimată)

În trup de slavǎ am sǎ mǎ nasc

Platon vorbea despre bine, adevăr, frumos, sacru, ca valori independente de om şi la care acesta nu poate ajunge decât prin educaţie. Aceste valori sunt specifice creştinsimului şi îl caracterizează doar pe cel care asemenea lui Pavel, s-a întâlnit cu Isus pe drumul spre Damasc. Acesta este momentul deplinei transformări, al schimbării inimii, care nu se realizează decât prin forţa mijlocitoare a Celei de a Treia Puteri a Dumnezeirii, Duhul Sfânt. Autoarea îşi doreşte să trăiască experienţa de pe drumul spre Damasc, conştientă că numai astfel va primi plinătatea puterii dumnezeieşti. „Tânjesc sǎ Te-ntâlnesc ca Pavel/ Pe drumul care duce în Damasc/ Şi de-aş muri ca şi un Abel/ În trup de slavǎ am sǎ mǎ nasc.” (Fiu şi Tatǎ) Poeta este conştientă că nu are cum să fie imună la non-valoarea şi răul promovate de societatea în care trăieşte. Reflecţiile ei asupra stării spirutuale a creştinului denotă convingerea că numai în unirea cu Hristos găsim puterea de a fi biruitori. „Suntem aşa de slabi şi chinuiţi, Isuse,/ De arşiţǎ şi vânturi ne sunt cǎile pline/ Şi-atâţia hoţi încearcǎ prea mult sǎ ne doboare/ Şi sǎ ne smulgǎ iarǎşi încrederea în Tine./ Suntem bǎtuţi de soartǎ, de ploile vieţii/ Şi parcǎ încercarea e mult peste puteri./ Când Tu ne iei în braţe şi ne ridici pe munţi/ Abia atunci pricepem pe ce ‘nǎlţimi ne pui.” (Suntem aşa de slabi)

„Nu scriu de dragul de a scrie”

„Nu scriu de dragul de a scrie, înşirând expresii frumoase, aranjând cuvinte meticulos în versuri, pentru a arăta că am talent”, ne mărturiseşte Cristina Frâncu. „Încerc să creez imagini redând sentimente, mărturisind îngrijorări, slăbiciuni şi atitudini greşite. Nutresc nădejdea că fiecare cititor se va regăsi în versurile mele şi va conştientiza nevoia de schimbare în mai bine din viaţa sa, că va fi mustrat de păcat, dar că va primi atât mângăiere, cât şi încurajare.” Despre acest lucru vorbeşte şi poemul Vasul de lut. Poetei îi este străină pendularea între a urma calea lumii şi calea lui Hristos. Deplina predare în mâinile Olarului este pentru ea o decizie radicală, determinată de pocăinţa autentică şi de dispoziţia de a se lăsa modelată în armonie cu cerinţele lui Dumnezeu. „Şi-atunci am zis Olarului/ Cǎ-mi pare rǎu de fapta mea/ Şi c-am sǎ stau pe roata Lui./ Iar El a continuat milos/ Sǎ plǎmǎdeascǎ vas dorit,/ Sǎ moaie lutul gǎunos./ Şi de atunci la vasul meu/ Tot a lucrat cu al Sǎu har.”

„Poezia e o parte din mine”

În creaţia sa de căpătâi, „Republica”, Platon declara că arta „nu răspunde unei logici strict raţionale: ceva este şi, concomitent, nu este ce se vede; imaginea nu corespunde semnificaţiei sale artistice.” După Kant, opera de artă ne oferă „plăcerea estetică”, iar aceasta este rezultatul unei „judecăţi estetice”. Kant consideră că deşi arta nu corespunde nici unei utilităţi, avem nevoie de ea. Ce se poate spune însă, despre arta creştină şi în speţă despre poezia creştină? Există o utilitate a acesteia, şi dacă da, atunci mai este artă? Dacă avem în vedere confesiunea Cristinei Frâncu, arta creştină îşi dovedeşte atât utilitatea, cât şi rolul estetic. „Pot spune, fără să exagerez, că nu pot trăi fără poezie”, afirmă autoarea. „M-aş simţi goală pe dinăuntru dacă ar trece zile la rând în care să nu fi citit ori să fi scris versuri. Poezia e o parte din mine, este o lucrare spirituală care mă defineşte şi mă completează. Prin ea, îmi exprim cel mai bine trăirile interioare, frământările minţii, durerile şi bucuriile deopotrivă… În peisajul liricii creştine, în vremea în care trăiesc, nu ştiu câtă nevoie are poezia de mine; ştiu câtă nevoie am eu de ea!” Confirmarea celor de mai sus este poemul „Mă pierd”. „Mǎ pierd într-un ocean de îndurare/ deşi-s un val tivit cu broderie/ de-un Sfânt cu rǎni în mâini şi în picioare./ Când unda mea mânatǎ e de vânturi/ ce vin cu-nfrigurare peste mine,/ mâna-I strǎpunsǎ mǎ alinǎ-n cânturi/ Şi-mi linişteşte dorul meu nǎvalnic/ ce vrea sǎ se descrie în cuvinte.”

Fiul rătăcitor

Cuvintele Cristinei Frâncu sunt inspirate de un Mântuitor care nu Şi-a retras harul nici de la cel ce Îl trădase. Ucenicii înşişi erau oameni păcătoşi şi cu toate acestea, El le-a spălat picioarele, aducându-i prin gestul Său, la pocăinţă. Acest măreţ exemplu al lui Hristos ne vorbeşte despre faptul că suntem aşteptaţi la masa Domnului. „Blândeţea Ta o simt, Domnul meu,/ Când crucea în jos mǎ apasǎ;/ Mǎ-ndemni sǎ alerg pân’ la capǎt, cǎci Tu/ M-aştepţi sǎ şedem la masǎ.” (Iubirea Ta) Cum putem, păcătoşi fiind, să ajungem să trăim o asemenea experienţă absolută? Printr-o întoarcere totală la el, aşa cum este zugrăvită în poemul Eşti gata? – „Eşti gata sǎ pǎşeşti dincolo/ De carapacea ta de fier,/ S-alergi încoace şi încolo/ Şi sǎ te prinzi apoi de cer?/ Sǎ scoţi afarǎ-n vǎzul lumii/ Toţi zeii ce i-ai adunat?/ Cǎci ai umblat sub legea firii/ Şi doar gunoi ai câştigat” – sau în aceste versuri din Tu stai nehotǎrât – „Cǎci El te-aşteaptǎ cu braţe deschise/ Ca sǎ te ţinǎ la piept iubitor./ Întoarce-te din lumi de-acum apuse/ Cǎ te primeşte, fiu rǎtǎcitor.”

„Îmi doresc ca fiecare creştin să iubească Adevărul”

„Pentru că lumea în care trăim e tot mai coruptă, plină de minciună, de oameni cu măşti ce creează false aparenţe, îmi doresc ca fiecare creştin să iubească Adevărul”, spune Cristina Frâncu. „Este suficient acest lucru ca toate celelalte – sentimente, fapte, gânduri şi vorbe – să le fie cumpătate. Dragostea de Adevăr transformă şi dă putere să-l iubească şi pe vrăjmaş. Nu ei vor fi cei care vor iubi cu simţăminte sfinte, ci Isus, Adevărul va iubi prin ei. Şi atunci când întunericul acestei lumi se va risipi, în acea Dimineaţă glorioasă, vor fi strămutaţi în veşnicie, pentru eternitate…” Purtând în cugetul nostru acest adevăr, vom descoperi că de fapt, „Nu este greu s-oferi un zâmbet/ Când gândul tǎu de cer e prins,…/ Nu este greu s-arǎţi iubire/ Celui ce-ţi este apropiat;/ Iubind vrǎjmaşul cu iertare/ Vei fi în ceruri strǎmutat.” (Nu este greu)

Învaţǎ de la Isus sǎ iubeşti!

„Iubirea înlăcrimată” ne stimulează să privim spre cer, locul unde vom fi strămutaţi. Pentru că pe cruce, Iubirea înlăcrimată a rostit „S-a sfârşit!”, pentru că El a plătit “cu însuşi sângele Său”, pentru că „miroase-a flori de rai şi-a primǎvarǎ/ Şi a parfum de cer înlǎcrimat/ Şi-n suflete tresaltǎ -a câta oarǎ?/ Mesajul sfânt: “Cristos a înviat!” (Cristos a înviat!”), noi, cei păcătoşi ne vom bucura de viaţa veşnică. Până atunci însă, mai avem ceva de învăţat. Iubirea Lui a fost înlăcrimată, pentru ca noi să nu mai trebuiască să deprindem plânsul. În antiteză cu lacrima Lui, nouă ne este adresat un îndemn cu valoare de veste buna: ”Învaţǎ de la toate sǎ zâmbeşti,/ Învaţǎ de la Isus sǎ iubeşti!” (Învaţă) Să urmăm această chemare şi să dăruim la rândul nostru, iubire, însă nu o iubire înlăcrimată, ci acea iubire însoţită de zâmbet, despre care apostolul Pavel spunea că „este îndelung răbdătoare,… plină de bunătate,… nu pizmuieşte,… nu se laudă,… nu se umflă de mândrie,… nu se poartă necuviincios,… nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.” Aceasta este iubirea pe care ne-o propune Hristos.

Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)