Category Archives: Articole – Octavian Curpas

“Habacuc” de Cristian Barbosu – Viziunea unei perspective diferite asupra speranţei şi a bucuriei prin credinţă

fam Barbosu 2013Atunci când vine vorba să scrii despre lucruri spirituale este foarte important să te documentezi, să ştii să comunici şi să ai idei creative. În felul acesta, relaţia dintre autor şi cititor este mult îmbunătăţită şi ambii au în egală măsură beneficii: primul se bucură de roadele muncii sale, cel de al doilea de oportunitatea de a-şi îmbogăţi cunoştinţele, de a se dezvolta în ceea ce priveşte sufletul şi intelectul. Cristian Barbosu, scriitor talentat, cu o bogată practică în ale condeiului, cu o evidentă înclinaţie religioasă, dar şi artistică, izbuteşte cu succes acest lucru în cărţile sale. Autorul este pastorul bisericii “Harvest Metanoia” din Arad şi autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”, “Cele şapte păcate cardinale” şi  “Obstacole în calea credinţei” (o abordare expozitivă şi apologetică a Evangheliei după Luca) .Cristian este căsătorit cu Anne, originară din Franţa. Împreună au trei fete, Fiona (16), Tara (12) şi Eden (2 ani).

„Habacuc şi Dumnezeu îţi vor deveni prieteni”

Nu este simplu să vorbeşti despre profetul Habacuc. Mai întâi, fiindcă modul în care este scrisă această carte a profetului Habacuc nu este unul atractiv. Iar pe de altă parte, fiindcă subiectul şi întrebările pe care le ridică profetul Habacuc nu se lasă decodificate cu uşurinţă. Pentru a avea o elementară înţelegere a acestei cărţi, este necesară o anumită experienţă spirituală în studiul Bibliei, dar deopotrivă şi o înclinare pastorală din partea celui doritor să cunoască mesajul lui Dumnezeu din cartea profetului Habacuc.  Îmbinând în mod fericit experienţa sa spirituală cu talentul pastoral, Cristian Barbosu izbuteşte în „Habacuc”,  să fie atât cărturarul aplecat asupra sulurilor sfinte, cât şi un îndrumător sufletesc pe calea credinţei. Şi nu întâmplător, Cristian Barbosu chiar reuşeşte să extragă un mesaj viu, sensibil şi aplicabil fiecărui cititor. Chiar de la început, suntem întâmpinaţi cu următoarele cuvinte: „Dincolo de un studiu exegetic, aspectul aplicativ, practic şi personal prevalează, iar Habacuc  şi Dumnezeu îţi vor deveni prieteni, identificându-se cu tine şi problemele tale şi ajutându-te să treci cu bine prin ele. Este o carte pentru minte, pentru inimă, mai ales pentru inimi zdrobite şi frământate, dar şi pentru credinţa zbuciumată a multora dintre noi.”

„Doamne, unde sunt dragostea şi dreptatea Ta?”

De fapt, această carte reuneşte mai multe mesaje predicate de către autor, fapt pentru care putem spune că atunci când o citim, nu facem altceva decât să îl ascultăm pe Cristian Barbosu predicându-ne adevărul din Sfintele Scripturi. Ca formulă de prezentare, volumul este structurat în patru capitole, fiecare conturând o anumită problematică. Astfel, primul capitol are un titlu tulburător prin semnificaţia sa: „Doamne, unde sunt dragostea şi dreptatea Ta?” Mai departe, următorul titlu de capitol este la fel de provocator: „Lasă Dumnezeu păcatul nepedepsit?” Iar după aceea, se pune întrebarea: „Doamne, mai am şanse de scăpare?”, finalul fiind „Habacuc – credinţa”. Cu alte cuvinte, avem un parcurs spiritual, un itinerariu în urma căruia suntem conduşi de la îndoială şi disperare la o credinţă fermă şi neclintită în Dumnezeu.

„O relaţie cu Divinul”

Ca de fiecare dată, Cristian Barbosu nu se limitează doar la citirea şi interpretarea directă a Bibliei, ci adaugă o bibliografie consistentă, ce i-a fost de folos în înţelegerea mesajului cărţii profetului Habacuc. Acest lucru este deosebit de important atunci când studiem Sfânta Scriptură, pentru că putem să aprofundăm mai bine mesajul sfânt, dintr-o perspectivă mai largă, ce presupune obligatoriu, contribuţia unor lucrări de referinţă. În ceea ce priveşte maniera de prezentare, putem remarca modul în care autorul ştie să facă de fiecare dată câte o introducere atractivă, care captează atenţia şi ne dă încredere asupra tratării ulterioare a subiectului. „Umblarea omului cu Dumnezeu implică mai mult decât un simplu crez sau o tradiţie, implică o relaţie cu Divinul, şi nu una platonică, nominală, nici măcar rituală, ci implică o relaţie vie, activă cu Isus, dincolo de religie, dincolo de rutină.”

„Dumnezeu are o perspectivă diferită de a noastră”

De asemenea, pe parcursul prezentărilor pe care le face, autorul trimite la propria sa experienţă, ceea ce dă o notă de autenticitate studiului teologic. Suntem astfel, familiarizaţi cu evenimente cheie din viaţa sa, care l-au determinat într-un fel sau altul să înţeleagă la modul practic mesajul cărţii profetului Habacuc. „Este extraordinar modul în care lucrează Dumnezeu. Când nici nu mă aşteptam, în cele mai bizare şi contrare locuri, prin oamenii cei mai ciudaţi, El a acţionat cu ani înainte de a reuşi eu să înţeleg ceva. De ce? Fiindcă Dumnezeu are o perspectivă diferită de a noastră.”

„Un Dumnezeu drept, sfânt şi iubitor”

Drama profetului Habacuc este de fapt, şi drama noastră, atunci când nu înţelegem ce vrea Dumnezeu să realizeze cu noi şi cu viaţa noastră: „Habacuc era debusolat, şocat şi copleşit. Nu putea împăca atributele lui Dumnezeu, drept, sfânt şi iubitor, cu realităţile pe care le vedea în jurul său. Ceea ce vedea nu se potrivea cu ceea ce credea, cu ceea ce ştia despre Dumnezeu.”

„Dumnezeu este prezent oriunde şi oricând”

Dar trecând dincolo de această disperare, profetul Habacuc ajunge în urma unei experienţe revelatoare, să înţeleagă relaţia cu Dumnezeu dintr-o perspectivă diferită, făcând tranziţia de la tristeţe la bucurie. „Bucuria în încercare pare un concept anormal pentru omul firesc, omul care nu poate înţelege cum de un credincios adevărat poate să stea liniştit în mijlocul furtunii. Aici nu este vorba despre fanatism, ci despre credinţa că Dumnezeu este prezent oriunde şi oricând. El vede totul, ştie totul şi este interesat de fiecare dintre noi, fiindcă ne iubeşte.” Marea diferenţă este conferită de trecerea la o relaţie vie cu Dumnezeu, care se concretizează într-o experienţă plină de viaţă, de bucurie şi împlinire, indiferent de încercare.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Umblarea cu Dumnezeu in unire cu Domnul Isus Cristos sub calauzirea Duhului Sfant

UCD1O carte destinată să producă oameni de caracter Este posibil să umblăm zi de zi în unire sfântă cu Dumnezeu? Cât de adevărat este că Domnul Isus Hristos devine una cu cei ce doresc să Îl urmeze? Ne susţine şi ne ajută Duhul Sfânt, Mângâietorul, atunci când suntem în nevoie? Iată doar câteva din întrebările la care Iosif Ţon ne răspunde pe larg, pe parcursul unui curs de viaţă spirituală, intitulat sugestiv „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt”. Având la bază acele principii cardinale care se constituie ca fiind fundamentul învăţăturii Domnului nostru Isus Hristos, volumul de faţă ne aduce mai aproape de esenţa creştinismului şi ne oferă soluţii pentru a umple golul spiritual pe care îl dobândim după convertire. În fiecare dintre noi este necesară o schimbare, astfel încât să devenim oameni de caracter, după chipul şi asemănarea Celui ce ne-a creat. Formarea unei concepţii corecte despre lume şi viaţă, intrarea într-o legătură de dragoste cu Creatorul, dar şi o credinţă care să ne zidească sunt tot atâţia paşi de urmat în transformarea noastră pe calea ce duce la cer. Şi fiecare din aceşti paşi este exemplar dezvoltat în cartea lui Iosfi Ţon, „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt”. „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea DuhuluiSfânt” Odată cu acest volum, pastorul Iosif Ţon ne oferă ocazia de a studia, nu numai de a citi, un curs de viaţă spirituală, care să răspundă cerinţelor severe ale vieţii de zi cu zi, atunci când sunt puse la încercare principiile de credinţă pe care într-un fel sau altul, le-am învăţat de-a lungul timpului. Talentul deosebit al lui Iosif Ţon este acela de a ne pune la dispoziţie un astfel de manual, prin intermediul cărţii „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt.” Semnificaţia titlului volumului este bine redată de Iosif Ţon în următoarele cuvinte: „Titlul acestui curs este „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt. M-am gândit la titlul acesta ca fiind un titlu general al tuturor cursurilor pe care le-am ţinut. Titlul acesta uneşte trei expresii biblice. Prima este „umblarea cu Dumnezeu” cu referinţă biblică „Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani (Geneza 5:22) şi pentru aceasta nu a mai gustat moartea. A doua expresie este preluată din 1 Tes. 5:10, unde stă scris că Domnul Isus a murit „ca să trăim împreună cu El”. Iar trăirea aceasta se face sub călăuzirea Duhului Sfânt.” Despre fundamentele vieţuirii creştine Pe parcursul a 17 capitole, avem ocazia să înţelegem bazele evlaviei creştine, pornind de la elemente de teologie ce îmbină talentul de păstor al lui Iosif Ţon cu cel de profesor de teologie. La prima vedere, s-ar părea că avem de-a face cu un curs destinat unor studenţi la teologie, fiindcă primul lucru care izbeşte privirea este extraordinara sistematizare a informaţiei şi o rigurozitate aproape ştiinţifică în exprimarea diferitelor elemente de adevăr. S-ar părea că doar persoanele care au un anumit nivel de învăţătură în ce priveşte dogma creştină vor putea să se bucure de complexitatea gândurilor exprimate de Iosif Ţon în această carte. Însă, la o citire mai atentă, se observă cu uşurinţă că prin intermediul acestui curs de viaţă spirituală, oricine doreşte poate să înţeleagă fundamentele vieţuirii creştine. „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt” este o carte complexă, dar ea se deschide cu uşurinţă înaintea celui care doreşte să o citească, oferind lumină şi îndrumare şi mai presus, călăuzindu-ne să-L privim pe Mântuitorul nostru. Este deosebit de greu să vorbeşti simplu, atunci când ai dobândit înţelesul profund al lucrurilor într-un anumit domeniu de activitate. Se cere un talent cu totul special pentru a reda în simplitatea vorbirii de zi cu zi ceea ce este profund şi tainic. Însă doar atunci se poate vedea talentul de pedagog al unui om, doar în astfel de condiţii, calitatea de păstor poate fi în mod clar evidenţiată, iar din acest punct de vedere, Iosif Ţon ne surprinde, ne uimeşte şi ne încântă deopotrivă. Această carte se constituie ca un manual pentru toţi creştinii, indiferent de confesiunea religioasă, pentru toţi oamenii, indiferent de gradul lor de pregătire. Ce se întâmplă după schimbare? Povestea acestei cărţi sau mai bine zis, nevoia care a stat la baza alcătuirii ei, ne este redată în mod direct şi personal, chiar din secţiunea introductivă, unde autorul ne spune: „Problema care mi s-a formulat a fost aceasta: ce învăţătură ar trebui să le dăm oamenilor, după convertire, adică după ce vin la Domnul Isus? Am observat ca regulă generală, că facem evanghelizări, îi introducem pe cei convertiţi într-un scurt şi adeseori, superficial curs de cateheză, îi botezăm şi apoi îi lăsăm să trăiască liniştiţi în biserică, fără să mai avem pentru ei un program sistematic şi coerent de învăţătură.” Dilema bisericii creştine a rămas dintotdeauna aceeaşi. Pe de o parte, există un efort puternic în a-i chema pe oameni la Isus Hristos, dar după aceea este foarte dificil să gândeşti şi să realizezi programe de creştere spirituală a celor care au răspuns chemării. În acest sens, Iosif Ţon ne spune: „Cea mai mare tragedie din biserici sunt pastorii care nu ştiu ce să predice şi care caută disperaţi, cu ce să umple timpul alocat pentru predici. Unii spun anecdote, ca să-i facă pe oameni să râdă, alţii spun istorioare, care să emoţioneze şi să-i facă pe oameni să plângă, alţii spun ce se mai întâmplă prin lume, din ceea ce văd la televizor sau citesc în ziare, spun orice altceva numai învăţătură despre trăirea cu Dumnezeu nu dau! Şi cea mai jalnică situaţie este aceea a unei biserici din care oamenii pleacă acasă, întrebându-se cu ce s-au ales de la orele petrecute în biserică.” O carte menită să producă oameni de caracter Acest adevăr crud l-a determinat pe Iosif Ţon să nu rămână pasiv şi s-a decis să caute o soluţie. Astfel, autorul ne relatează: „Mi-am dat seama că starea aceasta de gol spiritual este în primul rând rezultatul lipsei de învăţătură după convertire şi am început să intuiesc ca fiind cea mai mare nevoie în bisericile noastre aceea a unei învăţături sistematice despre modul în care se trăieşte viaţa cu Dumnezeu.” Mai departe, Iosif Ţon ne spune modul în care a întocmit primele cursuri de viaţă spirituală pe care le-a prezentat şi cum a alcătuit un plan de predare a diverselor subiecte care să ne conducă la unirea noastră cu Dumnezeu. În acest sens, o revelaţie deosebită este redată astfel: „În întreaga mea carieră de predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, un scop principal al predicilor mele a fost acela de a produce oameni de caracter. Acum când am văzut că toată Biblia este doar istoria modului în care Sfânta Treime lucrează să formeze oameni după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, am început să lucrez şi mai sistematic pentru elaborarea unor lecţii despre transformarea caracterului şi schimbarea comportamentului.” Concepţia despre lume şi viaţă În continuare, Iosif Ţon ne relatează fundamentele dogmatice ale schimbării caracterului omului, iar în final, ajunge după multe căutări şi cercetări în acest sens, să elaboreze principiile de bază ale transformării interioare sub puterea Duhului Sfânt. Acestea sunt 12 şi între ele le vom aminti pe primele trei. „1. Începem cu Sfânta Treime, trei Persoane perfecte, trăind în relaţii desăvârşite. El ne invită să Le privim, să Le cunoaştem, să Le iubim şi să dorim să fim în comuniunea Lor. 2. Dumnezeu ne spune că scopul Său este ca noi să fim sfinţi ca El, desăvârşiţi ca El şi să fim asemenea Lui. 3. Sfinţenia, desăvârşirea, asemănarea cu Hristos se realizează numai dacă intrăm aici şi acum în unire cu Hristos şi cu Duhul Sfânt şi învăţăm să trăim în părtăşie cu Dumnezeu.” Pasul fundamental în ceea ce priveşte umblarea cu Dumnezeu este reprezentat de dobândirea unei drepte „concepţii despre lume şi viaţă”, iar acest lucru se obţine studiind revelaţia dată de Dumnezeu în Cuvântul Său. „Concepţia despre lume şi viaţă reprezintă cel mai important lucru pentru fiecare fiinţă umană. Cum văd eu lumea aceasta? În cazul în care concepţia mea despre lume şi viaţă nu corespunde cu realitatea, înseamnă că eu trăiesc o minciună, pentru că eu una cred şi alta este realitatea. E extrem de important să am o concepţie corectă despre lume şi viaţă, iar aceasta nu mi-o poate da decât Creatorul lumii şi al vieţii.” Relaţia cu Dumnezeu Punând temelia unei concepţii corecte despre lume şi viaţă prin studiul Cuvântului Sfânt, trecem la următoarea lecţie fundamentală pentru o viaţă spirituală autentică. Este vorba despre „Relaţia cu Dumnezeu, o relaţie de dragoste.” De fapt, cum ne-ar ajuta convingerea că Dumnezeu există, iar lumea aceasta a fost creată de El, dacă nu am ajunge la o relaţie vie cu Creatorul nostru? Ar fi ca şi cum un Dumnezeu străin, necunoscut, ne-a creat şi apoi, ne-a lăsat în voia forţelor naturii sau a noastră. Din punctul acesta de vedere, Cuvântul lui Dumnezeu urmăreşte mai mult decât să ne vorbească despre geneză şi ne invită să intrăm într-o legătură de dragoste cu Creatorul. Simboluri sau metafore În acest sens, în cuprinsul Bibliei sunt folosite mai multe simboluri sau „metafore”, numite de autor astfel: „metafora Olarului şi a lutului”, „metafora Păstorului cu oile Sale”, „metafora stăpânului cu robul său”, „metafora tatălui cu fiii săi”, „metafora prieteniei” şi „metafora soţ – soţie.” Toate acestea exprimă oferta de dragoste a lui Dumnezeu pentru umanitate. „Relaţia adevărată cu Dumnezeu e o relaţie care dă bucurie, care dă plăcere, care dă fericire. Dar există o condiţie: relaţia ta să fie de dragul Persoanei. De fapt, toate acestea sunt spuse în ceea ce Domnul Isus a numit ca fiind cea mai mare poruncă pe care a dat-o Dumnezeu şi care exprimă dorinţa cea mai de seamă a Sa. Aş zice că nu e o poruncă. E o dorinţă, e tânjirea Fiinţei lui Dumnezeu ca eu să Îl iubesc pe Domnul Dumnezeul meu, cu toată inima mea, cu tot sufletul meu, cu toată puterea mea şi cu tot cugetul meu, adică cu toată mintea mea.” Rolul credinţei Având puse bazele în ce priveşte concepţia despre lume şi viaţă şi relaţia pe care o stabilim cu Dumnezeu, următorul pas se referă la „Rolul credinţei în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în relaţia personală cu El.” „Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu nu prin vedere, ci prin credinţă. Toată viaţa trăim prin credinţă. Am început prin a-i crede pe părinţii mei, apoi ceea ce îmi spuneau alţi oameni şi mai târziu, ceea ce îmi spuneau profesorii. Astfel, ne-am format întreaga noastră concepţie despre lume şi viaţă prin credinţă.” Mai departe, Iosif Ţon ne spune cu privire la conţinutul credinţei care corectează şi însumează tot ceea ce putem şti despre Dumnezeu, lume şi univers: „Credinţa care a fost dată sfinţilor, credinţa pe care a dat-o Domnul Isus apostolilor şi proorocilor Săi, credinţa pe care ne zidim viaţa reprezintă o sumă preţioasă de informaţii ce trebuie păstrată de fiecare dintre noi. Nu este orice credinţă, ci acea credinţă pe care Domnul Isus a dat-o apostolilor Săi. Lupta credinţei e de fapt, lupta pentru conţinutul credinţei, e lupta pentru puritatea ei. Conţinutul credinţei este vital pentru fiecare dintre noi, fiindcă ea este organul de cunoaştere a tot ceea ce există.” Cunoscând planul principal şi planul secundar al lui Dumnezeu De îndată ce discernem rolul credinţei în Dumnezeu şi cât de important este conţinutul acesteia, ajungem la cunoaşterea „Planului principal şi a planului secundar al lui Dumnezeu.” În această privinţă, Iosif Ţon ne spune: „Planul principal al lui Dumnezeu a fost să realizeze o capodoperă. Lucru exprimat prin cuvintele „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră.” (Gen. 1:26). Iar planul secundar reprezintă răspunsul la întrebarea „Ce trebuie făcut pentru omul căzut în păcat?” Cu privire la planul secundar, Sfânta Scriptură ne vorbeşte în mod clar despre jertfa care avea să fie adusă pentru noi, prin intermediul întrupării, vieţii, suferinţelor şi morţii lui Isus Hristos. Acest plan secundar ne conduce în cele din urmă, la atingerea obiectivului din planul primordial, şi anume ca oamenii să fie desăvârşiţi, după cum şi Dumnezeu este desăvârşit. În acest sens, Iosif Ţon relatează: „Repet, Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre. Dar de ce a făcut-o? Numai ca să ne spele şi să ne lase acolo, în mocirlă? Predica Domnului Isus începe cu „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” Şi am văzut care este Evanghelia şi anume, „Predica de pe Munte.” Domnul Isus nu ne iartă ca să ne lase în păcat, ci pentru a ne aduce înapoi, în planul lui Dumnezeu.” Sfinţirea vieţii Elementul distinctiv al prezentării lui Iosif Ţon în raport cu alte cărţi ce tratează viaţa spirituală este accentul pus pe transformarea interioară, adică pe transpunerea chipului divin în noi. De îndată ce am înţeles planul lui Dumnezeu, atât în forma lui principală, cât şi secundară, trebuie să trecem la îmbrăcarea cu „omul cel nou” sau sfinţirea vieţii. „Ce înseamnă aceasta? Natura esenţială a lui Dumnezeu este adevărul. Însă Dumnezeu este Adevărul, pentru că El este Adevărul, în El existând simţul deplin şi absolut de dreptate. În absolut toate lucrurile, Dumnezeu este drept. Adevărul din El produce dreptate şi sfinţenie care cuprind la modul absolut tot ce este perfecţiune, mai precis sfinţenia este egală perfecţiunii. În Noul Testament, de multe ori, în loc de „sfinţenie” găsim „desăvârşire”. „Voi să fiţi desăvârşiţi, aşa cum Tatăl vostru este desăvârşit”, spunea Domnul Isus.” Acest standard este deosebit de înalt, dar din fericire, ne vine în ajutor descoperirea Chipului lui Dumnezeu în Persoana Domnului Isus Hristos. Prin intermediul întrupării Domnului Isus Hristos şi a rămânerii Sale în părtăşie cu natura umană, fiecăruia ni se deschide posibilitatea de a atinge ţinta pusă înainte privind sfinţirea deplină a vieţii. Principalul impediment în realizarea acestui lucru rămân „Dorinţele fundamentale ale inimii umane”. „Dumnezeu a scris în inima noastră toate dorinţele care sunt acolo. Dacă Dumnezeu le-a pus acolo, înseamnă că El vrea să le împlinească dincolo de orice imaginaţie a noastră.” Cheia biruinţei Enumerând dorinţele fundamentale ale inimii umane, putem aminti câteva dintre ele – dorinţa de a iubi şi de a fi iubit, dorinţa frumuseţii desăvârşite, dorinţa după apreciere, dorinţa de a trăi în armonie şi pace, dorinţa de a avea, de a fi stăpân, dorinţa de a exercita autoritate, dorinţa de a te bucura de viaţă, aspiraţia inimii după plăcere, aspiraţia inimii după desfătare şi aspiraţia după fericire. Toate acestea au fost puse în noi de către Creator şi doar El le poate împlini pe deplin, oferta Satanei fiind doar o înşelătorie amară şi o contrafacere ce aduce numai nefericire. Vestea cea bună este că prin Isus Hristos ne sunt oferite toate bogăţiile materiale şi spirituale care ne vor împlini în abundenţă toate dorinţele inimii. „Iată cheia biruinţei: când Îl aduci pe Domnul Isus în realitatea omului dinăuntru, în realitatea sufletului tău, a minţii tale, a inimii tale, atunci intri în armonie cu realitatea spirituală şi capeţi din această realitate puterea necesară să zici: „Nu!” dorinţelor trupului şi îndemnurilor firii pământeşti.” În continuare, Iosif Ţon ne spune: „Dacă aspiraţia spre frumuseţea Domnului Isus nu este mai mare decât atracţia plăcerilor firii pământeşti, atunci aducerea la tăcere a acesteia va fi foarte dificilă. Dar dacă aspiraţia spre frumuseţile Domnului Isus este mai mare, e copleşitoare, atunci mă uit la plăcerile de o clipă ale păcatului şi zic: „Sunteţi nimic!” pentru că mă atrage ceva mai puternic.” „Domnul Isus… vrea prieteni” Înţelegerea faptului că prin harul lui Dumnezeu ne sunt împlinite toate dorinţele fundamentale ale sufletului ne va conduce la cizelarea unei noi identităţi. „Trebuie să ne formăm obiceiul ca zilnic să ne aducem aminte cine suntem şi anume, că suntem una cu Dumnezeu, cu Domnul Isus, că suntem copii ai lui Dumnezeu, că Domnul Isus şi Duhul Sfânt locuiesc în noi. Dacă Dumnezeu ar avea nevoie de roboţi, El ar zice: „Tu nu mai faci nimic, ci Eu apăs pe toate butoanele şi totul se întâmplă după cum vreau Eu.” Dumnezeu nu vrea roboţi, ci vrea fii. Domnul Isus nu vrea roboţi, ci vrea prieteni.” Prin unirea noastră cu Domnul Isus Hristos, ajungem să intrăm în relaţie cu Dumnezeu care ne va oferi putere în mijlocul unei vieţi pline de încercări, suferinţe şi ispite. Însă cu toate acestea, omul cel credincios va putea depăşi orice fel de probleme, fiindcă relaţia cu Dumnezeu îl va întări. „Intru în relaţie cu Dumnezeu, dar El m-a pus într-o lume ticăloasă, mă lasă să fiu ispitit de cel rău şi m-a pus între fraţi mincinoşi. Însă relaţia mea cu Dumnezeu şi armonia pe care mi-o dă această relaţie nu trebuie să fie în vreun fel afectată.” „Te iubesc din inimă!” Orice relaţie presupune un timp de părtăşie, mai precis oferirea unui cadru în care aceasta să aibă loc într-un sens special. „Pentru foarte mulţi oameni, credinţa sau religia lor stă mai degrabă, în a spune o rugăciune dimineaţa, dar nu a se ruga. Se spune o rugăciune care a fost memorată şi întotdeauna e cam aceeaşi. Aceasta nu înseamnă că se roagă, ci că doar se zice o rugăciune. Trebuie să facem distincţie între a rosti o rugăciune şi a ne ruga cu adevărat, lui Dumnezeu. Omul pleacă la lucru, vine seara târziu, obosit sau îl oboseşte televizorul şi după aceea, chiar înainte de a se culca mai zice o rugăciune. Eventual zice o rugăciune şi la masă. Dacă la atât se reduce religia ta, tu nu poţi să spui că ai părtăşie cu Dumnezeu, nici chiar dacă adaugi la aceasta şi faptul că te-ai angajat să citeşti Biblia într-un an.” De fapt, părtăşia cu Dumnezeu nu este altceva decât o reprezentare a închinării noastre faţă de Creatorul universului şi ea poate cuprinde citirea Scripturii, meditarea la textul citit, rugăciunea şi lauda. Toate acestea, cu scopul de a ajunge să conştientizăm prezenţa lui Dumnezeu. „Când Dumnezeu îmi devine real şi când Îi văd caracterul, nu mai am altceva de făcut, decât să spun: „Te iubesc din inimă!” Şi de multe ori, la momentul acela, mă ridic, mă prostern la pământ şi zic: „Aici e Dumnezeu” şi mă închin.” Relatând experienţa părtăşiei cu Dumnezeu, Iosif Ţon ne spune: „Ce este închinarea în duh şi în adevăr? Închinarea este actul prin care mă prezint înaintea lui Dumnezeu, mă deschid lui Dumnezeu, mă ofer şi mă dăruiesc Lui, Îi cer să lucreze în mine ceea ce El doreşte şi apoi Îi aduc mulţumiri, Îl laud şi Îi dau slavă, cinste şi onoare.” „Nu vă strângeţi comori pe pământ” Finalul acestui curs de viaţă spirituală este atins prin intermediul unei lecţii, ce ne îndeamnă să ne gândim la lucrurile de sus sau la „patria cerească”. „Haideţi să ne gândim la lucrurile de sus, să împlinim porunca aceasta şi să ne gândim la ceea ce va fi acolo, să începem prin ceea ce ne spune Domnul Isus: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, ci strângeţi-vă comori în ceruri.” (Matei 6:19-20) Adună-ţi comorile acolo sus!” Acest apel al lui Iosif Ţon se adresează tuturor celor care îşi vor lua timp să citească cursul de viaţă spirituală privind umblarea cu Dumnezeu. Cu siguranţă că avem de-a face cu o lucrare de maturitate a autorului, în care sunt sintetizate temele principale ale lucrării sale de profesor, evanghelist şi predicator. Într-un cuvânt, ne aflăm lângă o carte „vie” ce se recomandă oricărui om care doreşte să aprofundeze relaţia cu Dumnezeu. „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt” este un volum ce se adresează tuturor creştinilor, fără a avea un caracter confesional, fiind creştină în esenţa ei şi în tot ce afirmă. De aceea, putem spune că oricine va citi această carte se va îmbogăţi spiritual şi va putea să îşi structureze viaţa de aşa natură, încât să ajungă la unirea cu Domnul Isus Hristos. Şi nu în ultimul rând, studiind cu atenţie lecţiile oferite de către Iosif Ţon vom reuşi să trăim sub călăuzirea Duhului Sfânt. Domnul să îl binecuvânteze pe cel care a scris această carte şi deopotrivă, pe cel care o va citi! Octavian D. Curpaș Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Fiti oameni !F iti oameni

„Fiți oameni” – Un volum despre rugăciune, credinţă si victorie

Nimic nu este mai simplu decât să predici Evanghelia într-o societate liberă. Este uşor să leCopertaFitiOameni vorbeşti oamenilor despre Hristos, atunci când nu îţi este nu există restricţii cu privire la ceea ce poţi spune. Nu e nicio problemă să fii un predicator care adună masele de oameni, când acest lucru nu este interzis, dar a realiza toate aceste lucruri în contextul unei societăţi supuse unui regim dictatorial reprezintă o provocare căreia puţini pot să îi facă faţă. 

 „Cuvinte fără de moarte” 

Societatea comunistă a apus, cel puţin în România. Deja vorbim de timpuri trecute, ce nu îşi mai găsesc un corespondent imediat în lumea în care trăim. Cu toate acestea, învăţămintele pe care le-am deprins în acea perioadă ar trebui să rămână vii, tocmai pentru ca istoria să nu se mai repete. În acelaşi timp, memoria actelor de curaj şi bărbăţie dovedite de către oamenii credinţei în acele timpuri nu trebuie să dispară. Astfel de amintiri se constituie ca adevărate diamante de mare preţ, zămislite în cuptorul suferinţelor pentru Hristos, în mijlocul noroiului şi pietrişului unei societăţi abrutizante.  În acest sens, cartea „Fiţi oameni”, alcătuită dintr-o selecţie a predicilor ţinute către Iosif Ţon în perioada 1973-1981 reprezintă un adevărat tezaur de nestemate, ce strălucesc în lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu. Valoarea acestor „cuvinte fără de moarte” poate fi în mod corect evaluată doar în perspectiva veşniciei, fiind cu atât mai mare cu cât timpul în care au fost aduse la viaţă era unul de întuneric, necredinţă şi disperare. 

Chemare la o viaţă transformată 

„Care au fost caracteristicile de bază ale predicilor mele din acea perioadă adunate în volumul acesta reprezentativ?”, spune Iosif Ţon. „În primul rând, prin multe dintre aceste predici am căutat să dau oamenilor curajul de a sta drept în picioare, de a înfrunta persecuţia cu bărbăţie, de a fi gata de orice sacrificiu pentru credinţă, de a rămâne cu Domnul Isus prin orice încercare.” Nu este simplu să îţi propui un astfel de obiectiv şi cu atât mai greu este să îl şi realizezi, dar prin viaţa şi exemplul pastorului Iosif Ţon putem spune că acest obiectiv a fost atins. De asemenea, în aceste predici se poate urmări o temă care apare iarăşi şi iarăşi în scrierile lui Iosif Ţon, având drept subiect transformarea vieţii.  „În al doilea rând, preocuparea mea a fost să văd că credinţa oamenilor nu rămâne ceva teoretic, ci că ea este un act care duce la o viaţă transformată. Pe scurt, prin predicile mele am vrut să produc oameni de caracter. Am predicat un mesaj care să ducă la transformare lăuntrică şi la o trăire curată.” 

Sursa adevăratei bucurii 

O primă temă pe care o abordează Iosif Ţon este cea a „adevăratei bucurii”. Pare destul de dificil să vorbeşti despre bucurie unor oameni întristaţi şi apăsaţi de felurite suferinţe, dar aici este puterea de excepţie a creştinismului. Un creştin nu poate fi decât un om care gustă din adevărata bucurie cerească, în timp ce bucuria oferită de această lume este întotdeauna trecătoare şi durează puţin. „Sursa acestei bucurii este o gândire schimbată. Şi eu accentuez – şi aţi văzut că accentuez mereu: să te laşi pătruns mereu de acest gând: că eşti fiul lui Dumnezeu, că eşti unit cu Hristos, că eşti în mâna Lui. Acest gând trebuie să te pătrundă până în adâncurile tale. Eu aşa înţeleg secretul bucuriei, prin a şti că Dumnezeu îmi este tată.” 

 „Voi biruiţi!” 

Un alt aspect important din viaţa de credinţă este cel al „luptei împotriva păcatului şi biruinţa asupra sa”. Cu siguranţă că acest subiect a fost amplu dezbătut în repetate rânduri, de către multe persoane. Dar caracteristică pentru Iosif Ţon este acea abordare practică, având implicaţii imediate, a luptei pe care o dăm împotriva păcatului, indiferent de formă. În această luptă ne regăsim ori de câte ori ne opunem răului din lume şi celor care-l promovează. Dar în această luptă, cel care prezintă adevărul nu trebuie să rămână singur, ci alături de el trebuie să fie toţi ceicare cred în Hristos. „Vreau să ştiţi că voi, cei care vă rugaţi în taină, voi sunteţi cei care faceţi biruinţa Evangheliei. Nu predicatorul este cel care biruie; voi biruiţi! Predicatorul este asemenea lui Iosua, care se luptă în vale cu duşmanul. Moise, cel de pe munte, cel care se roagă pentru Iosua, sunteţi voi! Când Moise îşi lăsa mâinile în jos, Iosua era slab şi pierdea bătălia. Aceasta se aplică şi la mine, ca şi la toţi cei care vestesc Evanghelia. Dacă noi slăbim, slăbim pentru că voi aţi lăsat mâinile în jos, pentru că nu v-aţi rugat îndeajuns pentru cei care prezintă adevărul.” 

„Oameni care îndrăznesc să lupte” 

De asemenea, atât în vremuri totalitare, cât şi în cele „normale” avem datoria să îl recunoaştem pe „cel rău şi metodele lui”. Imaginea propusă de Iosif Ţon cu privire la natura bisericii este deosebit de relevantă, fiind într-o directă contradicţie cu ceea ce ar fi dorit stăpânii acelui regim de întuneric. Irozii din toate vremurile au căutat să aducă slăbiciune în mijlocul poporului lui Dumnezeu, propagând idei şi concepţii care să-i nimicească puterea. Adevăraţii martori ai lui Dumnezeu au ştiut să aibă o concepţie corectă despre biserică. „Unii oameni îşi imaginează de cele mai multe ori biserica, asemenea unui spital, un locaş al sufletelor bolnave, o adunare a oamenilor înfrânţi în viaţă, care nu mai pot ţine piept problemelor vieţii acesteia şi care găsesc în religie un refugiu, o alinare, o mângâiere într-o viaţă pierdută. Însă imaginea aceasta este cu totul falsă. Dacă ar fi să comparăm biserica cu o instituţie omenească, în mod corect şi după cuvântul lui Dumnezeu, nu am compara-o cu un spital, ci cu o armată. De ce? Pentru că aici nu vin oameni înfrânţi cum s-ar crede, ci oameni care îndrăznesc să lupte. Aici vin oameni care nu dau înapoi în faţa vieţii, ci oameni care au fost descătuşaţi de sub puterea celui rău şi care au declarat pe faţă război întunericului.” 

„Să stai singur în furtună” 

Dacă există un lucru care provoacă abaterea de la acest ideal creştin al unei biserici luptătoare şi biruitoare, atunci acela decurge din influenţa demoralizatoare a vremurilor pe care le trăim, caracterizate de nelinişte, îngrijorare şi teamă. Iar dintre toate acestea, poate cea mai periculoasă ameninţare este cea a compromisului, a abaterii de pe calea cea dreaptă. „Primejdia de a nu mai merge pe drumul drept, primejdia de a o lua pe ocolite, aceasta este primejdia când vremurile sunt cumplite, vremuri în care oamenii se abat de pe cale, când oamenii o iau razna. Vremuri în care nu ai pe nimeni ca sprijin lângă tine. Vremuri în care nu ai pe nimeni care să te ajute să stai pe calea cea dreaptă. Vremuri în care eşti aruncat fără milă într-o situaţie în care trebuie să stai singur în furtună.” 

„Adevărul, corectitudinea şi cinstea” 

Tocmai în astfel de vremuri, adevăraţii creştini sunt asemenea unor repere morale şi spirituale, stând în picioare atunci când toţi se culcă la pământ, fiind oameni atunci când toţi ceilalţi abandonează acest statut. A fi om, a fi puternic în mijlocul furtunii presupune o experienţă interioară pe care puţini oameni o dobândesc. Înseamnă să ai rădăcini adânci în Sfânta Scriptură şi în Dumnezeu şi să nu te laşi impresionat de desfăşurarea forţelor celui rău sau chiar de propria neputinţă. „Omul adevărat este omul care are principii clare. Are principii sănătoase şi nu le sacrifică. Mai bine moare. El nu îşi calcă principiile dumnezeieşti, iar când e vorba să le aplice, el o face cu dragoste, cu blândeţe. El este în dragoste credincios adevărului. Este omul care se dăruie pentru alţii, care abandonează egoismul mârşav şi meschin şi iese să îmbogăţească pe alţii. Care se revarsă în dragoste spre alţii. Omul adevărat este omul care ţine la principii, care este sever cu el însuşi şi nu încalcă în niciun chip adevărul, corectitudinea şi cinstea.” 

Adevărata sete după Dumnezeu 

Ce ideal deosebit a aşezat Iosif Ţon în faţa celor care erau destinaţi să ajungă „ oameni noi”, după chipul fricii! Fără a vorbi în mod direct împotriva regimului, pastorul Iosif Ţon lovea la rădăcina principiilor de întuneric care stăteau la baza acestuia. De fapt, creştinismul autentic va fi totdeauna o ameninţare pentru oricine doreşte să fie stăpân peste semenii săi, precum şi pentru oricine doreşte să se înalţe împotriva Celui Prea Înalt. Experimentul comunist nu a fost altceva decât o bătălie pentru mintea oamenilor, o încercare de a-i abate de la realitatea lumii spirituale, de a-i arunca în suferinţă şi de a distruge noţiunea de om. Pentru toate aceste aspecte, Iosif Ţon a dedicat predici care să restaureze valoarea umană, care să ne determine să nu fugim de suferinţa pentru Hristos, să credem în realitatea lumii viitoare, să învăţăm abecedarul Evangheliei şi să câştigăm bătălia pentru mintea noastră. Autorul ne-a arătat ce înseamnă adevărata sete după Dumnezeu şi cum putem primi viaţă de la Duhul Sfânt, pentru ca în final, să trăim experienţa unor soluţii neobişnuite pentru situaţii deznădăjduite şi să ne acceptăm pe noi înşine, să nu mai fim cu inima împărţită şi să fim asemenea cu Hristos. 

„Funcţionăm bine… pe bază de dragoste” 

„Când Dumnezeu ne-a conceput, primul lucru pe care l-a realizat a fost ca noi să nu funcţionăm bine decât pe bază de dragoste. Primul lucru de care are nevoie un copil este dragostea mamei lui, nu numai hrană. Dacă un copil nu simte dragostea mamei, dacă un copil nu este înconjurat de iubirea părinţilor, el se usucă în interior. Uitaţi-vă la un copil nedorit şi la un copil căruia părinţii îi spun că e nedorit. Uitaţi-vă cât e de speriat, cât e de complexat şi cât e de derutat în viaţă, copilul căruia nu i s-a arătat dragoste.” În creuzetul urii, minciunii şi fricii, al timpurilor în care experimente aberante se făceau pe naţiuni întregi, cu toţii devenisem nişte copii nedoriţi ai acestei lumi sau concepuţi doar pentru a fi sclavii unui sistem fără milă. Uitând de Dumnezeu, am ajuns să uităm şi de noi înşine, de ceea ce suntem şi de ceea ce putem deveni. Îndoctrinaţi cu o ideologie atee, materialistă şi evoluţionistă în sensul rău al cuvântului, am ajuns să credem că omul este doar un animal evoluat şi că nu există nimic dincolo de mormânt şi de orizontul acestei lumi. Cu toate acestea, Biblia a continuat să strălucească şi în vremuri de întuneric. Ba chiar, lumina ei a fost mai puternică decât în timpuri obişnuite. Cum a fost posibil acest lucru? Minunea descătuşării Cuvântului lui Dumnezeu s-a realizat prin oameni adevăraţi, oameni ai credinţei, oameni ai adevărului, printre care se numără şi pastorul Iosif Ţon. De aceea, această carte apel – „Fiţi oameni” – rămâne valabilă, indiferent de vreme. Nimic nu s-a schimbat, decât doar decorul. Lupta este aceeaşi. 

Octavian D. Curpaş 

Phoenix, Arizona 

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Între lege şi fărădelege

„Cele şapte păcate cardinale”, Cristian Barbosu, Arad, Carmel Print, 2010, 291 p.7PacateCardinale

Se poate constata în ultima vreme, o creştere a interesului pentru aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia, la problemele concrete ale vieţii de zi cu zi. Putem spune că într-un fel sau altul, există nevoia unei redefiniri a creştinismului, în mod deosebit prin realizarea unei apropieri semnificative de problemele cu care ne confruntăm şi la care avem nevoie de o rezolvare autentică. Nu întâmplător, numeroase cărţi de psihoterapie creştină au fost editate şi în limba română, încercând să formeze sau chiar să educe gustul cititorilor în ceea ce priveşte această abordare oarecum neconvenţională în studierea Sfintelor Scripturi.

Cartea „Cele şapte păcate cardinale”, scrisă de pastorul Cristian Barbosu, ne călăuzeşte în lumea fascinantă a înţelegerii mecanismelor de natură sufletească ce stau la baza diferitelor devieri de comportament şi de caracter, descrise simbolic prin noţiunea de cele şapte păcate: mândria, mânia, îmbuibarea, lăcomia, pofta, invidia, apatia.

Cristian Barbosu este păstorul bisericii Metanoia Arad (www.bisericametanoia.ro). Acesta s-a născut la Arad şi a urmat trei şcoli teologice, absolvind (BA) Moody Bible Institute în 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) în 1999, şi Trinity Evangelical Divinity School (PhD) în 2009.

Cristian este căsătorit cu Anne, originară din Franţa şi împreună au doua fete, Tara (8 ani) şi Fiona (12 ani). Printre hobby-urile sale se numără cărţile şi muntele. Cristian Barbosu este autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”, etc.

Idolii inimii

Clasificarea celor şapte păcate are o istorie mai lungă, ce datează din vremea Evului Mediu, fiind într-o mare măsură legată de teologia romano-catolică a vremii. De-a lungul timpului, această sumă de şapte păcate a fost preluată şi de alte curente religioase, dar şi de artă, în speţă de literatură şi film. Este un lucru deosebit faptul că autorul aduce şi în România, într-o versiune modernă, noţiunea celor şapte păcate.

„În istoria bisericii, s-au identificat şapte păcate cardinale sau păcate de rădăcină, stări spirituale ce generează o mulţime de alte păcate în viaţa unui om. Aceste păcate rup relaţii, înşeală, înlănţuie şi mint, distrugând vieţi şi destine. Mulţi nu le bagă în seamă, dând vina pe temperament, obiceiuri, trecut, circumstanţe – ele fiind însă idoli ai inimii, probleme spirituale adânci, cu multe implicaţii şi consecinţe grave.”

Îmbinând cu talent experienţa pastorală cu aceea de pedagog şi psiholog creştin, autorul reuşeşte să trateze într-un mod original şi axat pe studiul biblic, aceste şapte păcate, schiţând şi eventualele remedii ce se pot aplica. Noutatea acestei cărţi constă în faptul că în loc să se rezume doar la o expunere a celor şapte păcate fundamentale, Cristian Barbosu ne pune în faţă şi diferite chestionare de evaluare, ceea ce o transformă practic, acest volum într-un manual, bazat pe întrebări şi discuţii.

„Fiecare trece pe aici”

În acelaşi timp, inserarea unor studii de caz alături de prezentarea diferitelor învăţături biblice generează o atmosferă de prospeţime care atrage pe cititor şi fixează foarte bine noţiunile ce sunt expuse.

„Puneţi-vă centurile de siguranţă, fiindcă astăzi vom trece printr-o zonă de turbulenţă maximă, intrăm pe teritoriul unui păcat care probabil face cele mai multe ravagii printre tineri, dar nu numai. Fiecare trece pe aici, de cel puţin de câteva ori în viaţă. Unii ajungem răniţi, alţii zdrobiţi, puţini sunt victorioşi, dar mulţi căzuţi, chiar omorâţi de acest păcat teribil de puternic, de sălbatic, universal: pofta.”

„Cele şapte păcate cardinale”, o carte vie şi atractivă

CristiBarbosuAvând certe calităţi de povestitor, Cristian Barbosu reuşeşte să capteze atenţia şi să o menţină de-a lungul întregii cărţi, cu o adresabilitate maximă în rândul potenţialului public cititor. Din acest punct de vedere, putem spune că nu avem de-a face cu o carte scolastică şi nici cu limbajul de lemn religios, ci cu o carte vie, plină de dinamism, atractivă, pe care dacă începi să o citeşti, cu greu o vei mai lăsa din mână până nu o parcurgi în întregime.

Dincolo de a da sfaturi „moralizatoare” sau de a genera o atmosferă de predică, discursul autorului se îmbracă în tonalităţi asemănătoare momentelor în care ai sta de vorbă cu cel mai bun prieten al tău. Această calitate deosebită a lui Cristian Barbosu de a se apropia cu înţelegere şi dragoste de cei pentru care lucrează în calitate de pastor, se transferă şi asupra relaţiei dintre el şi potenţialul cititor.

Iubirea nu este o stare, ci o acţiune

„Nu poţi spune Îl iubesc pe Dumnezeu, dacă nu faci nimic să-ţi demonstrezi iubirea. Iubirea, biblic vorbind, nu este o stare, ci o acţiune. Când ştii că există un păcat de care trebuie să te eliberezi şi ştii că acel păcat Îl răneşte pe Dumnezeul pe care tu îl iubeşti, ce faci? Ce iubeşti tu de fapt? Pe cine iubeşti? Păcatul sau pe Dumnezeu?”

Prin astfel de cuvinte, autorul ne conduce către un punct de decizie în care să abandonăm aceste şapte păcate, precum şi ceea ce decurge din ele, având drept fundament iubirea pe care ar trebui să o dovedim faţă de Dumnezeu. Astfel, „Cele şapte păcate cardinale” se constituie ca o pledoarie convingătoare pentru transformarea interioară pe care Dumnezeu doreşte să o realizeze prin intermediul Cuvântului Său. Am putea spune că autorul, coborând de la înălţimea amvonului, vine în întâmpinarea fiecărui om dispus să asculte, să privească, să creadă şi să acţioneze în direcţia eliberării de sub jugul unor păcate care altfel l-ar distruge atât pe el, cât şi pe cei din jurul său.

Octavian D. Curpaş

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Citim Biblia, cât de des o facem?

“La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.”octavian

Evanghelia lui Ioan, 1.1

Se spune că dacă ajungi la Paris vei fi întrebat ce studii ai. Dacă te afli în Londra, lumea va dori să pună întrebări referitoare la originea ta, va dori să afle din ce arbore genealogic te tragi, dacă eşti de neam nobil sau nu. Dacă ajungi la Washington, întrebarea preliminară va fi: câţi bani ai?

Dincolo de aceste expresii ale curiozităţii umane care pe alocuri se interferează în cele trei ţări, dar şi în alte părţi ale lumii, rolul educaţiei rămâne unul decisiv, atât în Europa, cât şi în Statele Unite.

Dar oare câţi “curioşi” din lumea aceasta mare şi atât de diferită ca structură umană, concepţii, tradiţii, cultură sunt interesaţi dacă tu, ca individ, ai printre preocupările cotidiene şi una legată inexorabil de latura spirituală a existenţei, citirea şi studiul Bibliei? Şi nu fac referire la un studiu specializat, academic, ci la o interpretare primară şi extragerea esenţei din cartea de căpătâi a omenirii.

Potrivit unui clasament întocmit de către societatea “Barna Group” (care-i defineşte ca “Bible-minded” pe cei care citesc Biblia, cel puţin săptămânal), oraşul Phoenix se află pe unul dintre ultimele locuri în ceea ce priveşte citirea Bibliei. Ziarul “The Huffington Post” relata că statisticile obţinute în urma studiului de cercetare efectuat prin intervievarea unui număr de 42.855 de persoane (în perioada 2005-2012), au dezvăluit faptul că doar 17% dintre locuitorii metropolei arizoniene cunosc bine Biblia şi încearcă să-şi ghideze viaţa potrivit preceptelor enunţate în ea.

Oraşele Knoxville şi Chattanooga (din statul Tennessee) se află pe primul loc în clasament, cu ponderea cea mai însemnată în rândul americanilor care nu uită să citească Biblia, măcar o dată pe săptămână.

Georgy Fedorovich Morozov, referindu-se la însemnătatea cărţilor şi a cititului, afirma: „Cartea reflectă ca o oglindă lungul şir de secole al vieţii omenirii, istoria luptei sale pentru existenţă, pentru un viitor mai luminos, suferinţele, bucuriile, înfrângerile şi biruinţele sale toate. Iubiţi cartea, îngrijiţi-o şi citiţi cât mai mult. Cartea ne este prieten credincios, de nădejde.”

La început a fost Cuvântul? Da, dar ce simbolizează acum Cuvântul într-o societate? Ce putere poate să aibă asupra lumii acesteia pline de neprevăzut şi de anomalii? Fără a cădea în latura habotniciei, dar privind cu luciditate spre acest aspect existenţial sensibil, trebuie să recunoaştem că pentru lumea în care trăim, cu bunele şi mai puţin bunele ei deopotrivă, înţelepciunea Cuvântului Biblic şi învăţămintele desprinse din el sunt pârghii şi ghidaje de o valoare nebănuită în planul existenţial al umanităţii.

Octavian D. Curpaş Phoenix, Arizona februarie 2013

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

“Semnătura iubirii”- Versuri de Petru Lascău, despre comoara ascunsă în ţarina iubirii divine

SemnaturaIubirii Motto: “Eu, subsemnatul/ Declar că: / VĂ IUBESC!” De mai bine de două mii de ani, crucea de pe Golgota atrage şi inspiră prin valoarea sacrificiului adus de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Poeţi, prozatori, pictori, sculptori şi muzicieni creştini I-au dedicat Celui din Veşnicii, creaţiile lor. Naşterea lui Mesia, botezul Său, coborârea Duhului Sfânt, pildele lăsate de El pentru noi, în Scriptură, dragostea Sa faţă de umanitatea căzută, răstignirea şi învierea sunt tot atâtea subiecte de care cei ce au decis să Îl slujească şi să Îl laude şi prin artă, s-au apropiat cu interes şi cu veneraţie. În rândul făuritorilor de frumos care sunt mai întâi de toate, creştini, se află şi poetul şi prozatorul Petru Lascău, autorul volumului de versuri „Semnătura iubirii”. Printre creaţiile sale se numără de asemenea, “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”. Despre Petru Lascău se poate afirma că este un poet al fiorului religios creştin. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate şi denotă o credinţă profundă. Lirismul lui Petru Lascău are ca element definitoriu iubirea – faţă de Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. „Un mare poet se ridică din Ardealul răstignit de istorie încă odată prin acest fecior de ţărani cât munţii, biciuit de flăcările teologiei şi de pucioasa unor ani amirosind a blestem şi ură şi apostazie, din care Dumnezeul cel viu l-a smuls şi azvârlit ca pe un Iona în pântecul chitului exilului pustiitor. Vorbeşte o conştiinţă şiroind pe crucea veacului în ranele Mielului răstignit de la începutul lumii pentru izbăvirea neamurilor şi a fiecăruia dintre noi,”, spunea despre Petru Lascău, poetul Ioan Alexandru. Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în capitolele, “Ferestre”, “Portrete”, “Satul meu”, “Fulgi albi” şi “Apocalips”. Petru Lascău locuieşte în SUA din anul 1985. Primii 16 ani a locuit la Chicago iar în anul 2001, poetul se mută în Phoenix, Arizona, unde locuieşte şi slujeşte şi în prezent, ca pastor al bisericii „AGAPE” (www.agapearizona.com ). Drumul său în lumea nouă începe mai întâi, în suflet şi în minte: “Cer paşaport de-a emigra/Într-o ţară unde se poate visa.” („Cerere”) Ajuns într-o astfel de ţară, autorul trăieşte în continuare, acelaşi destin nefericit. „Mi-e sufletul uneori/ ca o gară/ în toamnă târzie/ în care opresc trenuri/ si pleacă/ din care nimeni,/ vreodată,/ nu urcă,/ nici coboară.” („Aşteptare”) De fapt, condiţia poetului este aceea de exilat, izolat într-o lume secularizată, de pământean care ştie că singura certitudine rămâne cerul. „Te-aştept, Isuse, ca pe-o-ntoarcere acasă/ Din ţări necunoscute şi ostile.” („Te aştept”) Căutător de absolut, om al credinţei, cu o aspiraţie perpetuă spre eternitate, Petru Lascău crede în idealul creştin. „Un cort/ nu lasă urme/ decât în conştiinţă/ dar şi acolo/ numai dacă alături de el/ din pietre nepângărite/ de daltă şi ciocan/ se ridică altarul.” („Avraam”) De altfel, majoritatea poeziilor sale face trimitere la pasaje binecunoscute din “Biblie”, cu o încărcătură simbolică profundă, cum ar fi mersul pe apă al lui Isus – „De ce să fii doar întâmplare,/ Când Isus umblă încă, pe mare?” („Portret”), cea de a doua venire a Mântuitorului – „va veni, târziu,/ în noapte/ şi numai cei ce vor crede/ vor vedea gloria/ Lui Dumnezeu/ Pe Chipul Său.” („Maranta”) sau vaiurile – „Vai vouă păzitori de legi/ Pe care voi vi le-aţi creat/ Voi cântăritori de muştar şi chimen/ Judecători, scribi şi preoţi,/ Plini de filacterii şi ură.” („Vai de voi”). Poezia creştină a lui Petru Lascău se menţine într-o dimensiune general-umană, trăirile nu sunt hiperbolizate, amplificate, voinţa divină sau firea pământească a omului – „o, Iacov, fiul marilor părinţi/ eşti singur în noaptea din pustie/ cu pofta inimii mereu mai vie/ de case, de avere şi arginţi.” („Iacov”), fiind redate în detaliu şi fără ambiguităţi inutile. Patosul cu care Petru Lascău scrie dovedeşte că are fascinaţia nostalgică şi melancolică a identităţii colective. Deşi un exilat aflat departe de ţară, el păstrează în inimă valorile naţiunii căreia îi aparţine, prin naştere, şi le cântă. Mai mult, sentimentul naţional se transformă la acesta într-o adevărată ars poetica, în care elementele de bază, puse într-o permanentă antiteză, sunt devastatoare prin adevărurile pe care le transmit: „De jarul şi amarul tuturor/ Inima-i o vistierie plină/ Să curgă mierea şi veninul ei/ Prin pana mea de umbră şi lumină.” („Ars poetica”) Dacă în „Ars poetica” latura dominantă a stihurilor este hotărârea, imposibilitatea de a renunţa, mistuirea interioară care cere ca preaplinul inimii să se reverse – autorul asumându-şi aici, rolul de a deveni vocea, exponentul celor mulţi şi îndureraţi – odată cu poemul „Cenuşă”, intrăm într-un nou registru. Asistăm astfel, la o experienţă individuală, particulară, ce îi oferă lui Petru Lascău ocazia de a se metamorfoza într-un Francois Villon mioritic. Asemenea lui Villon, care se întreabă, „Dar unde sunt zăpezile de altădată?”, Petru Lascău este răscolit de „dorul zăpezilor de altă dată”, ce îi „bate-n porţile închise.” Dacă mai devreme, acesta afirmă că „inima-i o vistierie plină”, acum, prin contrast, spune: „mi-e visteria inimii prădată/ şi e târziu în goalele-i culise.” („Cenuşa”) Sentimentul neputinţei, al tragismului condiţiei umane, al imposibilităţii de a depăşi limitele sunt perfect redate de Petru Lascău printr-un adverb de timp . Acel „târziu” din „Cenuşă” devine „prea târziu”, în „Umbre adormite”: „E prea târziu să mai visez/ când doru-i aripa de lemn/ la albe feciorelnice zăpezi/ trecute-n pasul timpului solemn.” Albul zăpezii este atributul purităţii interioare, ce face trimitere la Cartea Apocalipsei. Încărcătura simbolică şi teologică a textului este bogată, sugerând durere, însingurare, dar şi o continuă căutare. Aceeaşi căutare pe care o întâlnim la Eminescu, atunci când vorbeşte despre condiţia Luceafărului eminescian. „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine;/ Cum izvorând îl înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul…”, spune Mihai Eminescu în „Luceafărul”, în timp ce Petru Lascău vorbeşte despre un ocean interior. Dramatismul versurilor lui exprimă foarte bine condiţia poetului, a celui care prin artă ajunge să se identifice cu Divinitatea. Aşa cum lumea a fost creată prin Cuvânt, şi universul poetic a lui Petru Lascău se întrupează tot din cuvânt: „O singură suferinţă/ mi-a mai rămas./ E dorul de-a naşte/ Creând: cuvântul fără seamăn/ Ce creşte în mine/ Din acel ocean interior…” („Ocean interior”) Petru Lascău se află în căutarea înfrigurată şi patetică a nemuririi. Poetul Petru Lascău ştie că nemurirea poate fi atinsă prin opera care rămâne în urmă. Creştinul Petru Lascău are certitudinea că nemurirea se obţine în urma credinţei şi a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Dacă Hyperion Îi cere Creatorului – „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire”, prin contrast, Petru Lascău declară că are puterea de a renunţa, tocmai pentru că în sine, „creşte…nemurirea”: „Renunţ mereu la tot ce-i trecător/ La tot ce poate să farmece privirea/ mi-e doru-n piept cu-atât mai arzător/ cu cât îmi creşte-n muguri nemurirea.” Şi totuşi, frământările dramatice ale poetului sunt departe de a se fi încheiat. Până să atingă certitudinea nemuririi, Petru Lascău ne mărturiseşte: „păşesc încet prin vântul rece/ spre Patmosul exilului din mine/ tot mai bătrân cu ora care trece/ şi mai senin cu ora care vine.” („Amurg singuratic”) Eul poetic traversează o serie de metamorfoze. Lumea sa interioară nu este una viguroasă, nu se detaşează prin vitalitate, iar Patmosul, o exprienţă dusă la extrem, devine un termen simbol, o invitaţie la meditaţie şi la cunoaştere. De altfel, îmbătrânirea fizică („tot mai bătrân cu ora care trece”) conduce la o maturizare, la o înţelepţire a poetului, care îl face să accepte cu seninătate („şi mai senin cu ora care vine”) amurgul vieţii. În poezia lui Petru Lascău, timpul, ora se desfăşoară, evoluează, „între oglinzi”. Oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei. „E mult prea multă bucurie pură/ În zborul timpului între oglinzi/ Că s-ar putea de mâna ţi-o întinzi/ s-apuci eterna cerului aură.” („Oglinzile albastre”) Sentimentul creştin, emoţia creştină sunt subsumate în poezia sa luminii sacre, exprimată prin metafora „eterna cerului aură”. Dacă la Lucian Blaga întâlnim dualitatea „lumina mea/lumina altora”, la Petru Lascău, lumina este una singură şi ea invită la cunoaşterea Divinităţii prin contemplare şi rugăciune, care izvorăsc în „bucurie pură”. De altfel, dacă Petru Lascău are vreo fobie, atunci aceasta este legată de cei cărora sentimentul creştin le este străin. „Mă tem de cei ce nu se roagă/ Cu cea mai terifiantă fobie/ A veacului nostru mare urgie/ Mă tem de cei ce nu se roagă.” („Fobie”) Veacul nostru este caracterizat de flagelul necredinţei, al absenţei credinţei sau al unei false credinţe. Petru Lascău reuşeşte în doar câteva versuri să facă o radiografie a societăţii contemporane, în care lipsa legăturii cu Divinitatea are ca rezultat îndoiala şi sărăcia sufletească, ambele concretizate în nimicirea stării de iubire. „Nu pune la probă iubirea/ Acest crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare. Mai mult, iubirea înseamnă cuplul adamic, ce le-a servit de model clasicilor. Poezia „Semnătura iubirii”, care dă şi titlul volumului, vorbeşte despre eros ca un sentiment fundamental, întemeiat odată cu lumea. „La marginea cărărilor din noi/ lăsaşi iubirea ca pe-o semnătură/ c-o descifrăm de-atuncea amândoi/ purtând pe frunţi a cerului aură.” Poezia erotică a lui Petru Lascău stă sub acelaşi semn al divinităţii. „Privirea Ta ne-nseninează zarea/ Mereu mai pură-n sfinte limpezimi/ Sub paşii noştri se despică marea/ Mirositor a miei şi a azimi.” („Semnătura iubirii”) Natura asistă la nunta celor doi, care ia proporţii cosmice. Elementele acvatice – marea, limpezimile sfinte – simbolizează permanenta regenerare spirituală. Trimiterea biblică la momentul traversării Mării Roşii de către poporul evreu este evidentă şi denotă idealitatea, perfecţiunea. Elementele acvatice predomină şi în poezia naturii, la Petru Lascău. „Pădurile ude de ploile verii/ jilavele temple cu umbrele verzi/ te cheamă în taină visarea să-ţi pierzi/ o pecete de vânt pe aripa serii.” („Pădurile„) Metafora „pe aripa serii” sporeşte misterul, taina. La fel ca şi Magda Isanos, care îşi doreşte să simtă „beţia plantaţiei ce moare inundată”, Petru Lascău ştie să dea o înfăţişare paradisiacă naturii, menită să indice vitalitate şi trăiri intense. Acelaşi element acvatic, de data aceasta luând proporţii de potop biblic – „potop de vinuri”, „lacrime” – este reluat şi în poemul „E prea târziu”, sugerând din nou, abundenţa, bogăţia. „E un exod de mere coapte peste sat/ oştiri de care vin îmbelşugate/ potop de vinuri iară s-a lăsat/ din lacrime de soare-nsângerate.” Satul lui Petru Lascău este posesorul acelei spiritualităţi populare pe care Lucian Blaga a definit-o exemplar, atunci când a afirmat: „eu cred că veşnicia s-a născut la sat.” La rândul său, George Călinescu vorbea despre „o lirică a liniştii şi a fericirii rurale…”, care se regăseşte şi în versurile lui Petru Lascău. Contemplarea vieţii la ţară, cu evenimentele sale cotidiene îndeamnă la seninătate şi denotă o stare de bine, ce rezultă din frumuseţea peisajului românesc. La Petru Lascău, imaginile sunt vizuale, senzoriale, iar contururile clare şi vaste. Acelaşi fior cosmic, care aminteşte de poemele lui Eminescu, se simte şi în scrierile sale. În „Salcâmul”, poetul aduce un adevărat elogiu vieţii rustice. „O, prietene,/ de-ai şti să ascuţi/ pledoaria unui singur/ salcâm înflorit!” La Petru Lascău, poezia naturii este de inspiraţie folclorică, amintind de stihurile lui Vasile Alecsandri – „este şi doină din fluier de fag/ lacrimi de dor şi de drag”. Frumuseţea clasică a versului – „albul din turme de miei/ arome de fân şi floare de tei” („Impresii de Crăciun”) redă spiritualitatea spaţiului românesc, păstrând sobrietatea şi simplitatea ritmului popular. Universul poetic al lui Petru Lascău este complex şi metaforic şi prin excelenţă, pacifist. „Să-nfrângem ura prin cântare/ s-aducem pacea sfântă pe pământ/ cântând din harfa ta nemuritoare/ să dezrobim popoarele prin cânt.” („Harfa lui David”) Asemenea lui Blaga, Petru Lascău este în acelaşi timp un autor modern, dar capabil de a pãstra legãtura cu fondul arhaic, ancestral. Aspiraţia sa spre absolut, reflexivitatea, condiţia de exilat sunt admirabil exprimate în aceeaşi „Aşteptare”: „Pe pe peronul veşnic pustiu/ Sub ceasul/ Cu arătătoarele rupte/ Mă aştept pe mine/ Singur şi tăcut/ Privind la crizantema/ De plastic, ofilită/ Ce mi-o voi dărui/ Spunându-mi:/ – Bun venit!/ – Sau Adio!” Să urmăm îndemnul lui Ioan Alexandru – „Ascultaţi-l pe Petru Lascău, poet-păstor ridicat pe crucea limbii române la acest sfârşit de mileniu” – şi să descifrăm „Semnătura iubirii”. Octavian D. Curpaş Surprise, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Mituri americane : “Cine vrea să facă rost de armă, tot face rost”

octavianOctavian D. Curpaş– Phoenix, Arizona Recentul masacru de la şcoala din Newtown, Connecticut, este un semnal de alarmă pentru societatea americană, ale cărei standarde morale s-au redus simţitor în ultimii ani. Armele de foc se află la dispoziţia oricui şi sunt doar mobilul prin care se poate pune în aplicare ceea ce copiilor li s-a inoculat deja in minte din filmele cu crime, cu care aceştia îsi alimentează imaginaţia încă de la o vârstă mică. Guvernatorul acestui stat, Dannel Malloy, a spus că “răul a vizitat această comunitate în ziua de vineri”. Şcolile din care binele a fost dat afară (copiii nu mai primesc nici un fel de educaţie morală) sunt vizitate tot mai des de acest “rău”. Vina o poartă în primul rând, societatea, care este refractară în a-şi găsi un timp minim pentru a stabili cauzele ce conduc la astfel de situaţii. Dacă încerci să discuţi despre violenţa propagată în toate filmele şi despre liberalizarea accesului la arme, nu te ia nimeni în seamă. Se discută puţin despre aceste lucruri, în general doar când au loc astfel de masacre. Oamenii s-au obişnuit deja să nu facă nimic în acest sens. Ce măsuri se pot lua pentru prevenirea altor evenimente de acest gen (nu numai în şcoli, dar şi în alte locaţii)? Din păcate, nu cred că există un remediu imediat. Ar trebui să se înceapă prin a-i educa pe copii împotriva violenţei si a restricţiona accesul la materialele care le sădesc în minte astfel de idei, continuând cu îngradirea accesului la arme. Dacă legea ar interzice aceste arme, sunt convins că numărul masacrelor ar scădea. Americanii au urmatorul mit: “Cine vrea să facă rost de armă, tot face rost”. Acesta nu este un argument, nu are nici un suport logic. În acest caz, ar trebui să se liberalizeze de pildă, şi drogurile. Prietenii mei care sunt proarme spun că accesul la arme îi protejează împotriva unui eventual regim totalitar. Cine ştie cum se mai schimbă situaţia pe viitor? Dacă populaţia din Siria ar detine 10% din armele pe care le au cetăţenii americani, regimul Assad ar fi căzut demult, spun ei. Ar trebui să fie obligatoriu un examen psihologic atent pentru cei care încearcă să achiziţioneze o armă, iar deţinerea permisului de port-armă ar trebui sa impună controale periodice pentru a se stabili dacă posesorul armei este pe mai departe o persoană fără probleme psihice. În SUA există mai multe arme pe cap de locuitor decât în oricare altă parte a lumii. Americanii sunt de părere că dreptul de-a purta armă este “sfânt”, fiind stipulat în al doilea amendament al Constituţiei, ceea ce înseamnă mult pentru ei. Cred că majoritatea nu gândesc mai departe de atât. Ei consideră că acest amendament ne separă de alte ţări ale lumii. Libertatea, inclusiv aceea de-a purta armă, îi face mai puternici decât orice altă naţie de pe glob. Este clar că “plusurile” şi “minusurile” nu sunt analizate în mod serios. C e este mai important: să ne credem liberi şi diferiţi faţă de toată lumea sau să reducem numărul unor astfel de mascare şi copiii noştri să fie mai siguri în şcolile americane?

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)