Category Archives: Articole Marina Glodici

Despre mandrie si invidie – de Marina Glodici

Se spune că nu ceea ce face un om este important ci de ce spirit este călăuzit atunci cândGlodiciMarina face acel lucru. De obicei, oamenii sunt confuzi în ceea ce priveşte spiritualitatea şi îmbrăţişează uneori idei care le pot influenţa în bine sau mai puţin bine sufletele. În copilărie,  bunica ne spunea poveşti şi parabole despre cât de urât este să fi mândru sau îngâmfat ori încrezut; ce macabră poate fi invidia şi cât de groaznic şi ruşinos este să practici minciuna. Cât e de frumos şi demn pentru un om să fie întotdeauna simplu, modest, el însuşi,  să fie corect cu toată lumea, sincer şi generos cu cei care greşesc. “Nu contează cum se poartă cei din jurul tău. Tu trebuie să fii dreaptă, bună, sinceră şi să-i iubeşti ca şi cum ar fi perfecţi”. Asta m-au învăţat pe mine părinţii şi bunica mea. Eu i-am luat în serios şi pe parcursul vieţii am ajuns la concluzia că e bine să fii aşa, deoarece cu cât ierţi şi eşti mai generos cu atât devii mai puternic şi mai independent de situaţiile din jur.  Greu, mi-a fost, mărturisesc sincer, când am descoperit invidie şi mândrie la cei care se pretindeau că sunt… perfecţi…E greu să explici răutatea care izvoreşte din invidie şi orgoliu exagerat al celor care zic că sunt buni şi nu sunt deloc… purtând masca unei false umanităţi… De obicei pomii se cunosc după fructe, iar oamenii după fapte.

E o regulă şi asta se stie, că oamenii mândri sunt snobi. Ei întotdeauna caută să salveze aparenţele, să arajeze “vitrinele” cum nu se poate mai bine… dar când intri în “magazin” vezi că este gol…Nu mi-a plăcut niciodată acest gen de oameni şi am fugit din anturajul lor. Cu toate acestea, de asemenea oameni te loveşti mereu pe drumul veţii şi unii chiar mi-au pricinuit multe necazuri. Şi asta pentru că, plini de invidie au încercat prin bârfe şi alte manifestări deviante să atragă asupra mea ocara… Şi ce clar spune Biblia despre acest fel de indivizi care “aruncă ocară asupra aproapelui lor”!.. Ce pedeapsă va fi pentru acei farisei fie că sunt conştienţi fie că nu! Într-un psalm se specifică detaliat cine va locui cu Dumnezeu “în cortul Său” (Psalmul 15)

Mă întreb, oare, ne analizăm noi, câtuşi de puţin, de ce duh suntem călăuziţi? Pentru că am putea face comparaţie … Fiecare duh are roada lui.  Duhul sfânt are roada următoare: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu există lege”. (Galateni capitolul 5 cu versetele: 22 şi 23).

Cu ani în urmă, am ascultat o prelegere despre comportamentul uman şi cineva a spus că “omul inferior va invidia întotdeauna pe cel superior”. Cel superior era considerat în contextul respectiv, omul modest, decent,  creativ, bun, jovial, fidel şi sincer.  Invidia şi mândria sunt, aşadar, o roadă spirituală rea care stă la baza multor fapte ce conturează egocentrismul unui individ fără educaţia celor şapte ani de acasă şi până la urmă fără autoeducaţie.

Un mare teolog şi om al credinţei spunea că trebuie să fim mulţumiţi cu ceea ce am primit la naştere de la Dumnezeu. Pentru că fiecare fiinţă de pe pământ   nu s-a născut la întâmplare şi este unic. Creatorul nostru a pus talente în noi toţi,  şi un potenţial de a face binele şi de a alege acest lucru. Desigur, într-o varietate, ca să fim diferiţi şi totuşi uniţi în diversitate. “Adevărul spiritual este înţeles numai de o inimă curată, nu de o minte ascuţită. Nu este problemă de profunzimea intelectuală, ci de o puritate a inimii”…(Oswald Chambers).

Cum poţi să învingi mâdria şi invidia din inimă? Doar prin dragostea izvorâtă din Duhul Sfânt şi nu cu  o “dragoste natuală, dar coruptă de minciună”, cum susţinea  Francis Bacon. Dragostea este cel mai bun lubrifiant din lume. Ea reduce la minim fricţiunile din societate. Ea nu este egoistă, nu se “umflă de mândrie”,  preţuieşte pe cei din jur, iartă totul… E un mod de viaţă..

Aşadar, “Dacă vrei să devii bun, dă-ţi seama întâi că eşti rău”, spunea E. Zola.  În ceea ce priveşte invidia, închei cu un citat de Victor Hugo: “Pietrele nu sunt aruncate decât în copacii încărcaţi cu fructe de aur”.

Marina GLODICI

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

IERTAREA CARE NE DĂ PACEA

GLODICI-Marina-wbDe-alungul vieţii, cu toţii am avut şi avem o mare nevoie de a fi iertaţi pentru a ne împăca şi a menţine relaţiile sociale armonioase.

Atunci când greşim, chiar şi unii faţă de alţii, greşim în primul rând faţă de providenţă ale cărei legi ne condamnă în mod clar şi obiectiv. A ne cere iertare în primul rând de la Dumnezeu şi a regreta faptele din trecut, respectiv pocăinţa este o condiţie esenţială pentru a primi iertarea prin jertfa Domnului Isus care a executat pedeapsa pentru păcatele noastre ale fiecăruia. Aşadar, iertarea divină este mijlocul prin care ni se spală haina conştiinţei şi devenim curaţi. Aceasta este iertarea care ne dă pacea interioară, o pace care întrece orice logică omenească şi mai mult, nu mai depinde de împrejurările vieţii. Însă, pacea aceasta include şi iertarea faţă de semeni şi în special a duşmanilor de care nu ducem lipsă niciunul dintre noi.

Am întâlnit oameni care duc povara neiertării în ei şi se rănesc pe zi ce trece, nelăsând din orgoliul lor şi nevrând să accepte imperfecţiunile altora. Conflictele acestea unele sunt justificate, însă nu sunt benefice pentru pacea şi odihna noastră sufletească. Cât depinde de noi, trebuie să invăţăm să trăim în armonie cu toţi oamenii.

În societate se zice că familia (în care te naşti) ţi-o dă Dumnezeu, iar prietenii ţi-i alegi tu. Şi aşa este. Nu putem fi chiar toţi prieteni. Doar cu cine avem afinităţi comune, dar putem totuşi, trăi în linişte, tolerându-ne unii pe alţii şi având răbdarea care stă la baza fericirii noastre chiar, dacă ţinem cont că în anumite condiţii chiar şi cei pe care ii iubim ne greşesc şi ii iertăm fără şovăire.

Iertarea este motorul care face ca viaţa să meargă mai departe. Este noul început al fiecărei zile chiar şi înourate şi o poate face să pară însorită. Iertarea este veriga dragostei care leagă inimile unele de altele prin compasiune şi înţelegere. Este acordarea unei sanşe permanente de schimbare a celuilalt, iubindu-l ca şi cum ar fi perfect. Este o acţiune de generozitate pe care o putem învăţa de la Dumnezeu care ne iubeşte şi are răbdare faţă de noi până înţelegem nevoia de a-L primi în viaţa noastră.

Sunt multe feluri de a ierta. Unii spun că iartă, dar nu uită. Alţii nu pot accepta fericirea altora şi aceştia sunt invidioşii pe care trebuie să ii eviţi toată viaţa. Deoarece acestora chiar dacă le ierţi toate faptele făcute faţă de tine, ei se vor simţi îndreptăţiţi şi vor continua să aibă acelaşi mod de a gândi. De aceea este şi zicala aceea că “oamenii nu te iartă dacă eşti fericit”. Iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde, spunea cineva odată.

A greşi e omeneşte, dar a ierta este dumnezeieşte. Am avut o perioadă când am descoperit cât rău mi-au făcut unii oameni care de altfel mă linguşau şi m-am mâhnit în inima mea, purtând în mine regretul că nu mi-au fost prieteni adevăraţi. Unii nu contenesc să rânjească batjocoritor, dar drumul spre iad îl poţi parcurge şi râzând. Trebuia să mă nasc în alte vremuri… Deh! Asta e părerea unor persoane de care mi-e milă. Numai că cine râde la urmă, râde mai bine.

Cu timpul, această amărăciune s-a risipit precum ceaţa într-o zi de iarnă şi soarele iubirii m-a făcut să văd lucrurile într-o lumină mai mare. Deşi nu şi-au cerut niciodată iertare de la mine şi au continuat, într-o măsură, aceeaşi obsesie şi comportament de prost gust (care denotă lipsa de instrucţie şi de caracter, în ciuda faptului că unii se ţin şi educaţi) am iertat oamenilor ce mi-au făcut şi mi-am spus că toate lucrurile lucrează spre binele meu dacă mă încred în Dumnezeu. Există o zicală care spune că dacă faci bine, bine aştepţi. Mai devreme sau mai târziu, provindenţa răsplăteşte fiecăruia după faptele sale.

Frica de Dumnezeu este o condiţie sinengvanon pentru a acţiona cu înţelepciune şi tact în societate. Dar dacă cineva şi-a pierdut simţul omniprezenţei divine are nevoie de a se opri din drumul lui, să asculte. Adevărul întotdeauna iese la iveală. Pentru că „adevărul este suveran şi nu va permite ca oamenii să îşi bată joc de el . Şi este uşor de găsit pentru că el încearcă să ne găsească pe noi. Ascultarea este marea problemă şi lipsa disponibilităţii de a asculta este cauza întunericului (interior, aş adăuga eu) prelungit”, spunea A.W. Tozer. Aşadar, haideţi să fim adevăraţi, să ne iertăm in lumina dragostei de oameni. Mai întâi însă ca şi cum Dumnezeu v-ar ruga prin mine, vă rog fierbinte pe fiecare, împăcaţi-vă cu Dumnezeu şi unii cu alţii. Acest lucru va face să fie posibile, noi perspective de conlucrare, şi va deschide izvorul creativităţii ce va aduce soluţii tuturor problemelor materiale şi spirituale din societate.

Există o categorie de oameni care nu au nimic sfânt, joacă grosolan şi chiar diabolic. Faţă de aceşti oameni Biblia ne învaţă următoarele: „Cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. Cui datoraţi frica, dati-i frica” (de lege). Aşadar, scopul nu scuză mijloacele niciodată! Chiar daca cineva nu crede in Dumnezeu este obligat.să respecte legile statului unde trăieşte şi principiile care stau la baza unei societăţi umane.

Marina GLODICI

Cluj-Napoca

6 martie 2013

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)