Sunt cunoscute, faimoase, dar put a mortăciune…

Multe biserici astăzi sunt ca cea din Sardes, doar le merge numele că trăieșc, toată lumea știe de ele, sunt pe net, dar în realitate sunt moarte. Spurgeon spunea despre ele că au schimbat slujirea în profesie. „Ştiu faptele tale…” Ei performează. Au succes după standardul showbiz-ului dar sunt moarte după standardul lui Dumnezeu.

Sunt moarte pentru că dragostea e doar pe buze și uneori e scoasă de la naftalină, ca și cum ar fi un obiect, doar pentru cei ce „merită” iubiți.

Sunt moarte pentru că duminica sunt cu mâinele pe sus la „închinare” iar în restul zilelor sunt la fel ca morții. Nici o diferență. Duhul Sfânt a plecat de mult dar „programele artistice” și sintetizatorul dă falsa impresia că încă e acolo.

Sunt moarte pentru că sunt fixe. Monumente imbălsămate. Au rămas anchilozate în tradiții, forme, programe artistice, în diplome agățate în cui, în poziții ținute cu dinții, pe poziții defensive și în predici tip conservă…

Sunt ca Marea Moartă pentru că nu dau mai departe ci numai primesc. Paharul lor nu ajunge plin de dă peste el, pentru că nu se mai umple de prezența lui Dumnezeu. Vin la Dumnezeu ca la un Mos Crăciun ce le împarte cadouri. Vin la slujbe ca să servească un “meal” la „drive-thru”.

Sunt moarte pentru că mădularele nu sunt interdependente. S-au separat, au ridicat garduri confesionale, de grup, de neam, de network, de vârsta, de avere, de educație… Cred că pot funcționa singuri sau în clacă, uitând de faptul că se auto distrug.

Sunt moarte pentru că nu s-au adaptat la mediul în care trăiesc. A venit întunericul și nu mai luminează. A venit frigul urii și nu s-a îmbrăcat cu dragoste. A venit căldura senzualismului și nu s-a îmbrăcat cu Armătura Duhului. A venit războiul și ei se odihnesc.

Sunt moarte pentru că au diluat Adevărul care le ținea în viață. Trăiesc după poftele lor agățânduse de harul ieftin. Nu mai privesc în oglinda Scripturii pentru că nu vor să știe că sunt murdari.

Sunt moarte pentru că nu mai au putere să ierte, să înteleagă și să accepte pe cel căzut sau pe străin. Nici nu primesc cu bucurie pe prinșii de război ce s-au întors acasă.

Le merge numele că traiesc, dar sunt moarte pentru că nu se mai reproduc. Sunt sterpe și înbătrânite.

„Totuşi ai în Sardes câteva nume care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici.”

Este o speranță pentru ca sunt câțiva care nu s-au mânjit. Sunt vrednici pentru că sunt îmbrăcați în alb. Sunt vrednici pentru că nu mai trăiesc prin ei și penru ei. Nu sunt doar membrii ci mădulare în Trup. Sunt o Biserică vie care dă mai departe viață. Este Biserica a cărui Cap este Hristos și îi curge prin vene putere de la Duhul Sfânt. Sunt cei care vor umbla împreună cu Hristos. Ești și tu printre ei?

Dorin Pele

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Erau goi si nu le era rusine…

Citeam zilele acestea un eseu a lui Alain Besancon care spunea, printre altele, că în Franţa biserica a pierdut în cincizeci de ani, trei sferturi din practicanţi. În România nu se vor face niciodată astfel de statistici pentru că nu există ideea de ortodocşi practicanţi, baptişti practicanţi, catolici practicanţi. Există doar biserici goale în care poporul intră în vremuri de caniculă, la cununie şi la alte momente de cumpănă sau sărbătoare.
Bisericile trăiesc plenar în filosofia evenimentului, a acelui fast programat, în care rutina este devorată pentru câteva ceasuri, dar care victorioasă se reîntoarce din abis, mai puternică şi mai încrezătoare.
Preoţii corupţi, şmecheri şi avari , pastori făcuţi peste noapte din ingineri mediocri, predici nepregătite, liturghii împovărătoare, neimplicarea socială, lipsa răspunsurilor la întrebările generaţiei cu gel, mărginimea viziunii cristice, compromisul, neputinţa reproducerii, iată factorii care au golit bisericile de Duh şi de oameni.
Lipsa acestora din biserică se vede în societate, în cotidian, în şcoli, pe stradă, în crâşme, prin parcări, parcuri, closete, TV.
Citez pe Paul Evdokimov „creştinii de azi sunt eretici în viaţa lor şi fac o teologie de eunuci (pot famenii să vorbească despre zămislire? se întreba sfântul Atanasie) chiar atunci când este corectă, o asemenea teologie miroase a moarte”.
Trăim în adevăr într-o lume postcreştină din care Dumnezeu este exclus ca un tată incomod, dus la azil. Micile răbufniri de spirit din lumea teologică sunt un fel de aerobic dizgraţios, făcut de americance obeze de Mc’Donalds.
Soluţii rapide nu sunt pentru că gerovitalul pe care l-am încercat nu face aşteptarea…
Simt în mine urlând neputinţa…
Laşitatea se măsoară în lacrimi furişate în colţuri de vise ratate…
Bisericile goale au sunet de tălăngi legate la gâtul lui Charon, ce ne va trece într-o zi gratis Stixul.

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)