Jertfe anonime şi mărturii de spirituale într-un remember al luptei românilor pentru libertate în perioada comunistă

petru_lascau_dec10Motto: „Întoarcerea la valorile iudeo-creştine pentru renaşterea spirituală a neamului înseamnă întoarcerea la Biblie pentru a ne lăsa schimbaţi, renăscuţi de ea.”

„Paşi spre lumină” de Petru Lascău este o culegere de proză şi eseuri creştine care de la început, impresionează prin sinceritatea exprimării şi prin modalitatea plastică, vizuală, de a reda sentimentele trăite în anii grei de dinaintea căderii comunismului în România. Evocând o perioadă tulbure şi marcată de multă suferinţă cauzată de represaliile regimului totalitar împotriva celor care Îl căutau pe Dumnezeu, această carte se constituie ca o colecţie vie de mărturii trăite în acea perioadă. Printre eseurile şi povestirile din volumul „Paşi spre lumină” se numără „Dar cea mai mare dintre toate este Dragostea…”, „Mereu o nouă apă curge-n vaduri”, „Abisul”, „Lumina”, „Tricolorul”,  „Noapte de Ajun”, „Intrusul”, „Noaptea preasfinţită”.

Petru Lascău devine cunoscut în lumea scrisului graţie volumelor de proză “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”, “Lupta cu somnul” şi “Memoriile lui Eutih”.  Domnia sa este pastor al bisericii “Agape” din Arizona.

Din întuneric la lumină

Odată cu volumul „Paşi spre lumină” remarcăm talentul deosebit al lui Petru Lascău de a îngemăna într-o singură expresie, credinţa în Dumnezeu şi sentimentul suferinţei în faţa unei realităţi crude şi nemiloase – realitatea comunistă – ce căuta să înăbuşe orice dorinţă de libertate. Iată de ce, prin eseurile scrise în acea perioadă, ne este oferită şansa de a retrăi o epocă „de aur” care din fericire, avea să apună la scurt timp după aceea. Pentru cei care au trăit în acea perioadă, cartea „Paşi spre lumină” va fi o ocazie de întoarcere în timp, un fel de remembering al unei vremi când afirmarea credinţei în Dumnezeu te-ar fi costat în mod sigur, libertatea. Prin nenumărate fire de povestire ce se împletesc cu descrieri simbolice, autorul reuşeşte să proiecteze fragmente de timp şi spaţiu ce îţi insuflă dorinţa de a nu lăsa ca astfel de lucruri să se mai repete vreodată. Poate că tocmai acesta este mesajul central al cărţii, şi anume, ca prin mărturii ce au fost prinse din memoria timpului în această carte, nimeni să nu uite că actuala libertate de care ne bucurăm cu toţii, a fost câştigată cu multe jertfe anonime sau ale unor comunităţi care au ştiut să lupte atunci când a sta pentru Dumnezeu însemna de fapt, să rămâi singur în faţa unui duşman necruţător. Amestec de lumini şi umbre, cartea „Paşi spre lumină” ne călăuzeşte în final, conform celebrului dicton Per aspera ad astra, din întunericul necredinţei, la lumina libertăţii de a ne închina lui Dumnezeu. Persoane şi momente se detaşează astfel, din galeria întunecată a vremii când a fi creştin însemna să fii un trădător al „cauzei”, în scopul de a ne oferi deopotrivă mărturie şi exemplu, de a da o pildă pentru cei care fie nu au ştiut, fie nu au avut ocazia să trăiască experienţa oamenilor credinţei.

Iosif Trifa şi Oastea Domnului

Din rândul acestor persoane se remarcă în mod deosebit, personalitatea părintelui Iosif Trifa, căruia in memoriam prilejuită de centenarul naşterii sale, i se oferă un consistent articol ce ne atrage atenţia asupra unui om care a ştiut să trăiască şi să moară pentru Dumnezeu. Astfel, aflăm cum Iosif Trifa „s-a născut în satul Certege, din judeţul Turda, la 3 martie 1888. Era al patrulea fiu din cei şapte ai familiei  Dimitrie şi Ana Trifa. În anul 1900, îşi începe gimnaziul la Beiuş, iar în 1907, devine  student la teologie, la Sibiu. La terminarea studiilor de la Sibiu, în 1910, acesta ajunge învăţător în Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu.” Originea umilă a lui Iosif Trifa nu prevestea cu nimic destinul de excepţie pe care avea să îl împlinească. Un om din popor, dar simţind împreună cu cei de un neam cu el, un om de jos, dar înălţat printr-o credinţă vie în Dumnezeu, Iosif Trifa ne uimeşte ori de câte ori îi citim biografia şi ori de câte ori avem ocazia să-i vedem lucrarea pe care a început-o pe pământul românesc. Viaţa a fost crudă cu Iosif Trifa, astfel că „începând din 1912, când i se naşte primul copil, o fetiţă pe nume Olimpia, pentru tânărul preot începe calvarul unei cumplite suferinţe. Fetiţa îi moare în anul următor. Al doilea băiat, Gheorghe-Titus se stinge la fel, la vârsta de un an, lăsând zbucium şi lacrimi, tinerei familii. În anul 1916, familiei Trifa i se naşte cel de al treilea copil, care în amintirea celui de curând mort, primeşte tot numele de Gheorghe-Titus. Titus este singurul copil rămas în viaţă. În anul 1918, se naşte Augustina, fetiţă care ar fi trebuit să fie mângâierea primului rod pierdut. Izbucneşte în acea perioadă o epidemie de gripă, se îmbolnăvesc grav, atât fetiţa, cât şi soţia. Moare mai întâi mama, apoi fiica.” Ne putem gândi câtă durere a îndurat Iosif Trifa şi bineînţeles că părea greu de crezut că după astfel de pierderi sufleteşti, el avea să înceapă marea lucrare de redeşteptare spirituală din România acelor vremuri. Rememorând perioada respectivă, Iosif Trifa consemna: „Domnul ne atrage în diferite chipuri la pieptul Său. O, cum nu înţeleg oamenii că şi necazurile şi suferinţele, încercările şi izbeliştile vieţii ne sunt o atragere a Domnului, ca să ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El şi să ne rezimăm în El şi în odihna Lui.” Astfel, moartea celor dragi l-a urmărit toată viaţa, ca un îndemn sfânt de a trăi pentru cer. „Începând din 1919, Iosif Trifa începe să scrie şi să publice la o serie de reviste şi ziare, tot felul de scrieri, plin de credinţă şi dragoste pentru Isus Hristos Domnul.” Mai aflăm cum în anul 1922, a apărut primul număr al revistei „Lumina satelor”, publicaţie creştină destinată promovării şi regenerării spirituale a naţiunii române. Prin intermediul acestei lucrări, în cursul anului 1923 se conturează o mişcare de trezire spirituală şi „renaştere duhovnicească a societăţii româneşti”, care avea să se numească Oastea Domnului.

 

Cuvintele lui Petru Lascău se întreţes în mod armonios cu diferitele cugetări ale lui Iosif Trifa şi astfel, avem ocazia să retrăim o vreme plină de tumult din istoria României şi să înţelegem că Dumnezeu a urmărit în acea epocă să înalţe sufletele românilor către El, înainte de începe perioada cea mai tristă din istoria României, cea a comunismului ateu. În acest sens, Petru Lascău ne propune o temă de meditaţie profundă, spunând: „În nemăsuratul Său har, Dumnezeu pregăteşte adăpostul înainte ca furtuna să se dezlănţuie. Oastea Domnului a fost o asemenea poartă deschisă spre victorie.” Şi mai departe, autorul pune o întrebare retorică: „Ce s-ar fi întâmplat în istoria noastră, dacă nu se respingea şansa divină de pregătire prin trezirea Oastei Domnului pentru marea confruntare cu ateismul militant comunist?” În orice caz, cuvintele lui Iosif Trifa străbat peste timp, prin salutul ostăşesc „Slăvit să fie Domnul! Amin.”

Rusia, octombrie 1988

În caleidoscopul subiectelor din cartea „Paşi spre lumină” se distinge evocarea unei călătorii a autorului, în Rusia lui Gorbaciov, într-o perioadă de avânt a perestroikăi, care a marcat începutul sfârşitului sistemului comunist. Astfel, într-un articol intitulat sugestiv „Cu Biblia în Rusia sau impresii de călătorie în U.R.S.S.”, scris în octombrie 1988, avem ocazia de a culege păreri la prima mână, dintr-o perioadă acum uitată, când însă, începeau să se întrezărească zorile unei noi epoci. Călătorind la Moscova şi după aceea, la Leningrad, autorul ne redă prin cuvinte bine alese, acel gust dulce amar din vremea de sfârşit a comunismului. O evocare ce ne este în mare măsură familiară, a  Rusiei Sovietice din acea perioadă, sună astfel: „Străzi aglomerate, oameni cu pungi, genţi, plase, troleibuze, autobuze, tramvaie, metrou. Miliţieni la colţ de stradă, maşini grăbite, care nu acordă nici o prioritate pietonilor, ci trec printre ei, ca la circ. Magazine aglomerate, murdare şi fără reclame sau vitrine. Pardoseli de duşumea mirosind a motorină, dale de marmură, date de curând cu talaj, uşi unsuroase de miile de mâini ce le deschid şi închid toată ziua. Pereţi afumaţi şi murdari. Galantare neluminate şi cu marfă puţină.” Ne dăm seama că Rusia lui Gorbaciov nu era din punct de vedere economic, departe de România. Pe de altă parte, existau diferenţe substanţiale. Astfel, dacă în România, creştinii erau vânaţi de securitate, iar Bibliile confiscate şi transformate în „hârtie igienică”, glasnostiul sovietic permitea distribuirea de Biblii şi oferea ocazia desfăşurării de evanghelizări chiar în locurile cele mai neaşteptate.

„Îngerii călăuzitori” din Cernăuţi

Călătorind din Leningrad până în Cernăuţi, Petru Lascău are ocazia de a se împărtăşi de binefacerile oferite de căile ferate sovietice şi de a cunoaşte oameni de toate felurile, dar mai ales, înţelege faptul că nevoile celor din marea Uniune Sovietică erau aceleaşi cu ale tuturor oamenilor de pretutindeni, cu referinţă directă la nevoia de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. O experienţă tulburătoare avea să trăiască în Cernăuţi, unde ajunge să găsească biserica din localitate, identificându-i pe cei care mergeau la adunare, folosind o metodă foarte simplă. „A doua zi, am pornit în căutarea fraţilor. Singura speranţă o aveam de la o adresă pe care reuşisem să n-o pierdem şi mai ales, în clasica metodă de a-i găsi pe credincioşi, aceea de a lua Biblia sub braţ şi a merge în staţiile de autobuz. Am aplicat pe cea de a doua şi a dat rezultate imediate. De la distanţă, am identificat o pereche şi ne-am spus: „Oamenii aceştia sunt credincioşi.” Am intrat în vorbă cu ei. Nu ştiau nici engleză, nici română, dar cunoşteau Biblia noastră, aşa că au spus: „Sobranie”, arătând cu mâna într-o anumită direcţie. Aceasta însemna că mergeau la adunare. Aceşti „îngeri călăuzitori” ne-au dus la biserică după ce am schimbat mai multe autobuze şi troleibuze.” Sensibilitatea deosebită a lui Petru Lascău iese la iveală din impresiile pe care le consemnează cu acea ocazie, când a ajuns la o biserică arhiplină. Astfel, el a constatat asemănări şi diferenţe faţă de comunităţile din România. „Diferenţa am simţit-o imediat, după modul cum au cântat, după felul cum au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, cum s-au rugat, cum au pătruns şi au stat în clădirea bisericii. Născută din suferinţa unei istorii, cântarea rusă are inflexiunile unei doine de jale, acordurile minore ale unei lacrimi ce nu se poate plânge altfel. Când a fost anunţată o cântare în limba română, cântare pe care o ştiam atât de bine, mi-a fost aproape imposibil s-o cânt. Gama majoră fusese înlocuită cu una minoră, versul îndulcit cu inegalabilele meandre ale sufletului rus, durerea unui neam asuprit irumpea prin această fereastră deschisă a inimii.” Ultima parte a acestui articol este consacrată vizitei la Chişinău, capitala Moldovei, unde autorul are ocazia să vadă marile mişcări populare în favoarea unirii cu ţara şi deopotrivă, are şansa de a întâlni „poeţi ca Vieru, Matcovski, scriitori ca Ion Druţă şi Nicolae Dabija.” În acea perioadă, crimele lui Stalin şi ale securităţii ruse erau demascate una câte una şi toţi românii din Moldova simţeau că se apropie momentul marii uniri cu ţara. Nimic nu mai putea opri dorinţa de liberate a „fraţilor de peste Prut”, iar cu acea ocazie, autorul constata că „numai în ultimii doi ani, în Moldova sovietică se deschiseseră 324 de biserici”, lucru fără precedent pentru epoca respectivă.

„Fiţi sfinţi”

Trecând dincolo de căderea comunismului, Petru Lascău explorează problema sfinţeniei în societatea contemporană, când se pare că ne rămân la dispoziţie doar nişte opţiuni extreme, în genul „culturismului spiritual” sau „sportului de masă”. Preluând cuvintele apostolului Pavel, în articolul „Fiţi sfinţi” suntem provocaţi la o adâncă meditaţie asupra noţiunii de sfinţenie, asupra înţelegerii corecte a faptului că mântuirea prin credinţă presupune o schimbare din temelii a vieţii sau, aşa cum spunea J. C. Ryle, episcop de Liverpool, „Scripturile ne învaţă că în urmărirea sfinţeniei, adevăratul creştin are nevoie de strădanie personală şi de fapte, la fel cum are nevoie de credinţă.” De aceea, Petru Lascău adaugă: „Multa învăţătură despre „trăirea prin credinţă”  a infuzat multora ideea că nu mai este nevoie de nici un efort personal în atingerea sfinţeniei, a separării, a punerii noastre deoparte pentru slujirea lui Dumnezeu.” Nimic nu este mai fals decât a crede că religia creştină se rezumă doar la crezuri şi cuvinte frumoase, ca o aşteptare pasivă a unei mântuiri ce vine de sus. De aceea, prin contrast,  „Pavel, apostolul, vede viaţa creştină ca o cursă sportivă de alergare. De dragul premiului, alergătorii se supun voit la diferite înfrânări. Ei sunt într-un continuu exerciţiu al renunţării. Antrenamentul zilnic cere efort şi luptă aspră cu tine însuţi. Trebuie să te depăşeşti, să te obligi la disciplină. Viaţa ta este diferită de a celorlalţi, la fel cum este regimul tău alimentar, economia timpului zilei, stilul vieţii, în general.” Prin aceste cuvinte, de fapt, ne reîntâlnim cu ceea ce spunea părintele Iosif Trifa, care îi chema pe oameni la un război sfânt împotriva păcatului de orice fel. Profilul unui creştin este acela al unui om care se luptă cu păcatul, cu tendinţele către rău şi în puterea lui Hristos, învinge. Această putere este atât de mare, încât a zămislit în timpurile cele mai întunecate ale istoriei, oameni ai credinţei care au purtat flacăra vie a nădejdii în Isus Hristos şi ale căror cântări de laudă au făcut să fie zdrobite lanţurile înrobitoare ale ateismului, necredinţei şi morţii. Petru Lascău ne propune un drum către cer, o ridicare din mijlocul unei realităţi ostile, ce caută să ne abată de la calea cea dreaptă, prin păşirea pe treptele săpate de acei anonimi antemergători ai drumului credinţei, ce s-au sfârşit poate, în bezna istoriei, dar care sigur, au trăit şi vor trăi prin faptele lor, precum şi prin momentul când vor fi aduşi la lumină în Împărăţia lui Dumnezeu.

Billy Graham  sau cum a ajuns Evanghelia mântuitoare în întreaga lume

Nu în ultimul rând, Petru Lascău aduce un elogiu deosebit marelui predicator Billy Graham. Articolul în cauză a fost scris în 1990, cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, de către marele predicator. Petru Lascău trece în evidenţă mai multe aspecte importante din viaţa „acestui om al lui Dumnezeu, care a exercitat o influenţă covârşitoare asupra generaţiei sale. Despre Billy Graham se spune că a predicat Evanghelia Domnului nostru Hristos, mai multor oameni decât a făcut-o orice persoană din istorie. Un raport estima numărul lor la 104 milioane în 60 de ţări ale lumii, printre care şi România. Cruciadele sale au adus la picioarele crucii Mântuitorului peste 2,2 milioane de convertiţi.” Din multe puncte de vedere, Billy Graham ne-a lăsat un exemplu cu privire la ceea ce înseamnă folosirea mijloacelor moderne de comunicaţie în predicarea Evangheliei. El nu a aşteptat ca aceste mijloace să se maturizeze, ci prin „folosirea de timpuriu a mijloacelor moderne de comunicaţie, cum sunt televiziunea şi radioul, a răspândit Evanghelia mântuitoare în întreaga lume.” Partea cea mai de seamă a acestui om al lui Dumnezeu este faptul că  pe măsură ce „popularitatea sa a crescut, el nu s-a lăsat flatat de ea, rămânând acelaşi om modest şi disciplinat cu sine însuşi, concentrat cu totul spre munca sa de a răspândi Evanghelia mântuitoare şi nu pentru a-şi consolida propria împărăţie.” În acest articol omagial, Petru Lascău ne ajută să privim aşa cum se cuvinte la lucrarea marelui predicator Billy Graham, pentru a lua exemplu cu privire la modul în care trebuie desfăşurate astfel de campanii de evanghelizare în masă.

Mielul a biruit balaurul

Lucrul cel mai important se concretizează în date şi cifre care vorbesc de la sine despre ce fel de om a fost Billy Graham. Astfel, autorul spune: „Cu toate că Billy Graham conducea un adevărat imperiu evanghelic, care genera un venit de peste 64 de milioane de dolari anual, el era salarizat cu o sumă fixă de 59.500 de dolari anual şi o indemnizaţie pentru locuinţă şi călătorii de 19.700 dolari.” Ne punem întrebarea, ce date ar fi raportate în acest sens, de către mulţi dintre cei care au astfel de poziţii de răspundere sau sunt „stele de televiziune”, în lumea evanghelică? Deşi pe coordonate americane, totuşi în persoana lui Billy Graham distingem elemente comune cu alţi oameni ai credinţei, de pe alte meridiane şi ne putem gândi că în final, fie că este vorba de părintele Iosif Trifa, fie că este vorba de Billy Graham, fie că este vorba de orice alt om al credinţei, totuşi, modelul rămâne de fiecare dată, acelaşi: Omul Isus Hristos.

Aşa cum menţiona Petru Lascău în articolul „Sculaţi-vă, alăuta şi harpă!”, în care ni se descrie un episod evanghelistic într-o Românie post-decembristă, „privind frontul dintre cioporul mieilor şi haita lupilor, cu greu poţi întrevedea o posibilă victorie a gingăşiei şi purităţii împotriva colţilor înrăiţi ai urii. Şi totuşi, Mielul a biruit balaurul. Iar Mielul era înjunghiat. El biruie întotdeauna.” Cuvântul final al cărţii „Paşi spre lumină”, care se recomandă de la sine prin ceea ce stă scris, este următorul: „Întoarcerea la valorile iudeo-creştine pentru renaşterea spirituală a neamului înseamnă întoarcerea la Biblie pentru a ne lăsa schimbaţi, renăscuţi de ea, înseamnă dobândirea spiritului de toleranţă a iubirii aproapelui nostru, înseamnă întoarcerea la Dumnezeu, la Tatăl ce ne aşteaptă ca pe nişte fii rătăcitori. Înseamnă să lepădăm atitudinea neprimitoare a fiului mare, înseamnă „deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte!”” Să urmăm acest îndemn!

Octavian D. Curpaş

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

OPTIMISMUL PASTORULUI TED OPREA PRIVIND BISERICA EKKLESIA DIN ARIZONA !

BISERICA EKKLESIA Xgr 

                      Radu OPREA

OPTIMISMUL PASTORULUI TED OPREA PRIVIND BISERICA EKKLESIA DIN ARIZONA !

 

Născut în comună Chisindia, o localitate aşezată pe valea Crişului Alb, la poalele Munţilor Zărand în jud. Arad, Teodor Oprea emigrează în Statele Unite la începutul anului 1974, în urma căsătoriei cu Eva Jenca, o româncă din Banatul Sârbesc, stabilită la New York. Spre sfârşitul aceluiaşi an, împreună cu soţia, se mută în Phoenix, capitala statului Arizona. A fost unul dintre primii români aşezaţi în această zonă a Americii. Începe, pe fundalul unei dezvoltări economice şi a unei creşteri remarcabile a fenomenului de imigraţie şi emigraţie, o afacere de model „remodeling”, deschizându-şi propria firmă. Era începutul Administraţiei Carter. În anii imediat următori se produce o creştere remarcabilă a numărului de români, cu precădere de orientare creştină protestantă, care se stabilesc în statul Marelui Canyon, mai ales în marea metropolă Phoenix. Fiind crescuţi şi educaţi în crezul penticostal, familia Oprea Ted şi Eva, alături de cea a fratelui său mai mare, Oprea Zaharia şi Aurelia, îşi pun cu generozitate la dispoziţie locuinţele, oferind cazare şi ajutor pentru o perioadă scurtă de timp, unor noi veniţi. Ca urmare a creşterii comunităţii de români, se simte necesitatea existenţei unei posibilităţi de manifestare şi relaţionare şi în plan spiritual, cu păstrarea tradiţiilor specifice româneşti. Astfel, începând din anul 1979 se desfăşoară primele întâlniri religioase în cadrul tinerei comunităţi evanghelice din Phoenix. Ca urmare a creşterii numărului de credincioşi, ia naştere prima biserică creştină penticostală din Phoenix, cu aproximativ 60-70 de membri. În data de 2 Ianuarie 1983, Ted Oprea este ordinat, alături de Dorel Micula, ca pastor al acestei congregaţii de credincioşi.
Actualmente, Ted Oprea este alături de Ionel Grosu, Dorel Micula, Daniel Junc şi Pavel Murza, unul din păstorii bisericii Ekklesia, localizată la: 8217 W. Country Gables Drive, Peoria, AZ 85081. Fiind cea mai tânără biserică din aria Phoenix, sunt demne de remarcat câteva opinii personale ale pastorului Ted Oprea, vis-a-vis de înfiinţarea şi dezvoltarea acestei tinere comunităţi:

 

„Biserica Ekklesia a luat naştere ca urmare a unui fenomen asemănător celui descris în cartea Faptele Apostolilor, în capitolele 2 şi 3. Un grup de aproximativ 150 de credincioşi, având acelaşi mod de gândire, dorinţa de manifestare, dar şi de relaţionare şi sub aceeaşi călăuzire a Duhului Sfânt, au simţit aproape simultan impusul de a se constitui într-o comunitate care să aducă o prospeţime în plan spiritual diasporei romane din Phoenix. Astfel, sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi în urma unei extraordinare unităţi în gândire şi manifestare s-a născut biserica Ekklesia.

 

Remarcabil, media de vârsta a bisericii oscilează în jurul vârstei de 40 de ani, deci putem spune că e o biserică cu un potenţial care vorbeşte de la sine.  Optimismul caracterizează în mod vădit viaţa spirituală a bisericii. În Faptele Apostolilor, în capitolele 2-42, sunt descrise elementele de bază care creează stabilitatea unei biserici: «Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătură frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni». Suntem conştienţi de necesitatea practicării în viaţa bisericii noastre a acestui verset. Este o condiţie esenţială pentru că Duhul Sfânt să-şi facă pe deplin lucrarea.

 

Nădăjduim şi sprijinim în continuare o implicare cât mai activă şi constantă a tinerilor şi copiilor din biserică, a formaţiilor de laudă şi închinare, desigur fără a neglija aspectul care cheamă la maturitate şi responsabilitate, cu accent pe practicarea rugăciunii şi vestirii Cuvântului. De asemenea, nădăjduim într-o cooperare benefică cu celelalte biserici din comunitate, în special cu cele asemănătoare ca număr şi potenţial, precum: Agape, Apele vii, Maranata, Viaţa Nouă, dar şi cu cele mai mari. Prin însuşi numele pe care îl purtăm (Ekklesia-adunarea celor aleşi), dorim să fim o mărturie vie, să arătăm tuturor că într-adevăr, aparţinem Bisericii Domnului nostru Isus Hristos!”

 

Radu OPREA

Phoenix, Arizona

12 iunie, 2013

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

„Funiile dragostei”. Iubirea între fericire şi nefericire, între dramă şi împlinire într-un roman semnat Ligia Seman

FuniileDragCopertaÎn 1970, regizorul american Arthur Hiller câştiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, „Love story”. Ecranizarea sa după cartea lui Erich Segal, avându-i în rolurile principale pe Ali McGraw şi Ryan O’Nael, prezintă povestea de dragoste a doi tineri, studenţi, ce se căsătoresc şi au parte de o fericire de scurtă durată (tot încercând să aibă copii, vor descoperi că ea suferă de o boală incurabilă). Dramă, lacrimi, suferinţă, un tagline celebru – „love means never having to say you’re sorry” – şi o coloană sonoră de neuitat, aceasta ar fi în câteva cuvinte istoria filmului. Un love story oarecum similar ne propune şi Ligia Seman în cea mai populară carte a ei, „Funiile dragostei”, tiparită la editura Cetate Deva, în anul 2008, care impresionează prin aceeaşi reluare a clasicei poveşti de iubire frântă înainte de termen, de data aceasta din cauza unui mediu social ostil. În creaţiile sale, „Funiile dragostei”, „Handicapul conştiinţei”, „Tragedie şi triumf” şi „Domnind peste împrejurările vieţii”, autoarea impresionează prin capacitatea de a ne oferi o abordare practică a vieţii, ideală de altfel, dacă ne gândim că în acest mod ni se transmit adevăruri de mare actualitate. Concepută sub forma de roman, cu foarte multe dialoguri, relatarea de faţă este pătrunzatoare şi convingătoare, abundenta în conversaţii dinamice, vii, interesante. Eroii sunt prezentaţi obiectiv şi numai prin prisma faptelor lor, captivi ai acestora. „Funiile dragostei” debutează cu un eveniment fericit, Balul bobocilor din centrul universitar din oraşul T., ocazie de a-i strânge laolaltă pe cei de care depinde mersul lucrurilor în carte. Intriga amoroasă se conturează chiar de la început, pentru că există un cuplu cu care facem deja cunoştinţă, Anca şi Relu, ea studentă la filologie, el la ştiinţe economice, şi altul despre care aflam din relatările Ancai. Este vorba de Lia Mureşan, colegă de facultate şi de cameră cu aceasta şi de Florin Pleşa, politehnist, amândoi creştini. Din acest moment, curgerea evenimentelor poate fi cât de cât predictibilă, pentru că a fi creştin cu doi ani înainte de revoluţia din decembrie 1989 presupune o serie de riscuri. Tocmai această calitate de creştin complică lucrurile şi transformă cartea Ligiei Seman dintr-o simpla dramă ce s-ar fi putut încadra fără probleme în “Colecţia romanul de dragoste”, într-o pledoarie pentru viaţă, acceptare, iertare, promovarea valorilor autentice. Odată cu intrarea în scenă a personajelor negative, Mircea Gabor „un tânăr îmbrăcat cu un costum negru, a cărui haină demodată o tot aranja din mers cu o grimasă de nemulţumire” şi Mihai Andreescu, nepotul şefului securităţii din oraşul T., decorul se modifică şi primele note mefistofelice se fac simţite. Mircea se remarcă prin dorinţa de a parveni cu orice preţ, materializată în colaborarea cu securitatea, Mihai prin frustrarea generată de conştientizarea unei iubiri neîmpărtăşite (despre el ni se spune că este îndrăgostit de Lia, aleasă „Miss Boboc” cu un an în urmă, în prezent prietena lui Florin şi marea absentă de la bal, din cauza credinţei în Hristos). Asistăm la trasarea în nuanţe de gri închis a coordonatelor unei societăţi în miniatură, o societate în care la fel ca în basme, domină eterna luptă dintre bine şi rău. Acţiunea romanului se învârte între căminele de studenţi din centrul universitar al oraşului T., catedrala din aceeaşi urbe, sediul securităţii, casa natală a Liei. Chiar a doua zi dupa balul bobocilor, în incinta campusului universitar se produce o dramă, care declanşează acţiunea propriu zisă. Are loc un accident pus la cale de securitate, în care este ucis Dani, un student creştin implicat în misiunea de transport şi distribuire secretă de Biblii. Se ajunge destul de rapid deci, la momentul crucial, definitoriu, când eroii iau decizia fie de a se aşeza de partea binelui, fie de a trece în tabăra celalată. Relu, unul din numeroşii martori la nedreptatea comisă, alege să nu tacă, în timp ce Mircea realizează că pentru el a sosit clipa cheie, ocazia mult aşteptată de a se alia cu securitatea pentru a obţine bani. Drama sa, aceea a omului de rând dornic să îşi depăşească dintr-o dată condiţia, renunţând la orice scrupul, îl face să piardă de la început simpatia cititorului, iar drumul pe care îl traversează în carte este întunecat, sinuos, plin de meandre. Misiunea grea a lui Dani va fi preluată de Florin Pleşa, un om matur, profund, conştient că odată ce şi-a asumat responsabilitatea, „precauţia pe de o parte, zelul, curajul pe de altă parte, trebuiau îmbinate cu credinţă şi rugăciuni”. Printre eroii care oscilează şi în care se luptă două forţe, una productivă, luminoasă, curată, amplificată de dragostea pentru Lia, iar alta întunecată, semănând mai degrabă cu un travaliu, aducând cu sine consecinţele tragice dezvăluite în finalul cărţii, este Mihai. Dacă iniţial, nostalgia iubirii sale pentru Lia îi dă putere să colaboreze cu Florin, să nu uităm că el îl transportă pe Dani cu maşina la spital după accident, în continuare, mediul în care se învârte, dublat de o anumită lipsă de sens, de banalitatea unei vieţi din care Dumnezeu şi orice preocupare spirituală lipsesc, îl determină să se apropie de Mircea, devenind părtaş la “şansa” de a face rău în mod gratuit şi inutil. Pe de altă parte, revelaţia feminină este Anca, personajul care deşi în primele pagini pare să fie în mod categoric opusul Liei, pe parcurs se descoperă ca una dintre firile dispuse să privească în propriul suflet şi să înlăture de acolo non-valoarea, mârşăvia, compromisul. În acest context, cuplul Anca-Relu se echilibrează perfect cu cel format de Lia şi Florin, iar dragostea neîmplinită dintre ultimii îşi găseşte adevăratul sens în cazul celor dintâi. Autoarea ştie să accentueze ideea că în ceea ce o priveşte pe Anca, brusca ei convertire, altminteri neverosimilă, se datorează în primul rând iubirii puternice pe care i-o poartă lui Relu, ajuns la închisoare tot datorită trădării lui Mircea, iar apoi prieteniei oferite de Lia. În final, descoperim că avem de-a face cu un dublu love story, unul concretizat, definit prin bucuria experienţei trăite, Anca-Relu, celălalt amintind de tragediile antice, distrus prematur, dezumanizant, Lia-Florin. La fel ca în romanele realiste, despre care Sthendal spunea că sunt ca o oglindă ce reflectă în mod obiectiv starea de fapt, goana după lucrurile materiale îl determină pe Mircea, cel ce joaca rolul lui Iuda, să dea în vileag, exact în momentul când Lia şi Florin se pregătesc să îşi oficieze logodna, secretul legat de ei şi de Bibliile ilegale. Urmează derularea rapidă a evenimentelor, drama generată de hărtuirea celor doi de către securitate, ce culminează cu uciderea lor. La o abordare superficială, am putea spune că Ligia Seman se foloseşte de Romeo şi Julieta din România comunistă doar ca pretext pentru a descrie infernul omului obişnuit, căruia i se mai pune pe deasupra şi eticheta de creştin. La o citire profundă însă, vom inţelege că tot ceea ce se petrece în carte este în Numele lui Dumnezeu, iar prietenia, spiritul de sacrificiu, dragostea pentru aproapele, chiar dacă ţi-a greşit, iubirea pentru părinţi se întreţes pe acest fundal, argumentând cu realism, absurdul şi abisurile promovate de un sistem absolutist şi acaparator, ale cărui tentacule distrug fiorul sublim al idealului tinereţii. Eroii sunt până la urmă, nişte vizionari, ei acţionează motivaţi de credinţa, de valorile supreme pe care le ştiu din Cartea Sfântă, iar forţa lor nemaintâlnită, în contact cu derizoriul lumii mârşave în care traiesc, departe de a se slăbi, câştigă, în detrimentul pretenţiilor omeneşti care într-un astfel de tablou se detaşează prin ridicol. Faptul că Mircea şi Mihai ajung să îşi rateze parţial ţinta – „Mircea fusese pionul pe care Dumnezeu îl indepărtase, împiedicându-l să-şi ducă la împlinire planurile prin care Cuvântul Său ar fi putut fi călcat în picioare” – indică încă o dată rolul supranaturalului, de asemenea personaj în roman. Se vorbeşte foarte des în „Funiile dragostei” despre Biblie, iar versetele sunt presărate cu discreţie, ici şi colo, fără a supăra, fără a agasa, doar pentru a puncta din când în când, treptele pe care trebuie să le urcăm pe calea mântuirii. Personajele se adună în jurul Cărţii, care odată cu moartea lui Dani, îi uneşte pe cei rămaşi în viaţă, ajungând să fie pentru ei o moştenire spirituală, plină de învăţături de suflet. Fiecare percepe această Carte în felul lui, pe unii, cum e cazul Ancăi, îi trezeşte din starea de păcat şi de neştiinţă, altora le vorbeşte despre pocăinţă şi despre curăţire – situaţia lui Mihai şi a lui Mircea – iar Liei şi lui Florin le aduce părtăşia cu Dumnezeu, unirea cu El, iubirea lucrurilor pe care El le iubeşte şi în cele din urmă, puterea de a accepta să facă voia Lui, indiferent dacă lucrul acesta presupune despărţirea şi chiar moartea. Rugăciunea lui Florin rămâne cât se poate de sugestivă, putând fi foarte bine un lait motiv al romanului: „Doamne, Te rog nu mă lăsa să cedez. Mai bine orice suferinţe, mai bine moartea decât să mă aplec asupra acelei hârtii din faţa ochilor mei şi să semnez în favoarea fericirii mele personale şi în detrimentul fraţilor mei, pe care aş putea să-i trădez.” La fel de dedicată şi de devotată se dovedeşte a fi şi Lia, dispusă să accepte planul Său până la capăt. „Indiferent ce va fi”, spune ea, „Dumnezeu ne va întări, indiferent ce s-ar petrece, noi ştim… ştim că El ne iubeşte.” La o analiză atentă este evident că pe lângă autenticitatea celor întâmplate, acţiunea din „Funiile dragostei” nu lâncezeşte nici o clipă, aceasta şi datorită stilului în care este scris romanul – cursiv, pe alocuri frenetic şi oarecum dramatic, plin de elan şi de pasiune constructivă, însă în acelaşi timp simplu, prolific şi nesolicitant. Cartea se defineşte ca o lectură esenţială, ce nu are nimic de-a face cu ficţiunea şi nu poate fi citită sub nici o formă pentru amuzament ori pentru a uita de plictiseală. Totul trebuie luat în serios, totul se adresează sufletului, inimii şi minţii. „Funiile dragostei” se detaşează prin acţiunea extrem de complexă şi construită cu o migală deosebită, iar eroii trăiesc pe undeva, tragismul şi curaţia acelor cazuri tipice de martiri, întâlnite în special în perioada întemeierii creştinismului. Însăşi Lia, rememorând clipele petrecute alături de cel ce îi fusese logodnic, ajunge la o concluzie cu valoare de verdict: „De fapt, numai pentru că el murise ca martir, cu siguranţă, în urma morţii lui, Dumnezeu va face să strălucească şi mai mult lumina Evangheliei. În toate veacurile, în urma martirajului miilor de creştini, în arenele romane ori în timpul inchiziţiei ori al altor împrejurări istorice – moartea martirilor năştea valuri mai puternice, mai înalte de alţi urmaşi ai lui Hristos.” Că este un martiraj o adevereşte ceea ce urmează. Şi toată această învioarare spirituală pornise de la consacrarea deplină a lui Florin, care se rugase în noaptea aceea, înainte de a începe misiunea de transport a acelor Biblii: „Te laud Dumnezeul meu că alături de fraţii mei, pot să-ţi spun fără reţineri: chiar cu preţul vieţii mele, salvează aceste Biblii scumpe, prin care Tu poţi să faci să Te cunoască mii de oameni din acest mare oraş universitar.” Din carte nu lipsesc nici accentele filosofice, în special în ultima parte, atunci când Lia meditează asupra celor întâmplate şi începe să se gândească din ce în ce mai mult la trecerea în nefiinţă. „Asemănarea dintre persoana ta şi o picătură dintr-un val care înoată cu curentul împreună. Cât de bine era să ştie că simplul ei gând, simplul ei pas, însemna infinit mai mult în ochii lui Dumnezeu, decât o simplă picătură purtată de curent, decât un simplu zbor de pasăre în văzduh.” Desigur că nuanţele filosofice sunt general umane, de bun simţ, fără a avea pretenţia că ar putea răspunde unor întrebări esenţiale şi existenţiale. Finalul romanului este apoteotic, iar moartea Liei Gavriş se transformă într-o jertfă ce îi uneşte pe foştii ei colegi, cândva hulitori de Dumnezeu, acum însă discipoli ai lui Hristos, într-un fel de confrerie secretă, clădită pe lumina Evangheliei şi pe puterea pocăinţei. Ca modalitate de expunere, Ligia Seman foloseşte caracterizarea directă (descrierea personajului de către autor – Lia, „din nou cea mai frumoasă, şi pentru aceasta băieţii o admirau, iar fetele o invidiau”), autocaracterizarea (personajul se dezvăluie prin propriile gânduri, sentimente şi stări sufleteşti – „De ce să fie tot timpul inferior? Pentru că nu avea bani ca şi Relu, ca şi ceilalţi cunoscuţi de-ai lui? Nici măcar un costum pentru o seară deosebită”), caracterizarea indirectă (personajul se detaşează prin modul de a vorbi, gesturi, comportament, îmbracăminte, înfăţişare, etc.- „Şi această impresie se conturase nu numai la vederea costumului pe care-l purta Mihai, mai mult decât elegant, croit dintr-o stofă asemănătoare cu cea pe care Mircea o văzuse purtată doar de profesorii săi în momente festive. Ochelarii cu rame subţiri, negre, în contrast cu faţa albă, prelungă, îi evidenţiau parcă mai mult decât altceva aerul de intelectual”, caracterizarea de catre celelalte personaje – care-şi exprimă opiniile, părerile, gândurile despre personajul aflat în atenţia autorului: „Ajunse faţă în faţă cu Relu. Din nou remarcă faptul că arată bine; Pentru Florin, fiecare clipă trăită în viaţa aceasta însemnase Cristos, însemnase proslăvirea Lui.” Ar mai fi de remarcat că „Funiile dragostei” nu este scrisă într-un stil greoi, ci într-un stil, modern, antrenant, însă laborios, care reuşeşte să-l introducă pe cititor în universul unor tineri ce luptă pentru propriul lor ideal. Uşurinţa în exprimare a Ligiei Seman demonstreazăa autenticitate şi puterea de a stăpâni un limbaj bine cristalizat, pe un fond liric, pe alocuri pedagogic. Indiferent că este vorba despre dragostea agape sau cea eros, cuvântul cheie este convertire, atât în planul limbajului şi al conţinutului, cât şi în cel al metodei şi al tehnicii de realizare. Avem de-a face cu o carte sentimentală, romantică, populară despre un cuplu tragic, fără a cădea însă în banalul best seller-urilor ce se citesc în tren sau în avion. Dragostea înnobilează şi purifică totul şi are puterea de a depăşi complicaţiile ivite. După obstacolele întâlnite şi sacrificiile făcute, el şi ea au şansa de a se întâlni în ceruri, aşa cum îşi dorise Lia, atunci când ca o presimţire a evenimentelor ce aveau să urmeze, a propriei morţi, are o premoniţie, o viziune, gândindu-se „cât de frumos ar fi fost ca împreună, ea şi Florin, ţinându-se de mănă, să păşească amândoi în faţa zâmbetului Mântuitorului.” Aşa se şi întâmplă, pentru că Lia i se alătură logodnicului ei în viaţa de dincolo, lâsând în urmă iertare şi împăcare. Suntem martorii unor evenimente plăsmuite de dragoste, astfel că nu există loc pentru regrete, pentru ură, pentru păreri de rău. Iar lecţia pe care o învăţăm este una simplă şi la obiect – „love means never having to say you’re sorry.” Octavian D. Curpaş Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

BETHESDA EVANGELISM & APOLOGETICS CONFERENCE 2013

Bethesda Church Troy, MI organizes the Evangelism & Apologestics Conference on June 14, 15 2013

Theme: “Always be ready to give a defense to everyone who asks you a reason for the hope that is in you, with meekness and fear…” 1 Peter 3:15
Please join us starting Friday at 6:30 in the evening and following Saturday at 9:30 in the morning. Bethesda Church Troy, MI 2075 East Long Lake

#romanian Biserica Bethesda Troy, MI organizeaza Conferinta de Evanghelizare si Apologetica in perioada 14 si 15 Iunie 2013 “Fiti totdeauna gata sa raspundeti oricui va cere socoteala de nadejdea care este in voi; dar cu blandete si teama…” 1 Petru 3:15

Special Guest Voddie Baucham Voddie makes the Bible clear and demonstrates the relevance of God’s word to everyday life.  However, he does so without compromising the centrality of Christ and the gospel.  Those who hear him preach find themselves both challenged and encouraged.
Invitation from Voddie: Ever Loving Truth Conference (Click here)
Invite all your friends and register now!

JUNE 2013
14 & 15
FOLLOW ON TWITTER
FRIEND ON FACEBOOK
FORWARD TO A FRIEND
Copyright © 2013 Bethesda Church All rights reserved. 2075 E. Long Lake Troy MI 48085

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Adi Gliga si Catalin Ciuculescu la Betezda

adigliga%20copyAdi Gliga si Catalin Ciuculescu sunt in turneu prin Statele Unite si vor sluji si la Biserica Betezda din Troy statul Michigan, joi 6 iunie 2013 incepand de la ora 7:00PM

http://www.adigliga.ro/

Am citit de-alungul timpului mesajele care le-ati trimis, coment-urile de pe site-uri diferite. Am fost imbarbatat, am fost zidit, si au fost momente mai grele, cand mesajele voastre m-am motivat sa ma ridic si sa merg mai departe. Este o diferenta intre a canta si a sluji prin cantare. Eu am ales sa slujesc prin acest mod…dar asta nu e deloc usor. Daca doar as canta…poate ca nu ar fi asa de greu…dar slujind lui Dumnezeu si oamenilor in acelasi timp, e foarte greu. E drept…Isus m-a ajuta. Vreau sa zic ca nu e asa simplu cum pare. Daca sunt Adi Gliga, nu inseamna ca sunt grozav. E foarte greu sa ramai in picioare in aceasta slujire. Pentru ca toti ochii se indreapta spre tine. Uneori oamenii uita ca si noi cei care slujim suntem tot oameni. Totusi… e mult mai eficient daca gaseste cineva un lucru bun la tine…te incurajeaza si ai motiv sa mergi mai departe.

Grozavia nu sta in faptul ca eu sunt grozav. Dumnezeu care a vrut aceasta, mi-a dat acest talant…sa aduc cu el roade pentru ca El sa se proslaveasca. Dorinta Lui a fost aceea de a zidi pe cei din jurul meu. De aceea am primi acest dar din partea Lui. Nu am vre-un merit. Vreau sa intelegeti ca oricare din voi puteti fi la fel de talentat. Acum….singura mea dorinta a fost si este aceea de a arata intotdeauna spre Dumnezeu care poate sa ajute omul in orice situatie. Mie Dumnezeu mi-a facut mult bine. Am toate motivele sa cant pentru El. Deci…darul pe care l-am primit, l-am primit pentru a sluji Lui Dumnezeu si voua. Slujind voua….sa puteti sa va apropiati de El..de Dumnezeu care doreste sa aiba partasie cu fiecare din noi. El este grozav, nu eu. El vera sa isi arate slava. El mi-a dat darul si pentru El il folosesc. Deci. Multumiti Domnului oridecateori ascultati aceste cantari. Prin aceasta El va fi proslavit. Dumnezeu sa va binecuvinteze cu daruri pentru a cinsti numele Lui.

Adi Gliga.

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)