“Portrete din cioburi” de Ligia Seman – un roman complex despre existenţă

În “Portrete Portretedin cioburi” Ligia Seman reia teme din cărţile sale precedente şi compune un roman arborescent, în două volume. Cartea sa este o analiză a eşecului şi triumfului în dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar şi fresca unei lumi, a societăţii româneşti de dinainte şi după momentul Decembrie 1989. În construcţia sa, romanul “Portrete din cioburi” îmbină componente de roman creştin, roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit şi drept unul intelectual. Ligia Seman şi lumea din romanele sale Ligia Seman este o prozatoare română creştină de valoare. Ligia Seman debutează în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii. „Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea” „Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”, afirma cândva, scriitoarea. Acest adevăr este exploatat şi în „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne demonstrează cu talent că în labirintul ameninţător şi plin de tentaţii înşelătoare al lumii, a rămâne de partea binelui, adevărului şi purităţii reprezintă un act plin de eroism, un test al credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu. Atât la vârsta adolescenţei cât şi a maturităţii, spiritul de compromis ne încearcă continuu, oferindu-ne ocazii de realizare materială, dar sacrificând idealurile înalte ale curăţiei de suflet, de caracter. O istorie de viaţă Una din temele romanului “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire. Pe parcursul acţiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge să repete istoria de viaţă a tatălui său. Povestea se repetă cu cele două iubiri ale sale, Stela şi Isa. Autoarea pune foarte mult accent pe aceste idile, încadrându-le perfect în conjuncturi socio-politice specifice. Experienţa trăită de Gabriel cu Stela şi Isa ne arată latura realistă a eroului, însă pe cea şi sentimentală. Aceste relaţii îi determină lui Gabriel, destinul. Iată cum descrie autoarea lupta interioară a lui Gabriel, alături de Isa. „Când opiul trupului nu mai acţiona, în tot mai multe seri, în urma unei beţii a cărnii, Gabriel, obosit şi nervos, răsuflând lângă ea în întunericul dormitorului – îi scăpa printre degete. Trupul îi era lungit lângă ea, dar sufletul lui se îndepărta de ea, se întorcea mereu spre obsesia lui fixă, spre familia ce o părăsise. Stătea nemişcat şi ea la început credea că doarme, dar apoi a înţeles că ochii lui erau deschişi şi realiza la ce se gândeşte el. Era chinuitor gândul că poate nu va mai putea face nimic să-l păstreze.” În căutarea sensului propriei existenţe Personajele principale, Emil şi Gabriel, tată şi fiu, vor afla în cele din urmă, prin intermediul experienţelor trăite, sensul propriei existenţe, dar şi sensul existenţei lui Dumnezeu. Din cauza acestor experienţe, inclusiv cele amoroase, cei doi îşi vor schimba, pe măsură ce trece timpul, concepţia despre viaţă, familie şi Divinitate. Emil şi Gabriel sunt personaje complexe şi ocupă poziţii înalte în societate. Cei doi sunt capabili de trăiri interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof, comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorică la faptul că Gabriel e natural înzestrat pentru a urca în vârful piramidei, urmând pilda tatălui său, care în timpul studenţiei fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscară în sufletul băiatului sentimente şi gânduri contradictorii.” Credinţa în Dumnezeu, singura forţă pentru supravieţuire Gabriel, tipul de intelectual care încearcă să se autodepăşească, trăieşte într-o realitate crudă. “Dorinţa uriaşă din interiorul lui de a-şi depăşi propria condiţie, de a se ridica deasupra oamenilor obişnuiţi, se lupta cu aversiunea faţă de armele care îi erau oferite – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta această filosofie în primul rând pentru că ea reprezenta fundaţia pe care se clădise viaţa tatălui său. Eşecul acestei vieţi îi adusese atâta suferinţă şi frustrare, încât se ferea de orice ar putea prevesti o istorie asemănătoare. În al doilea rând, politica bazată pe această filosofie excludea credinţa în Dumnezeu, despre care el nu ştia prea multe, dar care fusese totuşi singura forţă ce o ajutase pe mama lui să supravieţuiască şi să vadă un sens în tot ce îndurase.” Moravurile unei societăţi Romanul Ligiei Seman “Portrete din cioburi” poate fi considerat şi un roman politic. În paginile cărţii, autoarea evocă societatea socialistă vazută prin ochii unor intelectuali, tată şi fiu, Emil şi Gabriel. Autoarea prezintă moravurile acestei societăţi, falsitatea regimului politic. Însă niciodată nu s-a putut inventa o cale sigură de adormire a conştiinţei atunci când ai avut ocazia să cunoşti chemarea Cuvântului divin. Nu există nici linişte şi nici odihnă pentru cei care aleg să lase deoparte frumuseţea inocenţei de copil al lui Dumnezeu pentru plăcerile şi realizările de o clipă ale compromisului şi păcatului. Nimic nu se compară cu o conştiinţă curată faţă de sine şi faţă de ceea ce este bine şi drept, fiindcă indiferent cât de mult suntem minţiţi de societatea în mijlocul căreia trăim, totuşi Dumnezeu există şi noi am fost creaţi pentru El. „O stea veşnică pe firmamentul Universului” Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezentă în carte, în roman, ea înglobându-le pe cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care îl ţine în viaţă pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a menţinut aprinsă flacăra vieţii. El nu a încetat niciodată să creadă în Dumnezeu, indiferent de circumstanţe şi asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sa pentru soţie se circumscrie şi se realizează ca urmare a dragostei pentru Creator. „Dragostea profundă dintre un bărbat şi o femeie, cu siguranţă sunt simbolul Celei mai mari opere de Iubire şi Răscumpărare, iar reflectarea acestei iubiri în vieţile celor din jur o stea veşnică pe firmamentul Universului, deosebită de orice altă stea a lumii acesteia.” În roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face uşor înţeleasă şi exprimă totul în fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca şi în celelalte romane, şi în “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar şi concis. Un alt lucru care o apropie pe autoare de cititorii săi este tonul degajat pe care acesta îl foloseşte. Limbajul utilizat demonstrează că Ligia Seman este o bună observatoare a realităţii. Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este că nici negura comunismului, nici tentaţiile bunurilor lumeşti nu pot să stingă dorinţa după Dumnezeu ce ia naştere atunci când ajungi să cunoşti Cuvântul Său. Preţul compromisului este amar şi plin de suferinţă, o cărare ce te aruncă în abisul disperării fără întoarcere. Totuşi, farmecul iubirii divine se revarsă pe drumul celui ce ajunge să învingă, chiar şi în urma multor greşeli, amăgirile unei lumi lipsite de repere morale autentice. Octavian D. Curpaş Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Fiti oameni !F iti oameni

„Fiți oameni” – Un volum despre rugăciune, credinţă si victorie

Nimic nu este mai simplu decât să predici Evanghelia într-o societate liberă. Este uşor să leCopertaFitiOameni vorbeşti oamenilor despre Hristos, atunci când nu îţi este nu există restricţii cu privire la ceea ce poţi spune. Nu e nicio problemă să fii un predicator care adună masele de oameni, când acest lucru nu este interzis, dar a realiza toate aceste lucruri în contextul unei societăţi supuse unui regim dictatorial reprezintă o provocare căreia puţini pot să îi facă faţă. 

 „Cuvinte fără de moarte” 

Societatea comunistă a apus, cel puţin în România. Deja vorbim de timpuri trecute, ce nu îşi mai găsesc un corespondent imediat în lumea în care trăim. Cu toate acestea, învăţămintele pe care le-am deprins în acea perioadă ar trebui să rămână vii, tocmai pentru ca istoria să nu se mai repete. În acelaşi timp, memoria actelor de curaj şi bărbăţie dovedite de către oamenii credinţei în acele timpuri nu trebuie să dispară. Astfel de amintiri se constituie ca adevărate diamante de mare preţ, zămislite în cuptorul suferinţelor pentru Hristos, în mijlocul noroiului şi pietrişului unei societăţi abrutizante.  În acest sens, cartea „Fiţi oameni”, alcătuită dintr-o selecţie a predicilor ţinute către Iosif Ţon în perioada 1973-1981 reprezintă un adevărat tezaur de nestemate, ce strălucesc în lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu. Valoarea acestor „cuvinte fără de moarte” poate fi în mod corect evaluată doar în perspectiva veşniciei, fiind cu atât mai mare cu cât timpul în care au fost aduse la viaţă era unul de întuneric, necredinţă şi disperare. 

Chemare la o viaţă transformată 

„Care au fost caracteristicile de bază ale predicilor mele din acea perioadă adunate în volumul acesta reprezentativ?”, spune Iosif Ţon. „În primul rând, prin multe dintre aceste predici am căutat să dau oamenilor curajul de a sta drept în picioare, de a înfrunta persecuţia cu bărbăţie, de a fi gata de orice sacrificiu pentru credinţă, de a rămâne cu Domnul Isus prin orice încercare.” Nu este simplu să îţi propui un astfel de obiectiv şi cu atât mai greu este să îl şi realizezi, dar prin viaţa şi exemplul pastorului Iosif Ţon putem spune că acest obiectiv a fost atins. De asemenea, în aceste predici se poate urmări o temă care apare iarăşi şi iarăşi în scrierile lui Iosif Ţon, având drept subiect transformarea vieţii.  „În al doilea rând, preocuparea mea a fost să văd că credinţa oamenilor nu rămâne ceva teoretic, ci că ea este un act care duce la o viaţă transformată. Pe scurt, prin predicile mele am vrut să produc oameni de caracter. Am predicat un mesaj care să ducă la transformare lăuntrică şi la o trăire curată.” 

Sursa adevăratei bucurii 

O primă temă pe care o abordează Iosif Ţon este cea a „adevăratei bucurii”. Pare destul de dificil să vorbeşti despre bucurie unor oameni întristaţi şi apăsaţi de felurite suferinţe, dar aici este puterea de excepţie a creştinismului. Un creştin nu poate fi decât un om care gustă din adevărata bucurie cerească, în timp ce bucuria oferită de această lume este întotdeauna trecătoare şi durează puţin. „Sursa acestei bucurii este o gândire schimbată. Şi eu accentuez – şi aţi văzut că accentuez mereu: să te laşi pătruns mereu de acest gând: că eşti fiul lui Dumnezeu, că eşti unit cu Hristos, că eşti în mâna Lui. Acest gând trebuie să te pătrundă până în adâncurile tale. Eu aşa înţeleg secretul bucuriei, prin a şti că Dumnezeu îmi este tată.” 

 „Voi biruiţi!” 

Un alt aspect important din viaţa de credinţă este cel al „luptei împotriva păcatului şi biruinţa asupra sa”. Cu siguranţă că acest subiect a fost amplu dezbătut în repetate rânduri, de către multe persoane. Dar caracteristică pentru Iosif Ţon este acea abordare practică, având implicaţii imediate, a luptei pe care o dăm împotriva păcatului, indiferent de formă. În această luptă ne regăsim ori de câte ori ne opunem răului din lume şi celor care-l promovează. Dar în această luptă, cel care prezintă adevărul nu trebuie să rămână singur, ci alături de el trebuie să fie toţi ceicare cred în Hristos. „Vreau să ştiţi că voi, cei care vă rugaţi în taină, voi sunteţi cei care faceţi biruinţa Evangheliei. Nu predicatorul este cel care biruie; voi biruiţi! Predicatorul este asemenea lui Iosua, care se luptă în vale cu duşmanul. Moise, cel de pe munte, cel care se roagă pentru Iosua, sunteţi voi! Când Moise îşi lăsa mâinile în jos, Iosua era slab şi pierdea bătălia. Aceasta se aplică şi la mine, ca şi la toţi cei care vestesc Evanghelia. Dacă noi slăbim, slăbim pentru că voi aţi lăsat mâinile în jos, pentru că nu v-aţi rugat îndeajuns pentru cei care prezintă adevărul.” 

„Oameni care îndrăznesc să lupte” 

De asemenea, atât în vremuri totalitare, cât şi în cele „normale” avem datoria să îl recunoaştem pe „cel rău şi metodele lui”. Imaginea propusă de Iosif Ţon cu privire la natura bisericii este deosebit de relevantă, fiind într-o directă contradicţie cu ceea ce ar fi dorit stăpânii acelui regim de întuneric. Irozii din toate vremurile au căutat să aducă slăbiciune în mijlocul poporului lui Dumnezeu, propagând idei şi concepţii care să-i nimicească puterea. Adevăraţii martori ai lui Dumnezeu au ştiut să aibă o concepţie corectă despre biserică. „Unii oameni îşi imaginează de cele mai multe ori biserica, asemenea unui spital, un locaş al sufletelor bolnave, o adunare a oamenilor înfrânţi în viaţă, care nu mai pot ţine piept problemelor vieţii acesteia şi care găsesc în religie un refugiu, o alinare, o mângâiere într-o viaţă pierdută. Însă imaginea aceasta este cu totul falsă. Dacă ar fi să comparăm biserica cu o instituţie omenească, în mod corect şi după cuvântul lui Dumnezeu, nu am compara-o cu un spital, ci cu o armată. De ce? Pentru că aici nu vin oameni înfrânţi cum s-ar crede, ci oameni care îndrăznesc să lupte. Aici vin oameni care nu dau înapoi în faţa vieţii, ci oameni care au fost descătuşaţi de sub puterea celui rău şi care au declarat pe faţă război întunericului.” 

„Să stai singur în furtună” 

Dacă există un lucru care provoacă abaterea de la acest ideal creştin al unei biserici luptătoare şi biruitoare, atunci acela decurge din influenţa demoralizatoare a vremurilor pe care le trăim, caracterizate de nelinişte, îngrijorare şi teamă. Iar dintre toate acestea, poate cea mai periculoasă ameninţare este cea a compromisului, a abaterii de pe calea cea dreaptă. „Primejdia de a nu mai merge pe drumul drept, primejdia de a o lua pe ocolite, aceasta este primejdia când vremurile sunt cumplite, vremuri în care oamenii se abat de pe cale, când oamenii o iau razna. Vremuri în care nu ai pe nimeni ca sprijin lângă tine. Vremuri în care nu ai pe nimeni care să te ajute să stai pe calea cea dreaptă. Vremuri în care eşti aruncat fără milă într-o situaţie în care trebuie să stai singur în furtună.” 

„Adevărul, corectitudinea şi cinstea” 

Tocmai în astfel de vremuri, adevăraţii creştini sunt asemenea unor repere morale şi spirituale, stând în picioare atunci când toţi se culcă la pământ, fiind oameni atunci când toţi ceilalţi abandonează acest statut. A fi om, a fi puternic în mijlocul furtunii presupune o experienţă interioară pe care puţini oameni o dobândesc. Înseamnă să ai rădăcini adânci în Sfânta Scriptură şi în Dumnezeu şi să nu te laşi impresionat de desfăşurarea forţelor celui rău sau chiar de propria neputinţă. „Omul adevărat este omul care are principii clare. Are principii sănătoase şi nu le sacrifică. Mai bine moare. El nu îşi calcă principiile dumnezeieşti, iar când e vorba să le aplice, el o face cu dragoste, cu blândeţe. El este în dragoste credincios adevărului. Este omul care se dăruie pentru alţii, care abandonează egoismul mârşav şi meschin şi iese să îmbogăţească pe alţii. Care se revarsă în dragoste spre alţii. Omul adevărat este omul care ţine la principii, care este sever cu el însuşi şi nu încalcă în niciun chip adevărul, corectitudinea şi cinstea.” 

Adevărata sete după Dumnezeu 

Ce ideal deosebit a aşezat Iosif Ţon în faţa celor care erau destinaţi să ajungă „ oameni noi”, după chipul fricii! Fără a vorbi în mod direct împotriva regimului, pastorul Iosif Ţon lovea la rădăcina principiilor de întuneric care stăteau la baza acestuia. De fapt, creştinismul autentic va fi totdeauna o ameninţare pentru oricine doreşte să fie stăpân peste semenii săi, precum şi pentru oricine doreşte să se înalţe împotriva Celui Prea Înalt. Experimentul comunist nu a fost altceva decât o bătălie pentru mintea oamenilor, o încercare de a-i abate de la realitatea lumii spirituale, de a-i arunca în suferinţă şi de a distruge noţiunea de om. Pentru toate aceste aspecte, Iosif Ţon a dedicat predici care să restaureze valoarea umană, care să ne determine să nu fugim de suferinţa pentru Hristos, să credem în realitatea lumii viitoare, să învăţăm abecedarul Evangheliei şi să câştigăm bătălia pentru mintea noastră. Autorul ne-a arătat ce înseamnă adevărata sete după Dumnezeu şi cum putem primi viaţă de la Duhul Sfânt, pentru ca în final, să trăim experienţa unor soluţii neobişnuite pentru situaţii deznădăjduite şi să ne acceptăm pe noi înşine, să nu mai fim cu inima împărţită şi să fim asemenea cu Hristos. 

„Funcţionăm bine… pe bază de dragoste” 

„Când Dumnezeu ne-a conceput, primul lucru pe care l-a realizat a fost ca noi să nu funcţionăm bine decât pe bază de dragoste. Primul lucru de care are nevoie un copil este dragostea mamei lui, nu numai hrană. Dacă un copil nu simte dragostea mamei, dacă un copil nu este înconjurat de iubirea părinţilor, el se usucă în interior. Uitaţi-vă la un copil nedorit şi la un copil căruia părinţii îi spun că e nedorit. Uitaţi-vă cât e de speriat, cât e de complexat şi cât e de derutat în viaţă, copilul căruia nu i s-a arătat dragoste.” În creuzetul urii, minciunii şi fricii, al timpurilor în care experimente aberante se făceau pe naţiuni întregi, cu toţii devenisem nişte copii nedoriţi ai acestei lumi sau concepuţi doar pentru a fi sclavii unui sistem fără milă. Uitând de Dumnezeu, am ajuns să uităm şi de noi înşine, de ceea ce suntem şi de ceea ce putem deveni. Îndoctrinaţi cu o ideologie atee, materialistă şi evoluţionistă în sensul rău al cuvântului, am ajuns să credem că omul este doar un animal evoluat şi că nu există nimic dincolo de mormânt şi de orizontul acestei lumi. Cu toate acestea, Biblia a continuat să strălucească şi în vremuri de întuneric. Ba chiar, lumina ei a fost mai puternică decât în timpuri obişnuite. Cum a fost posibil acest lucru? Minunea descătuşării Cuvântului lui Dumnezeu s-a realizat prin oameni adevăraţi, oameni ai credinţei, oameni ai adevărului, printre care se numără şi pastorul Iosif Ţon. De aceea, această carte apel – „Fiţi oameni” – rămâne valabilă, indiferent de vreme. Nimic nu s-a schimbat, decât doar decorul. Lupta este aceeaşi. 

Octavian D. Curpaş 

Phoenix, Arizona 

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

IERTAREA CARE NE DĂ PACEA

GLODICI-Marina-wbDe-alungul vieţii, cu toţii am avut şi avem o mare nevoie de a fi iertaţi pentru a ne împăca şi a menţine relaţiile sociale armonioase.

Atunci când greşim, chiar şi unii faţă de alţii, greşim în primul rând faţă de providenţă ale cărei legi ne condamnă în mod clar şi obiectiv. A ne cere iertare în primul rând de la Dumnezeu şi a regreta faptele din trecut, respectiv pocăinţa este o condiţie esenţială pentru a primi iertarea prin jertfa Domnului Isus care a executat pedeapsa pentru păcatele noastre ale fiecăruia. Aşadar, iertarea divină este mijlocul prin care ni se spală haina conştiinţei şi devenim curaţi. Aceasta este iertarea care ne dă pacea interioară, o pace care întrece orice logică omenească şi mai mult, nu mai depinde de împrejurările vieţii. Însă, pacea aceasta include şi iertarea faţă de semeni şi în special a duşmanilor de care nu ducem lipsă niciunul dintre noi.

Am întâlnit oameni care duc povara neiertării în ei şi se rănesc pe zi ce trece, nelăsând din orgoliul lor şi nevrând să accepte imperfecţiunile altora. Conflictele acestea unele sunt justificate, însă nu sunt benefice pentru pacea şi odihna noastră sufletească. Cât depinde de noi, trebuie să invăţăm să trăim în armonie cu toţi oamenii.

În societate se zice că familia (în care te naşti) ţi-o dă Dumnezeu, iar prietenii ţi-i alegi tu. Şi aşa este. Nu putem fi chiar toţi prieteni. Doar cu cine avem afinităţi comune, dar putem totuşi, trăi în linişte, tolerându-ne unii pe alţii şi având răbdarea care stă la baza fericirii noastre chiar, dacă ţinem cont că în anumite condiţii chiar şi cei pe care ii iubim ne greşesc şi ii iertăm fără şovăire.

Iertarea este motorul care face ca viaţa să meargă mai departe. Este noul început al fiecărei zile chiar şi înourate şi o poate face să pară însorită. Iertarea este veriga dragostei care leagă inimile unele de altele prin compasiune şi înţelegere. Este acordarea unei sanşe permanente de schimbare a celuilalt, iubindu-l ca şi cum ar fi perfect. Este o acţiune de generozitate pe care o putem învăţa de la Dumnezeu care ne iubeşte şi are răbdare faţă de noi până înţelegem nevoia de a-L primi în viaţa noastră.

Sunt multe feluri de a ierta. Unii spun că iartă, dar nu uită. Alţii nu pot accepta fericirea altora şi aceştia sunt invidioşii pe care trebuie să ii eviţi toată viaţa. Deoarece acestora chiar dacă le ierţi toate faptele făcute faţă de tine, ei se vor simţi îndreptăţiţi şi vor continua să aibă acelaşi mod de a gândi. De aceea este şi zicala aceea că “oamenii nu te iartă dacă eşti fericit”. Iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde, spunea cineva odată.

A greşi e omeneşte, dar a ierta este dumnezeieşte. Am avut o perioadă când am descoperit cât rău mi-au făcut unii oameni care de altfel mă linguşau şi m-am mâhnit în inima mea, purtând în mine regretul că nu mi-au fost prieteni adevăraţi. Unii nu contenesc să rânjească batjocoritor, dar drumul spre iad îl poţi parcurge şi râzând. Trebuia să mă nasc în alte vremuri… Deh! Asta e părerea unor persoane de care mi-e milă. Numai că cine râde la urmă, râde mai bine.

Cu timpul, această amărăciune s-a risipit precum ceaţa într-o zi de iarnă şi soarele iubirii m-a făcut să văd lucrurile într-o lumină mai mare. Deşi nu şi-au cerut niciodată iertare de la mine şi au continuat, într-o măsură, aceeaşi obsesie şi comportament de prost gust (care denotă lipsa de instrucţie şi de caracter, în ciuda faptului că unii se ţin şi educaţi) am iertat oamenilor ce mi-au făcut şi mi-am spus că toate lucrurile lucrează spre binele meu dacă mă încred în Dumnezeu. Există o zicală care spune că dacă faci bine, bine aştepţi. Mai devreme sau mai târziu, provindenţa răsplăteşte fiecăruia după faptele sale.

Frica de Dumnezeu este o condiţie sinengvanon pentru a acţiona cu înţelepciune şi tact în societate. Dar dacă cineva şi-a pierdut simţul omniprezenţei divine are nevoie de a se opri din drumul lui, să asculte. Adevărul întotdeauna iese la iveală. Pentru că „adevărul este suveran şi nu va permite ca oamenii să îşi bată joc de el . Şi este uşor de găsit pentru că el încearcă să ne găsească pe noi. Ascultarea este marea problemă şi lipsa disponibilităţii de a asculta este cauza întunericului (interior, aş adăuga eu) prelungit”, spunea A.W. Tozer. Aşadar, haideţi să fim adevăraţi, să ne iertăm in lumina dragostei de oameni. Mai întâi însă ca şi cum Dumnezeu v-ar ruga prin mine, vă rog fierbinte pe fiecare, împăcaţi-vă cu Dumnezeu şi unii cu alţii. Acest lucru va face să fie posibile, noi perspective de conlucrare, şi va deschide izvorul creativităţii ce va aduce soluţii tuturor problemelor materiale şi spirituale din societate.

Există o categorie de oameni care nu au nimic sfânt, joacă grosolan şi chiar diabolic. Faţă de aceşti oameni Biblia ne învaţă următoarele: „Cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. Cui datoraţi frica, dati-i frica” (de lege). Aşadar, scopul nu scuză mijloacele niciodată! Chiar daca cineva nu crede in Dumnezeu este obligat.să respecte legile statului unde trăieşte şi principiile care stau la baza unei societăţi umane.

Marina GLODICI

Cluj-Napoca

6 martie 2013

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Soluţii pentru crizele şi confictele din familie

S-au scris multe cărţi despre viaţa de familie şi ne-am putea întreba dacă ar mai fi ceva deFamilie2013 spus sau de adăugat în această privinţă. Multe cărţi care tratează acest subiect merg pe o abordare foarte specializată, ce restricţionează numărul potenţialului auditoriu. Nu acesta este cazul cărţii „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie. Soţ, soţie, părinţi, copii. Întrebări şi discuţii pentru grupul mic”, de Cristian Barbosu. Îmbinând în mod armonios o abordare dinamică cu un conţinut plin de valoare, autorul reuşeşte să ne captiveze prin profunzimea, am putea spune cristalină, a gândurilor pe care ni le împătăşeşte. 

Cristian Barbosu, un pasionat de Cuvântul lui Dumnezeu

Cristian Barbosu este păstorul bisericii „Harvest Metanoia” din Arad. S-a născut la Arad, dar a copilărit la Curtici. Dumnezeu i-a oferit acestuia posibilitatea să studieze într-un seminar teologic. Surprins, Cristian Barbosu a acceptat această chemare. Pasiunea pentru Scripturi l-a determinat să urmeze trei şcoli teologice în acest domeniu, absolvind (BA) Moody Bible Institute în 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) în 1999, şi Trinity Evangelical Divinity School (PhD) în 2009.

Cristian este căsătorit cu Anne, originară din Franţa. Împreună au trei fete, Fiona, Tara şi Eden (2 ani). Cristian e pasionat de cărţi şi de munte. Cristian Barbosu este autorul volumelor  “Cele sapte pacate cardinale”, „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie”, „Cele zece porunci” şi „Habacuc”. 

„Nicio căsnicie nu se zideşte uşor”

În mod sigur, „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” este o carte ce are la bază un studiu intens pe tema vieţii de familie. Acest lucru e bine conturat prin bibliografia consistentă a acestei cărţi. Dar dincolo de studiu, cartea exprimă o experienţă de valoare acumulată în propria viaţă de familie a autorului. Acest al doilea aspect oferă o valoare deosebită sfaturilor pe care le primim, deoarece nu avem de-a face cu un stil academic, ci cu o manieră directă, la obiect, vizavi de problematica deosebit de complexă a vieţii de familie.

„Cartea aceasta este pentru tine, cel care ţii la căsnicia ta sau la copiii tăi, dar care cauţi împlinire într-un mod realist şi sincer, recunoscând dificultăţile şi problemele existente, fiind însă conştient că Dumnezeu are un plan şi soluţii potrivite pentru familia ta. Nu este o carte uşoară, fiindcă nicio căsnicie nu se zideşte uşor şi nicio cale parentală nu are un şablon anume, dar în rândurile ei vei găsi principii biblice, practice şi simple, aplicabile universal, indiferent de anii tăi de căsnicie sau de experienţa ta de părinte.”

„Legământul face diferenţa”

 

Structura cărţii conturează două arii mari ale vieţii de familie: relaţia dintre soţ şi soţie, respectiv relaţia dintre părinţi şi copii. În ce priveşte relaţia dintre soţi, autorul ne expune într-o manieră didactică şi uşor de înţeles, principiile bibice cu privire la actul căsătoriei, scopul ei şi nevoile ce se cer împlinite. Nu este ocolită nici problema spinoasă a conflictelor din familie şi a modului în care ele trebuie să fie soluţionate. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o expunere realistă a complexităţiii problemelor cu care se confruntă orice familie, însă prezentându-se metode şi căi practice de rezolvare, pornindu-se de la învăţăturile de valoare din cuprinsul Bibliei.

„Căsătoria este un legământ încheiat între soţ şi soţie înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă mult şi este baza de la care pornim în orice discuţie sau studiu pe tema căsătoriei creştine, fiindcă legământul face diferenţa. Când Scriptura vorbeşte despre legământ, ea face referinţă la ceva unic, un concept de o importanţă şi o valoare sacră înaintea lui Dumnezeu. De aceea, căsătoria a fost văzută de biserica creştină de-a lungul veacurilor ca fiind ceva sacru, un legământ încheiat nu numai o dată în viaţă, ci şi pe viaţă.”

„Idealul lui Dumnezeu”

Într-o lume supusă relativismului în privinţa valorilor şi schimbărilor de abordare privind căsătoria, cu greu am putea să credem că sfaturile biblice ar mai fi de actualitate. Cu toate acestea, deopotrivă raţiunea şi experienţa demonstrează că nimic nu s-a schimbat în perioada modernă. Cartea „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” se constituie ca o chemare de întoarcere la ceea ce este autentic şi adevărat, adică la ceea ce nu se poate schimba, indiferent de timp şi circumstanţe. Ideea familiei nu i-a aparţinut omului, ci lui Dumnezeu, iar pentru a avea succes în această direcţie, trebuie să urmăm sfaturile Creatorului.

„Idealul lui Dumnezeu este clar prezentat: ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă. De aceea, eu nu voi încuraja niciodată divorţul, ci voi căuta, atât cât ţine de mine, să îi ajut pe soţi să-şi reabiliteze căsnicia, pentru că regula Scripturii este împăcarea, pocăinţa, menţinerea unităţii, şi nu despărţirea.”

„Combustibilul necesar căsătoriei”

Un aspect inedit pe care-l subliniază autorul este cel legat de „combustibilul necesar căsătoriei”. „Există oare vreun combustibil necesar relaţiilor, fie ele conjugale, parentale, prieteneşti sau de orice fel? Avem nevoie de un combustibil special în relaţiile noastre? Avem. Care este acela? Răspunsul este dragostea. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.” Dragostea ne-a adus la altar, ea ne-a legat pe viaţă. Dragostea ne ţine vii amintirile, ea face parte din fiinţa noastră. Ea este pusă acolo de Creatorul nostru şi de aceea, dragostea este combustibilul relaţiilor.”

Conflictele în familie şi soluţionarea lor

Un alt aspect original al acestui volum de Cristian Barbosu se referă la explorarea cauzelor conflictelor din viaţa de familie. „Dumnezeu caută pacea, înţelegerea, atât în societate cât şi în familie. Oare de ce? Fiindcă El ştie, aşa cum ştim şi noi, că în general, conflictele sunt inevitabile, că pacea vine de la sine, că trebuie să ne luptăm pentru ea.”

Din acest punct de vedere, elementul de noutate se constituie din explorarea acelor tipare de reacţie care conduc cel mai adesea la conflicte, conturându-se de fiecare dată metode specifice de abordare şi contracarare a problemelor apărute. „Comunicarea dintre soţi este extrem de importantă. Aveţi grijă, cei care urmează să vă căsătoriţi, să discutaţi deschis, nu numai despre lucrurile bune din trecutul vostru, ci şi despre evenimentele negative. Am asistat la drame generate de faptul că el sau ea au aflat anumite lucruri din trecutul partenerului abia după ce s-au căsătorit, şi durerile au fost mari. Acest gen de amintiri apar când nici nu te aştepţi, în locuri şi în legătură cu lucruri la care nici nu te gândeai că ar putea să creeze astfel de complicaţii.”

Ce trebuie să schimbi

Am putea afirma că această carte este mai mult decât un manual ce tratează relaţiile de familie. Mai precis, la finalul fiecărui capitol, autorul ne oferă ocazia de a exersa „teoria” prezentată. Astfel, prin intermediul diferitelor chestionare sau al întrebărilor suntem provocaţi să aplicăm ceea ce am studiat, să exersăm principiile biblice ce privesc viaţa de familie. Acest gen de structurare şi alcătuire a unei cărţi măreşte valoarea învăţăturilor prezentate şi ne provocacă să experimentăm şi să ne îmbunătăţim propria viaţă de familie. De fapt, această carte se constituie ca o provocare adresată fiecăruia, având ca principal obiectiv împlinirea planului lui Dumnezeu în viaţa noastră.

„Dacă citeşti această carte focalizat mereu pe schimbarea celuilalt, a partenerului sau a copilului tău, în mod sigur îţi vei irosi timpul. Această carte este pentru tine, nu pentru altul. Tot ce citeşti aici, ţie şi nu altuia i se adresează. De aceea, nu arăta cu degetul spre altcineva, ci caută să vezi ce trebuie să schimbi ca Dumnezeu să poată lucra şi în familia ta.”

Părinţi şi copii

Dar viaţa de familie nu se rezumă la relaţiile dintre soţi, ci se referă şi la relaţiile ce se stabilesc între părinţi şi copii. „Un studiu pe tema relaţiilor de familie este incomplet fără o abordare a relaţiilor dintre părinţi şi copii. Acesta este şi modelul biblic, pe care-l găsim în multe dintre cărţile Noului Testament.”

Prin urmare, este esenţial să înţelegem modul în care armonia dintre soţ şi soţie se transferă asupra relaţiilor dintre ei şi copii. „Un ingredient vital al creşterii sănătoase a copiilor noştri este liniştea din familie. Am întâlnit zeci de persoane adulte care încă mai suferă şi astăzi din cauza tulburării care a existat în casă în perioada când erau copii.”

Despre disciplină şi disciplinare

Educarea copiilor presupune exercitarea cu înţelepciune a autorităţii de părinte. Nu este simplu şi nici nu se poate da o reţetă generală, însă Biblia  ne ajută şi în această privinţă, oferindu-ne învăţături de valoare şi soluţii de urmat. „Regulile, limitele şi consecinţele încălcării acelor reguli sau limite aduc siguranţa în viaţa unui copil. Familiile care sunt disciplinate, în care viaţa este ordonată, îi oferă acea speranţă copilului, acel mediu ce este propice atât dezvoltării emoţionale cât şi celei psihologice. Copiii au nevoie de un mediu în care lucrurile sunt previzibile, iar disciplina şi disciplinarea oferă acele graniţe între care copilul îşi găseşte siguranţa.”

„Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie”, o carte sintetică

Această scurtă trecere în revistă a cărţii „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” conturează fără a epuiza în vreun fel, bogăţia şi valoarea principiilor biblice, pe care Cristian Barbosu le-a adunat şi le-a prezentat într-o manieră sintetică, uşor de înţeles şi aplicabilă fiecăruia. Acest lucru nu este întâmplător, pentru că nu în ultimul rând, a păstori oameni înseamnă a-i călăuzi la principiile dreptăţii şi adevărului, aşa cum au fost ele prevăzute de către Dumnezeu. Prin urmare, volumul „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” i se adresează oricărui cititor, indiferent de vârstă. „Dragul meu, ajunşi la finalul acesti cărţi, nu te întreb ce te-a impresionat, dar sper însă, că ceva s-a schimbat sau măcar s-a mişcat în tine, nu datorită autorului acestei cărţi, ci datorită cuvintelor Autorului Cărţii Sfinte, cuvinte care au fost presărate îndeajuns cred eu, pe filele acestui volum.”

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Conferinta Anuala a Uniunii Penticostale Romane : 8-9 martie2013

dsc_0727“Va salutam in numele Domnului Isus Hristos! Anul acesta prin Harul Domnului ni s-a incredintat responsabilitatea de a gazdui Conferinta Pastorala a Uniunii Penticostale. Cu ocazia aceasta multumim fratilor pentru încredere si dorim sa facem lucrarea aceasta cu multa dragoste si daruire.

Conferinta Pastorala a Uniunii Penticostale va avea loc in data de 8-9 Martie 2013, la Grace Romanian Pentecostal Church. Adresa: 2809 Milroy Ln Houston, TX., 77066…” Citeste mai mult>>

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)