Luați amvonul cu voi…

silhoete-preacher-e1312840985735Mă gândeam zilele acestea la modul în care a ajuns să fie  perceput amvonul in vremurile acestea. Cred că nu greșesc dacă afirm că a devenit cel mai important obiect din clădirea bisericilor. Un fel de oficiu lipicios care atrage tot mai mulți care se pare că rămân pironiți acolo, ca și cum cineva ar fi răsturnat prenadez cândva și a uitat să îl mai curețe.

Să nu mă înțelegeți greșit, mulți predicatori îl folosesc cu multă băgare de seamă și predică Adevărul cu dragoste, pasiune și putere. Dar, din păcate, pentru tot mai mulți a devenit o platformă a laudei de sine și a afirmării. O rampă de lansare în poziții bisericești.  Dacă vreți, o scenă de spectacol sau pentru tot felul de istorisiri inchipuite, o platformă pentru învățături care să gâdile urechile sau să creeze bună dispoziție, ba chiar, da, trebuie să o zic și pe asta, o platformă politică.

Pentru unii a devenit un fel de canal de știri sau de divertisment.  Pentru alții, o oportunitate de a primi un „ajutor” financiar, un fel de timp de reclamă care să atragă fonduri.  Un câmp de luptă pentru titluri, pentru un job bine plătit si beneficii multe. Totuși, ce mi se pare mie cel mai trist este faptul că a devenit o lojă cu câteva scaune a unei clase de elită. Un fel de obiect “sacru”. Mai nou nu pot predica fără el. Când nu sunt “programați” la el iși i-au concediu sau intră în greva foamei.

Creștinismul de astăzi este așa de legat de clădiri, amvoane, scene, lumini și umbre, fastuozitate, programe, concerte, ș.a., dar parcă se golește tot mai mult de esența trăirii pure și simple. Citeam recent că în primele două secole creștinii nici măcar nu au avut amvon. Se pare că se descurcau mai bine ca noi fără el pentru că stăruiau în Învățătura apostolilor, în legătura frățească (parcă tot mai străină de noi astăzi), în rugăciunii și ăn frângerea pâinii. Ce ar fi să se renunțe la amvon? Cred că mulți ar intra în depresie. Doamne ferește! Eu zic să se renunțe la cel fizic și să se predice de la unul imaginar. Nu s-ar mai bate nimeni pentru el. Nu s-ar consuma atîta energie degeaba. Fiecare l-ar avea pe al lui și l-ar putea duce cu ei pe oriunde ar merge. Așa că…

Luați amvonul cu voi acasă și predicați Cuvântul celor cărora trebuie să le fii preot.

Luați amvonul cu voi la lucru și predicați Cuvântul celor care ateaptă să-l trăiți.

Luați amvonul cu voi pe stradă și predicați Evanghelia celor cărora s-ar putea să le fii ultimul mesager.

Luați amvonul cu voi în călătorie și predicați Cuvântul pentru că prea mulți sunt fără direcție.

Luați amvonul cu voi la cumpărături și predicați pe Cel care este Pâinea vieții.

Luați amvonul cu voi la party și predicați Cuvântul lui Dumnezeu pentru că în El avem un ospăț necurmat.

Luați amvonul cu voi în vacanță. Sunt mulți care așteaptă să le vorbiți despre odihna veșnică în care a-ți intrat.

Luați amvonul cu voi când sunteți ispititi  de cel rău și folosiți Cuvântul ca să îi amintiți vrășmașului ce „Este scris” și să îl alungați.

Luați amvonul cu voi  la stadion și la spectacol ca să  le spuneți oamenilor că este Unul care câștigă toate „meciurile”.

Nu mai stați la rând la amvon, ci luați-l cu voi…

Dorin Pele

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

De lângă Dumnezeu nu se văd riduri – Nicolae Geantă

„Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi” (Iacov 4:8)

„De ce oamenii fac comentarii răutăcioase, nejustificate chiar, domnule diriginte?”. Liceenii dar și bătrânii, bărbații dar și femeile, păstorii dar și enoriașii ridică astfel de întrebări. „Pentru că nu sunt aproape de Dumnezeu” le răspund. Simplu: Cine e aproape de Dumnezeu nu poate fi departe de oameni! Nu poate fi împotriva aproapelui său.

Una dintre filosofiile de viață pe care le-am învățat de ceva timp, este că zburând cu avionul, cu cât te apropii de cer, cu atât te distanțezi de pământ! Când ești la sol vezi toate detaliile: gropi, crăpături, grămezi de gunoaie… Chiar și praful de pe tocul ușii îl observi. Vezi un bărbat nebărbierit, o femeie cu fața ridată, un copil cu teneșii sparți, o față de masă la restaurant murdară, cineva care aruncă gunoiul lângă coș. Dar cu cât te ridici mai sus în văzduh amănuntele pământești dispar. Gropile dispar, gunoaiele sunt invizibile, defectele oamenilor nu se mai văd!

Tot așa este și în viața spirituală: cu cât ești mai aproape de Dumnezeu, cu atât vezi defectele celorlalți mai mici. Sau, nu le mai vezi deloc! Simplu: cine e lângă Dumnezeu, vede semenii ca Dumnezeu!

Cine e înăbușit de ură, e pus pe harță ori pe înroșit telefonul de bârfe, cine caută dezbinare, cine vede tot timpul doar nodurile din papură sau crăpăturile din zid, cine vede doar bârne la ceilalți în ochi să ia bine seama: este aproape de Dumnezeu?

Apropiați-vă de Dumnezeu! Apoi nu veți mai vedea la nimeni riduri…

https://nicolaegeanta.blogspot.com/

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Privitul de departe

Privit de departe Cain părea un jertfitor sincer, fumul jertfei lui ridicându-se la fel de semeţ ca a lui Abel, cântarea lui răsunând până departe. Privită de departe soţia lui Lot era afară din Sodoma, deşi, la o ecografie sinceră, Sodoma rămăsese tot dincolo de valvele inimii.
Privit de departe, plânsul lui Esau părea chiar înduioşător, dar în mintea lui deja era creat planul împuşcării lui Iacov după metoda din „Aprilie spulberat” a lui Ismael Kadare.
Fotografiaţi dintr-un unghi potrivit, Core era parte a adunării sfinte a lui Israel, iar Saul părea unul dintre zglobiii proroci.
Ghehazi părea un slujitor bun pentru că nu poţi fi şmecher şi lacom când slujeşti lângă Elisei, iar lepra putea fi doar un accident nefericit sau chiar în urma îmbrăţişării lui Naaman.
Azvârlit în praful drumului, tânărul bogat la picioarele dulgherului din Nazareth, părea aproape de împărăţie. Privite de departe, fecioarele fără ulei tot fecioare erau, candelele tot candele, lumina tot lumină.
Rugăciunile fariseilor păreau frumoase, lungi şi din toţi plămânii, stomacurile lor chiorăiau a foamea postului, iar Iuda privit de Dan Brown părea un apostol iubitor şi sincer.
… Priviţi de departe toţi aceştia arătau bine. Priviţi de aproape erau pierduţi…
Am scris aceste rânduri meditând metafizic la ideile neliniştitoare ale lui G. Anders care zicea, vorbind despre televiziune, că imaginile poartă în ele pericolul de a deveni instrumente ale idiotizării, pentru că nu arată ca şi textele interconexiuni, ci doar felii rupte de lume, confecţionând o realitate preparată, manipulată, adică un şablon.
Minciunile nu mai sunt tipărite, ci fotografiate, televiziunea nemaifiind doar o instituţie de transmitere a ştirilor, ci una de prelucrare a lor.
Trăgând linie, ochii mint, iar lucrurile trebuie văzute cu alţi ochi, Isus vorbind despre oamenii ce au ochi şi nu văd, urechi şi nu aud.
Oare ce ştiau tinerii în 1989, iar noi nu ştim, când strigau pe străzi „Nu minţiţi poporul cu televizorul!”?
Privit de departe şi Dumnezeu pare altfel…

Vladimir Pustan

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Sunt cunoscute, faimoase, dar put a mortăciune…

Multe biserici astăzi sunt ca cea din Sardes, doar le merge numele că trăieșc, toată lumea știe de ele, sunt pe net, dar în realitate sunt moarte. Spurgeon spunea despre ele că au schimbat slujirea în profesie. „Ştiu faptele tale…” Ei performează. Au succes după standardul showbiz-ului dar sunt moarte după standardul lui Dumnezeu.

Sunt moarte pentru că dragostea e doar pe buze și uneori e scoasă de la naftalină, ca și cum ar fi un obiect, doar pentru cei ce „merită” iubiți.

Sunt moarte pentru că duminica sunt cu mâinele pe sus la „închinare” iar în restul zilelor sunt la fel ca morții. Nici o diferență. Duhul Sfânt a plecat de mult dar „programele artistice” și sintetizatorul dă falsa impresia că încă e acolo.

Sunt moarte pentru că sunt fixe. Monumente imbălsămate. Au rămas anchilozate în tradiții, forme, programe artistice, în diplome agățate în cui, în poziții ținute cu dinții, pe poziții defensive și în predici tip conservă…

Sunt ca Marea Moartă pentru că nu dau mai departe ci numai primesc. Paharul lor nu ajunge plin de dă peste el, pentru că nu se mai umple de prezența lui Dumnezeu. Vin la Dumnezeu ca la un Mos Crăciun ce le împarte cadouri. Vin la slujbe ca să servească un “meal” la „drive-thru”.

Sunt moarte pentru că mădularele nu sunt interdependente. S-au separat, au ridicat garduri confesionale, de grup, de neam, de network, de vârsta, de avere, de educație… Cred că pot funcționa singuri sau în clacă, uitând de faptul că se auto distrug.

Sunt moarte pentru că nu s-au adaptat la mediul în care trăiesc. A venit întunericul și nu mai luminează. A venit frigul urii și nu s-a îmbrăcat cu dragoste. A venit căldura senzualismului și nu s-a îmbrăcat cu Armătura Duhului. A venit războiul și ei se odihnesc.

Sunt moarte pentru că au diluat Adevărul care le ținea în viață. Trăiesc după poftele lor agățânduse de harul ieftin. Nu mai privesc în oglinda Scripturii pentru că nu vor să știe că sunt murdari.

Sunt moarte pentru că nu mai au putere să ierte, să înteleagă și să accepte pe cel căzut sau pe străin. Nici nu primesc cu bucurie pe prinșii de război ce s-au întors acasă.

Le merge numele că traiesc, dar sunt moarte pentru că nu se mai reproduc. Sunt sterpe și înbătrânite.

„Totuşi ai în Sardes câteva nume care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici.”

Este o speranță pentru ca sunt câțiva care nu s-au mânjit. Sunt vrednici pentru că sunt îmbrăcați în alb. Sunt vrednici pentru că nu mai trăiesc prin ei și penru ei. Nu sunt doar membrii ci mădulare în Trup. Sunt o Biserică vie care dă mai departe viață. Este Biserica a cărui Cap este Hristos și îi curge prin vene putere de la Duhul Sfânt. Sunt cei care vor umbla împreună cu Hristos. Ești și tu printre ei?

Dorin Pele

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Erau goi si nu le era rusine…

Citeam zilele acestea un eseu a lui Alain Besancon care spunea, printre altele, că în Franţa biserica a pierdut în cincizeci de ani, trei sferturi din practicanţi. În România nu se vor face niciodată astfel de statistici pentru că nu există ideea de ortodocşi practicanţi, baptişti practicanţi, catolici practicanţi. Există doar biserici goale în care poporul intră în vremuri de caniculă, la cununie şi la alte momente de cumpănă sau sărbătoare.
Bisericile trăiesc plenar în filosofia evenimentului, a acelui fast programat, în care rutina este devorată pentru câteva ceasuri, dar care victorioasă se reîntoarce din abis, mai puternică şi mai încrezătoare.
Preoţii corupţi, şmecheri şi avari , pastori făcuţi peste noapte din ingineri mediocri, predici nepregătite, liturghii împovărătoare, neimplicarea socială, lipsa răspunsurilor la întrebările generaţiei cu gel, mărginimea viziunii cristice, compromisul, neputinţa reproducerii, iată factorii care au golit bisericile de Duh şi de oameni.
Lipsa acestora din biserică se vede în societate, în cotidian, în şcoli, pe stradă, în crâşme, prin parcări, parcuri, closete, TV.
Citez pe Paul Evdokimov „creştinii de azi sunt eretici în viaţa lor şi fac o teologie de eunuci (pot famenii să vorbească despre zămislire? se întreba sfântul Atanasie) chiar atunci când este corectă, o asemenea teologie miroase a moarte”.
Trăim în adevăr într-o lume postcreştină din care Dumnezeu este exclus ca un tată incomod, dus la azil. Micile răbufniri de spirit din lumea teologică sunt un fel de aerobic dizgraţios, făcut de americance obeze de Mc’Donalds.
Soluţii rapide nu sunt pentru că gerovitalul pe care l-am încercat nu face aşteptarea…
Simt în mine urlând neputinţa…
Laşitatea se măsoară în lacrimi furişate în colţuri de vise ratate…
Bisericile goale au sunet de tălăngi legate la gâtul lui Charon, ce ne va trece într-o zi gratis Stixul.

Digg This
Reddit This
Stumble Now!
Buzz This
Vote on DZone
Share on Facebook
Bookmark this on Delicious
Kick It on DotNetKicks.com
Shout it
Share on LinkedIn
Bookmark this on Technorati
Post on Twitter
Google Buzz (aka. Google Reader)

Hristos Lumina lumii